Quantcast
Channel: AlterMedia România » jidan
Viewing all 13 articles
Browse latest View live

Inselatoria secolului XX (37)

$
0
0

 

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (37)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

 

 VII. 5. Iarăşi şi iarăşi sionismul

 

Ceea ce ne interesează este rolul politic jucat de lagărele pentru persoanele deplasate. Ele au servit de lagăre de tranzit şi antrenament militar pentru invadarea Palestinei. Lumea a avut ocazia să afle acest lucru încă din ianuarie 1946. După cum se întâmplă din când în când cu „organizaţiile internaţionale“, generalul britanic Frederik E. Morgan, şeful UNRA, era un om independent, în nici un caz o marionetă sionistă. Deşi nu putea controla decât parţial activităţile UNRA din Germania, el ştia ce se petrece şi vorbea public despre asta. Cu ocazia unei conferinţe de presă la Frankfurt, Morgan acuză un grup jidănesc organizat de finanţare a exodului jidanilor din Polonia către zona americană din Germania. El ironiză „zvonurile privind pogromurile din Polonia“, arătând că jidanii care soseau cu trenuri întregi la Berlin arătau în formă, bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, cu buzunarele pline de bani:

„Nu se poate spune că sunt persecutaţi. Cred că au un plan, un plan veritabil pentru părăsirea Europei“. Morgan adăugă că banii acestora erau mărci de ocupaţie, imprimate de către ruşi. Cititorii îşi vor aminti că în capitolul III am vorbit despre una din acţiunile cele mai spectaculoase ale agentului sovietic Hary Dexter White, şeful operaţiunilor internaţionale ale Trezoreriei americane, care a constat în transmiterea planşelor imprimeriei americane a banilor de ocupaţie americană din Germania.

Chaim Weizman a denunţat declaraţia lui Morgan ca manifestare antisemită. Rabinul Wise declară că aceasta miroase a nazism din cea mai neagră epocă, amintind Protocoalele Înţelepţilor Sionului. Cartierul general UNRA din Statele Unite anunţă că Morgan a fost demis din funcţia sa, dar acesta a dezminţit ştirea. Rabinul Wise, Henry Monsky (preşedintele B’nai B’rith) şi alţi jidani de calibru discutară cu Lehman şi „conveniră că, date fiind împrejurările, ar fi imprudent să se insiste pe cazul Morgan“, acesta dispunând probabil de dovezi în sprijinul afirmaţiilor sale. Ceva mai târziu, în cursul lui 1946, o comisie de anchetă anglo-americană a constatat că Morgan subestimase situaţia. În lagărele pentru jidanii deplasaţi, „feţele se schimbau de la o zi la alta, noi sosiţi răspunzând la nume mai vechi, la controalele nominale, pe măsură ce organizaţia sionistă transporta jidănimea tot mai aproape de Palestina“. Jidanii, mai ales polonezi, soseau în masă în Germania Occidentală, trecând prin lagărele UNRA, unde subofiţeri americani şi englezi îi instruiau milităreşte în vederea invadării Palestinei. Deşi cei mai mulţi dintre ei ar fi dorit să meargă în Statele Unite, nu în Palestina, toate mijloacele fură utilizate pentru a-i constrânge să emigreze în aceasta din urmă. Rezumând activitatea sa în cadrul UNRA, generalul Morgan scrise în memoriile sale (Peace and War, 1961):

„Lucrul cu o astfel de echipă este indescriptibil“.

Peste ani şi ani, diverşi autori sionişti au recunoscut justeţea acuzaţiilor lui Morgan, în povestirile lor elogioase ale exodului organizat al jidanilor, de la bazele din Europa42. În august 1946, La Guardia l-a demis pe Morgan pentru că ar fi acuzat UNRA de a fi servit ca „acoperire pentru agenţii secreţi sovietici şi alte elemente criminale implicate în contrabandă şi trafic de droguri“. Morgan fu înlocuit de Meyer Cohen, din biroul UNRA de la Washington. Această măsură fu luată în cadrul conflictului, larg descris în presa epocii, dintre UNRA şi autorităţile militare. La Guardia venise în Germania pentru diverse probleme, între care cazul Morgan. Cu prilejul unei conferinţe de presă imediat după demiterea lui Morgan, La Guardia a avut un violent schimb de cuvinte cu ziaristul Hal Foust, de la Chicago Tribune, pe care l-am întâlnit în capitolul I. Foust l-a întrebat pe La Guardia câţi bani a primit UNRA de la alte ţări decât Statele Unite. La Guardia nu a vrut să răspundă la nici una dintre întrebările lui Foust, pretextând că „în orice caz, ziarul infect al acestuia nu va publica răspunsurile sale“. La cererile repetate ale lui Foust, La Guardia a sfârşit prin a urla să îşi „închidă pliscul“43.

Morgan nu a fost primul ofiţer aliat de rang înalt care s-a ciocnit cu sioniştii. În vara lui 1945, „raportul Harrison“, adresat Casei Albe, afirma că jidanii din zona americană din Germania erau trataţi aproape la fel de rău ca pe vremea naziştilor. Deşi numeroşi jidani din lagăre s-au distrat public pe marginea acestor vorbe, generalul Eisenhower, comandantul şef al armatelor aliate, îl vizită pe generalul George S. Patton, şeful celei de a treia armate a Statelor Unite, guvernatorul militar al Bavariei, făcându-i unele reproşuri, declarându-se gata să „scoată pe germani din casele lor, de va fi necesar, pentru ca victimele să se simtă mai la largul lor“. După puţin timp, Eisenhower l-a demis pe Patton din funcţiile sale, întrucât acesta ar fi declarat în public că se făcea prea mare caz de înlăturarea naziştilor din poziţiile importante şi că diferenţa între nazişti şi ne-nazişti era asemănătoare cu cea existentă, în Statele Unite, între republicani şi democraţi. Patton ar fi declarat că cheia reuşitei ocupaţiei Germaniei ar fi constat în a arăta nemţilor „cât sunt americanii de extraordinari, fantastici, admirabili, magnifici, senzaţionali, perfecţi şi sublimi“. Acesta a fost cazul cel mai cunoscut de reticenţă a „autorităţilor de ocupaţie a acţiona la nivel operaţional cu toată duritatea cerută de politica enunţată la Berlin de (cei trei) şefi(i) de state, şi chiar de generalul Eisenhower însuşi“. Mutat la comanda unui grup însărcinat să redacteze o istorie militară, generalul Patton suferi un accident de circulaţie, în decembrie 1945, murind două săptămâni mai târziu, în urma unor complicaţii44.

Atitudinea lui Eisenhower faţă de sionişti a fost totdeauna foarte amicală. Cu puţin înainte de sfârşitul războiului, militanta sionistă Ruth Klieger, născută în România şi emigrată în Palestina, s-a deplasat la cartierul general SHAEF din Paris, al lui Eisenhower, pentru a explica judecătorului Rifkind, consilierul generalului în problemele persoanelor deplasate, misiunea ei, care consta în organizarea transportului de jidani din Germania în Palestina. Militanta Ruth Klieger a fost avansată prompt la gradul de colonel al armatei americane, furnizându-i-se hârtiile necesare în vederea îndeplinirii misiunii sale în Germania. Serviciile lui Eisenhower merseră chiar mai departe. Vaporul Ascania, proprietate SHAEF, care servea pentru transportul trupelor, fu împrumutat cu echipaj cu tot pentru transportarea a 2.400 de jidani în Palestina. Dorind să evite orice complicaţii cu SHAEF, britanicii autorizară cei 2.400 de jidani să debarce în Palestina. Mai târziu, Eisenhower avea să devină preşedinte al Statelor Unite45. După cum am mai spus, majoritatea jidanilor care părăsiseră Uniunea Sovietică pentru Polonia, nu a rămas multă vreme în această ţară. Susţinuţi de către Joint Distribution Committee şi de alte organizaţii jidoveşti, ale căror contribuţii voluntare erau scutite de impozite46, jidanii plecaţi din Rusia în Polonia trecură în Germania şi uneori în Cehoslovacia, dirijaţi la fiecare pas de către agenţii sionişti. După cum am mai spus, circulau tot felul de zvonuri cu privire la pogromuri, majoritatea jidanilor considerând că destinaţia lor nu putea fi decât Statele Unite.

Într-adevăr, foarte mulţi dintre ei şi-au continuat drumul către Statele Unite, nu puţini, însă, au luat drumul Italiei, unde existau lagăre UNRA, sau al Franţei, care şi-a cucerit atunci reputaţia de suporter al cauzei sioniste. Din Cehoslovacia, jidanii mergeau către Viena, Italia, Budapesta sau Belgrad, destinaţii tot mai apropiate de Palestina. În febra acestor mişcări ilegale, autenticitatea paşapoartelor şi a actelor de identitate nu preocupa pe nimeni. Acte de identitate greceşti fură fabricate în stil mare, mulţi jidani dându-se drept greci întorşi din Polonia. Când a prins de veste, guvernul grec a trimis un funcţionar pentru a ancheta. El însuşi sionist activ, acesta a informat Organizaţia sionistă că va acoperi ilegalităţile trecute, dar că trebuie renunţat la filiera „greacă“. Aceasta, însă, servise atât de bine în Cehoslovacia încât grănicerii cehi se credeau de acum buni cunoscători ai „grecilor“. Când întâmplător au avut de-a face cu greci adevăraţi, aceştia fură arestaţi ca „suspecţi“47.

La începutul acestei migraţii, Organizaţia sionistă i-a considerat pe jidani prea indisciplinaţi şi demoralizaţi pentru a putea deveni membrii unei mişcări politice eficace. De aceea, în scopul relansării spiritului combativ jidănesc, s-a recurs la metoda propagandei prin ură în toate lagărele. S-a început prin „a inspira jidanilor aversiune şi ură pentru nemţi, mai exact pentru tot ce nu era jidănesc, pentru toţi goyimii din jurul lor“. Comisia de anchetă anglo-americană, care a vizitat lagărele germane în iarna lui 1946, a fost „consternată de acest antigoyism printre clienţii lagărelor, de imposibilitatea menţinerii unui contact oarecare între jidanii deplasaţi şi britanici sau americani“48. Autorităţile americane de ocupaţie din Germania erau foarte preocupate la vederea atâtor oameni, grupaţi sub eticheta vagă de „refugiaţi“, intraţi în masă într-o zonă sub răspunderea lor. Nimeni nu îndrăznea să se exprime deschis cu privire la aceste lucruri, de teamă că vor păţi ca Patton şi Morgan. Totuşi, problemele generate de creşterea continuă a numărului de „refugiaţi“ nu mai puteau fi ignorate. În iunie 1946, un grup de directori de ziare şi ziarişti americani, prezenţi la Frankfurt în cadrul unei prime etape a unui turneu în Germania, a aflat din gura „ofiţerilor americani plasaţi foarte sus“, că jidanii intrau în zona americană în ritmul de zece mii pe lună, ceea ce constituia o „problemă gravă“. Ofiţerii respectivi au adăugat:

„Mulţi dintre ei vin din Rusia. Dacă se unesc cu cei din Polonia, pentru a se scurge masiv către Palestina, va trebui să ne ocupăm de 3.000.000 de refugiaţi“.

Provenienţa „multora“ dintre jidanii în cauză şi faptul că autorităţile militare americane considerau plauzibilă cifra de trei milioane constituie punctul interesant al acestei declaraţii. Bineînţeles, autorităţile militare exagerau cu scopul de a provoca o reacţie, căci nu ar fi fost nicicum posibil ca trei milioane de jidani să pătrundă în zona americană din Germania. De reţinut, însă, cifra utilizată de militarii americani şi precizarea provenienţei ruseşti a „multora“ dintre jidanii deplasaţi49. Această problemă luă o astfel de amploare încât, în august 1946, guvernatorul militar american, generalul McNarney, anunţă că „patrulele americane de frontieră nu vor permite refugiaţilor jidani din Polonia să pătrundă în zona americană în convoaie organizate de camioane sau trenuri“. Totuşi, McNarney adăuga că „dacă cei persecutaţi traversează frontiera în mod individual, fiind vorba de o cu totul altă afacere, vor fi primiţi“. Mulţi observatori au fost surprinşi că această rezervă neînsemnată i-a satisfăcut, totuşi, pe sionişti, astfel că, puţin mai târziu, rabinul Wise şi alte personalităţi sioniste lăudară public „atitudinea generalului Joseph T. McNarney (…) cu privire la ansamblul acestei probleme“.

Enigma a fost dezlegată în noiembrie 1946, când s-a aflat că în septembrie intraseră din Polonia în Germania de Vest cifra record de 35.000 de jidani, majoritatea în zona americană, şi că „valul“ care se scurgea fără încetare fusese în noiembrie „între 150 şi 200 de persoane zilnic“50. În articolele de ziare din această vreme, jidanii „care se întorceau“ din Rusia în Polonia erau frecvent descrişi ca fiind, în principal, cei care fuseseră deportaţi, în 1940, în Uniunea Sovietică. Ne-am fi putut aştepta ca presa să trateze informaţia astfel, întrucât ceilalţi erau presupuşi deja morţi. Totuşi, putem să nu ţinem cont de această interpretare, deşi, după cum remarcă Korzen, în acest grup intrau mulţi deportaţi din 1940.

În 1946, comisia de anchetă asupra războiului, a Senatului american, l-a trimis în Germania pe primul său consilier, George Meader, pentru a ancheta cu privire la politica de ocupaţie a Statelor Unite. Raportul lui Meader vorbea de imoralitatea generală a armatei, de cazuri de corupţie, delapidare şi altele asemenea. El a fost, însă, îngropat în urma „formidabilei presiuni a Casei Albe, a Departamentelor de Stat, de Război, a senatorului Vandenberg şi a generalului Clay, care ameninţa cu demisia“.

Raportul Meader nu a fost adus la cunoştinţa publicului. El era, însă, foarte critic cu privire la politica ce consta în a-i primi pe jidanii care soseau în masă din Polonia, care, de fapt, nu erau refugiaţi, făcând parte dintr-un val migrator masiv, finanţat de grupuri private în numele unei cauze politice precise: sionismul. Aceştia nu puteau fi refugiaţi întrucât nu îi mai persecuta nimeni, nefiind nici lipsiţi de resurse sau de locuinţă în Germania de după război. În consecinţă, primind aceşti jidani în lagărele germane pentru persoane deplasate, Statele Unite „finanţau un program politic“ care nu fusese niciodată supus aprobării Congresului. În Statele Unite exista, deci, o nelinişte şi o opoziţie privind susţinerea deloc neglijabilă a cauzei sioniste în chestiunea „refugiaţilor“. Aceasta, însă, a intervenit prea târziu şi prea timid pentru a putea schimba cursul evenimentelor. În raportul său, Meader se plângea de dificultatea de a obţine din partea persoanelor jidoveşti deplasate (pe care el părea să le distingă net de cele ne-jidoveşti) acceptarea celor mai uşoare munci sau chiar participarea la recondiţionarea propriilor lor locuinţe. Ele se plângeau constant că lucrurile nu sunt atât de bine pe cât ar trebui. Meader nu se sfiise să remarce numeroasele activităţi ilegale, inclusiv crimele comise de către persoanele deplasate. Între altele, Meader nota că Statele Unite acceptaseră primirea a 2.250.000 de refugiaţi din Europa51. Desigur, cu privire la numărul de persoane deplasate s-au dat şi cifre, care, însă, nu au prea mare valoare. În toamna anului 1946, s-a spus că ar fi existat 185.000 de jidani în lagărele din Germania de Vest. Dacă îi adăugăm pe cei din Austria, cifra depăşeşte 200.000. De asemenea, s-a zis că, la 1 iulie 1947, cifra de jidani refugiaţi în Europa occidentală depăşea 400.000 de persoane52. Aceste cifre nu spun, însă, mare lucru întrucât lagărele postbelice pentru jidani şi alţi refugiaţi serveau, în realitate, de staţii de tranzit, în cadrul unul flux constant către Statele Unite şi Palestina. Acest flux era în parte ilegal sau „oficios“ în ceea ce priveşte cea de a doua destinaţie, ca, de altfel, probabil şi prima. Principalele dar nu singurele destinaţii ale jidanilor care părăseau Europa au fost Palestina şi Statele Unite. De aceea, trebuie să încercăm a estima numărul lor. Cifrele populaţiei palestiniene, stabilite de către britanici, sunt probabil exacte până în 194653:

Anul                 Musulmani                Jidani                         Creştini                      Alţii

1924               532.636                      94.945                        74.094                        8.263

1929               634. 811                     156.481                      81.776                        9.443

1934               747.826                      282.975                      102.407                      10.793

1939               860.580                      445.457                      116.958                      12.150

1944               994.724                      528.702                      135.547                      14.098

La sfârşitul lui 1946, ar fi fost 608.000 de jidani şi 1.237.000 de musulmani, creştini şi „alţii“. După această dată, din cauza imigraţiei ilegale foarte puternice, nu mai există cifre britanice precise, Anglia pierzând tot mai mult controlul situaţiei. În iulie 1949, după o oarecare acalmie, guvernul izraelian a anunţat existenţa a 925.000 de jidani în Israel. În foarte mare parte era vorba de jidani de origine europeană, imigraţia pe scară largă din Africa de Nord şi Asia fiind încurajată ceva mai târziu. În 1957 existau aproximativ 1.868.000 de jidani în Israel, 868.000 de arabi fugiseră, între timp, în ţările vecine, după preluarea controlului de către jidănime54.

Mulţi îşi fac o imagine greşită despre sionism şi Israel. O opinie răspândită în prezent pretinde că sionismul s-ar fi născut la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, când un mare număr de jidani europeni ar fi decis că nu mai pot trăi în Europa şi ar fi invadat Palestina, izgonindu-i pe arabii care o populau aproape în întregime. În realitate, istoria sionismului, adică a mişcării pentru stabilirea unui stat jidovesc în Palestina, începe la sfârşitul secolului al XIX-lea. În 1917, sionismul devenise o forţă politică atât de puternică încât Marea Britanie, angajată într-un război sângeros cu Germania imperială, a semnat „Declaraţia Balfoura, prin care promitea Palestina jidanilor, în schimbul ajutorului acestora în războiul respectiv. Întrucât, însă, Marea Britanie încheiase anumite acorduri şi cu arabii, Palestina deveni „pământul foarte adesea promis“. După Primul Război Mondial, organizaţiile sioniste încurajară emigrarea jidanilor către Palestina. În anii ’30, după cum rezultă din cifrele de mai sus, Palestina devenise, probabil, cea mai delicată problemă a politicii externe britanice, a cărei sarcină imposibilă era concilierea revendicărilor jidăneşti şi arabe asupra Palestinei. La sfârşitul anilor ’30, sionismul colaboră activ cu poliţia germană Gestapo. Au avut loc negocieri între Gestapo şi diverşi lideri sionişti, Germania şi Austria punând la dispoziţia acestora terenuri şi clădiri pentru instalarea centrelor de antrenament în vederea emigrării jidoveşti masive. Sioniştii şi poliţia Gestapo aveau unul şi acelaşi obiectiv: plecarea tuturorb jidanilor din Europa55.

Nu cel de-Al Doilea Război Mondial a creat deci sionismul, ca mişcare politică eficace. Acest război a dat, însă, sionismului, la nivel mondial, victoria politică de care avea nevoie în cadrul ultimei etape: luarea efectivă în posesiune a Palestinei. Întreaga putere mondială căzuse de acum în mâinile Statelor Unite şi ale Uniunii Sovietice, ambele favorabile atunci cauzei sioniste. În astfel de împrejurări, poziţia arabilor era fără de speranţă, ea fiind funcţie de fermitatea şi independenţa politică a unei Mari Britanii care nu mai era „mare“ decât cu numele, fiind căzută într-o profundă letargie politică şi economicăc.

NOTE

42. KIMCHE & KIMCHE, pp. 88-89; JOHN & HADAWI, vol. 2, pp. 23-26, 34-46; Morgenthau Diary, p. 79.

43. New York Times, 14 aug. 1946, p. 10; 21 aug. 1946, p. 1; 23 aug. 1946, p. 18.

44. New York Times, 1 oct, 1945, p. 2; 2 oct. 1945, p. 1; 3 oct. 1945, p. 1.

45. KIMCHE & KIMCHE, p. 101-103.

46. Ibidem, pp. 97-98.

47. Ibidem, pp. 85-88.

48. Ibidem, p. 81-83.

49. New York Times, 24 iunie 1946, p. 12.

50. New York Times, 10 aug. 1946, p. 4; 27 aug. 1946, p. 6; 2 nov. 1946, p. 7.

51. New York Times, 2 dec. 1946, p. 3; 3 dec. 1946, p. 13.

52. New York Times, 2 nov. 1946, p. 7; KIMCHE & KIMCHE, p. 95.

53. JOHN & HADAWI, vol. 2, pp. 45, 179.

54. World Almanac (1950), pp. 193; (1958), 364-365; PRITTIE, pp. 149-150. MCDONALD, pp. 142-143.

a. Despre împrejurările şi motivele apariţiei „Declaraţiei Balfour“, vedeţi argumentele consistente relevate de către Benjamin Freedman, aici: http://www.sweetliberty.org/issues/israel/freedman.htm. Vedeţi şi traducerea aici: http://www.clauteo.com/2010/07/un-evreu-american-avertizeaza-slia-vom-avea-aceeasi-soarta-ca-germanii.html. N. red. – V.I.Z.

b. Afirmaţia este corectă doar în ceea ce priveşte politica dusă de Gestapo. Dar autorul denotă, aici, din păcate, o înţelegere greşită a Talmudului şi, implicit, a sionismului: aceea de acaparare a conducerii întregii lumi şi a asupririi tuturor popoarelor, a „goyimilor“. De aceea, sionismul nu intenţiona să-i evacueze „pe toţi jidanii din Europa“ în Palestina, ci doar să transfere atît de mulţi jidani europeni cît să facă o „masă critică“ de jidani în Palestina, cu scopul să instituie statul etnic şi eminamente rasist Israel – cum relevă Roger Garaudy în cărţile sale –, ca premisă a realizării lui Eretz Israel (Marele Israel): adică să aducă în Palestina suficient de mulţi jidani europeni – adică pe aşkenazi, descendenţii khazarilor –, încît, împreună cu evreii autohtoni şi veritabili din Palestina biblică, să-i disloce pe palestinieni de pe locurile lor istorice. Dar sionismul îi lăsa în ţările europene (precum şi, fireşte, în altele) pe jidanii bine infiltraţi şi camuflaţi (sub nume de băştinaşi) ca să poată menţine controlul informativ şi instituţional al ţărilor respective, aşa cum în România au rămas alde Silviu Brucan, Valter Roman, Leonte Răutu, Miron Constantinescu, Leon Tismăneanu (Tismineţki), Gogu Rădulescu ş.a., şi descendenţii lor, Petre Roman, Vladimir Tismăneanu, Andrei Oişteanu, Horia-Radu Patapievici, Mihai-Răzvan Ungureanu, Bogdan Olteanu şi mulţi alţii. Pentru o listă (minimală, cred eu) a jidanilor rămaşi în conducerea instituţiilor din România, vezi aici: http://www.scribd.com/doc/68602280/Zydokomuna; http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/2011/09/evreii-in-conducerea-romaniei-pe-calea.html; http://ro.metapedia.org/wiki/List%C4%83_de_comuni%C5%9Fti_evrei_din_Rom%C3%A2nia; etc. N. red. – V.I.Z.

55. KIMCHE & KIMCHE, pp. 15-19.

c. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 381-389. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

 

 

 


Inselatoria secolului XX (38)

$
0
0

 

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (38)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

 

VII. 6. Emigraţia către Statele Unite

 

Ne-am putut face o idee relativ exactă despre întinderea şi proporţiile emigrării jidăneşti în Palestina. Dacă încercăm, însă, acelaşi lucru pentru Statele Unite, ne vom lovi de un veritabil zid. Am văzut că practica ce consta în clasarea anumitor imigranţi în categoria „izraeliţi“ [hebrews] a fost abandonată în 1943, exact în acelaşi an în care, prin înfiinţarea oficiului UNRA, guvernul american începea să se ocupe la scară mare de problemele persoanelor deplasate. Natural, imediat după război, s-a făcut simţită o foarte mare presiune din partea jidanilor, pentru ca Statele Unite să îi accepte în număr mare. În decembrie 1945, preşedintele Truman anunţă o accelerare a ritmului imigrărilor, pentru permiterea unui ritm mai înalt de intrări pe teritoriul Statelor Unite.

Preşedintele Truman a regretat imposibilitatea adăugării cotelor neutilizate, din timpul războiului, angajându-se, în schimb, să realizeze din plin cotele în vigoare56. Dacă aşa au stat lucrurile, efectul asupra intrării jidanilor a fost neglijabil, întrucât aceştia au intrat sub acoperirea unor diverse naţionalităţi: germană, austriacă, olandeză, poloneză etc. Reglementarea existentă nu permitea, însă, primirea unui atât de mare număr de emigranţi pe cât se dorea, din care cauză, la scurtă vreme după război, s-a promulgat o legislaţie specială privind primirea persoanelor deplasate, prin care „se eliminau restricţiile existente“. Prin această legislaţie se înfiinţa o „comisie a persoanelor deplasate“, pentru ajutorarea noilor sosiţi să se instaleze. Conform conturilor acestei comisii, între 1948 şi 1952, interval pentru care se promulgase noua legislaţie, peste 400.000 de persoane din această categorie s-au instalat pe teritoriul Statelor Unite. Bilanţul oficial afirmă că numai 16 la sută dintre cei 400.000 erau jidani. Este vorba, însă, de bilanţul oficial al unui guvern care luase toate măsurile pentru a fi sigur că nu vor exista nici un fel de cifre cu privire la acest subiect57420. Iată rezumate, în ceea ce au ele mai util, elementele cele mai pertinente asupra emigraţiei, publicate de guvernul american58:

 

Ţară                 Imigraţie regulată             Persoane         Total

                                                                    deplasate         pe ţări

                        1941-1950  1951-1960       1948-1952

Germania        226.578          477.765                 62.123                 766.466

Austria              24.860            67.106                  8.956                    100.922

Belgia                12.189            18.575                     951                   31.715

Danemarca       5.393              10.984                    62                     16.439

Estonia                   212                 185                     10.427              10.824

Franţa                  38.809            51.121                   799                    90.729

Grecia                   8.973              47.608               10.277                 66.858

Ungaria                3.469              36.637               16.627                 56.733

Italia                    57.661            185.491               2.268                 245.420

Letonia                  361                 352                    36.014                  36.727

Lituania                683                 242                    24.698                   25.623

Olanda                  14.860            52.277                 64                        67.201

Polonia                   7.571              9.985               135.302                152.858

România                  1.076              1.039             10.618                 12.733

Cehoslovacia          8.347                918               12.638                 21.903

URSS                        548                 584                 35.747                36.879

Iugoslavia             1576               8.225                  33.367                  43.168

 

Tabloul cuprinde cifrele ţărilor europene care au furnizat un mare număr de jidani dezrădăcinaţi. Există, însă, o dificultate. Totalul pentru Ungaria, între 1951 şi 1960, nu pare să includă pe cei pătrunşi în Statele Unite în virtutea legislaţiei speciale votată pentru refugiaţii revoltei maghiare din 1956, dintre care cam 45.000 fură admişi în Statele Unite. Semnalăm că 285.415 europeni au pătruns pe teritoriul american între 1954 şi 1971, în virtutea altor dispoziţii în favoarea refugiaţilor. Pentru motivele care vor apărea când vom analiza aceste cifre, dăm totalurile imigraţiei din diversele continente:

 

Continent         Imigraţie regulată                 Persoane        Total pe

                                                                            deplasate         ţări

                         1941-1950      1951-1960           1948-1952    

Europa             621.704            1.328.293                      405.234           2.355.231

Asia                     31.780              147.453                        4.016              183.249

America de

Nord şi Sud    354.804              996.944                      307              1.352.055

Africa                 7.367               14.092                           107              21.566

Zona Pacific   19.242               16.204                            10                35.456

Totaluri         1.034.897         2.502.986                  409.674       3.947.557

 

Pentru interpretarea acestor date notăm că în cazul imigraţiei normale, din anii 1941-1950 şi 1951-1960, ţara de origine este definită ca aceea a ultimului domiciliu fix, în vreme ce, în cazul persoanelor deplasate în Statele Unite, ţara de origine este aceea de naştere. Faptul că, în cazul imigrării normale, naţionalitatea interesaţilor a fost aceea a ultimului domiciliu fix, face ca aceste cifre să fie foarte greu de interpretat. Un bun exemplu în acest sens este totalul celor 766.466 intraţi în Statele Unite din Germania, dintre care peste 90 la sută pe baza cotei regulamentare normale. Considerând că un jidan german este un jidan care a fost cu adevărat crescut în Germania şi posedă cetăţenia germană, atunci numai o parte dintre cei 766.466 au putut fi jidani germani, pentru simplul motiv că între 500.000 şi 600.000 de jidani germani emigraseră înainte de război. Pentru a ne face o anumită idee cu privire la numărul jidanilor germani care au putut emigra în Statele Unite după război, trebuie să ne amintim că jidanii din Franţa sau Belgia, deportaţi în Est, de către germani, erau aproape toţi jidani germani, care  migraseră din Germania înainte de război. Dacă acceptăm cifrele lui Reitlinger, totalul jidanilor germani deportaţi în Est s-ar situa în jurul la 250.000. Presupunând că jumătate dintre aceştia au mers în Palestina după război, rezultă că peste 125 000 de „germani“ intraţi în Statele Unite ar putea fi jidani. Calculul acesta poate fi, totuşi, modificat printr-o simplă observaţie: statutul de „rezident permanent“ a putut fi acordat unui mare număr de jidani de diferite naţionalităţi, care trăiau în condiţii diverse în Germania, imediat după război. Această epocă nu se distingea printr-o riguroasă respectare a legilor, din care cauză este normal să presupunem că ceva mai mult de 125.000 dintre aceşti „germani“ erau, de fapt, jidani. La fel stau lucrurile şi în cazul Italiei.

Caracterul imprecis al noţiunii de „rezident permanent“ explică de ce figurează în tabloul nostru cifrele imigraţiei din cele două Americi şi Asia. Nu trebuie să presupunem că jidanii dezrădăcinaţi erau foarte scrupuloşi cu actele lor de identitate. Cazul „grecilor“ care traversau Cehoslovacia ilustrează perfect situaţia. Fabricarea unor acte de identitate indicând că jidanii îşi aveau domiciliul fix în diferite ţări din America de Sud şi chiar Canada nu putea fi prea dificilă pentru ei. În drum spre Statele Unite, un ocol prin ţara respectivă era probabil necesar, dar numai formal. Se poate ca ţările Americii de Sud să fi cooperat cu plăcere, întrucât jidanii în cauză nu intenţionau să se oprească acolo, apoi „mişcau din urechi“, distribuind plicurile care deschid orice poartă şi toate perspectivele.

Pentru aceste motive este normal să presupunem că cel puţin 500.000 de jidani dezrădăcinaţi au intrat în Statele Unite. Cifra exactă este probabil superioară. Întrucât milioane de jidani locuiesc în zona New York, câteva sute de mii s-au putut instala fără ca cineva să fi făcut mai mult decât să-şi de seama. Nu era nimic extraordinar în faptul că jidani din Europa se instalau după război la New York. În cursul analizei am presupus că masele de jidani reinstalate după război erau dezrădăcinate, fără jidani francezi, de exemplu, care nu aveau mai multe motive de a părăsi Franţa decât jidanii americani de părăsi Statele Unite. Rezultatul politicii naziste de deportări a fost că, rupţi de căminele lor, mulţi jidani au căzut în sarcina organizaţiilor de asistenţă a refugiaţilor, controlate de sioniştii care conduceau masele de jidani către destinaţii alese funcţie de anumite raţiuni politice.

 

VII. 7. Recapitulare

 

Nu este necesar să aprofundăm analiza demografică, mai ales că, foarte probabil, în esenţă lucrul nu este posibil. Dacă presupunem că la sfârşitul războiului existau aproape trei milioane de jidani dezrădăcinaţi de care Aliaţii trebuiau să se ocupe, atunci este posibil ca o jumătate de milion au emigrat în Statele Unite, o altă jumătate de milion în Palestina, un milion au fost absorbiţi de către Uniunea Sovietică, 750.000 în Europa Orientală (nu însă U.R.S.S.), iar 250.000 s-au instalat în Europa Occidentală. Pe de altă parte, se poate foarte bine ca cifrele exacte, inclusiv cele furnizate aici ca date oficiale, să fie relativ diferite. În ceea ce ne priveşte, nu garantăm decât valoarea de ansamblu a analizei noastre demografice. În acest domeniu, precizia statistică este o imposibilitate.

Încercând să estimăm numărul celor care au pierit, fie din cauza haosului din lagăre, în momentul retragerii germane, fie din cauza epidemiilor din ghetouri din etapele normale, din cauza pogromurilor sau masacrelor care s-au putut produce, mai ales în timpul retragerii germane, fie din cauza execuţiilor Einstazgruppen sau a condiţiilor insalubre care prevalau în lagărele germane, mai ales la sfârşitul războiului, suntem din nou în faţa unei cifre indeterminabile. Estimarea lui Rassinier este de aproximativ un milion de jidani. Multe argumente pot fi, însă, opuse acestei cifre. Deşi posibilă, cifra de un milion mi se pare exagerată. Cu toate acestea, date fiind vastele incertitudini care există cu privire la acest subiect, nu avem nici o predilecţie pentru o teză sau alta.

Nu trebuie să simţim nevoia de a ne scuza pentru această ignoranţă statistică. În studiul său despre jidanii polonezi dispersaţi de deportările ruseşti din 1940, cu tot sprijinul primit de la autorităţile izraeliene, Korzen mărturiseşte largi şi importante zone de ignoranţă, mai ales în ceea ce priveşte cifrele. Un studiu ca cel de faţă se confruntă, în mod necesar, cu imense dificultăţi în ceea ce priveşte statisticile. Eu însumi am fost surprins de a fi putut reconstitui anumite aspecte statistice şi cantitative, chiar dacă numai incomplet. Diversele dificultăţi provin din faptul că organizaţiile cele mai puternice din lume au încercat să deformeze realitatea cu privire la ceea ce s-a petrecut efectiv cu jidanii, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

 

VII. 8. J. G. Burg (Josef Ginsburg)

 

În memoriile sale, J. G. Burg (Josef Ginsburg) povesteşte o întâmplare perfect conformă cu realitatea istorică. Când războiul a izbucnit, în septembrie 1939, el locuia la Lemberg, în Polonia. A fugit imediat cu întreaga familie la Cernăuţi, în Bucovina românească, pe care Armata Roşie a ocupat-o la 28 iunie 1940. Un an mai târziu, atacul german contra Rusiei goneşte Armata Roşie, iar bandele de ucraineni se pun pe masacrarea jidanilor, întreruptă de sosirea armatelor germană şi română. Ginsburg şi familia lui sunt apoi deportaţi în Transnistria, unde viaţa este destul de suportabilă. Un anumit M. Kolb, de la Crucea Roşie elveţiană şi internaţională, vizitează locul în 1943. Acumularea înfrângerilor germane duce la tensiunea care creşte tot mai mult între germani şi români, numeroşi dintre aceştia din urmă încep să se apropie de jidani. La mijlocul lui 1944, frontul germano-român începe să se prăbuşească şi Ginsburg se întoarce cu familia la Cernăuţi, unde domnesc haosul, foametea şi teroarea rusească. După sfârşitul războiului, condiţiile de viaţă nu sunt deloc mai bune, astfel că Ginsburg şi familia sa merg la Breslau şi de acolo într-un lagăr pentru persoane deplasate, administrat de UNRA, lângă München, în zona americană. În noul lagăr, toţi jidanii sunt foarte interesaţi de posibilitatea de a emigra în Statele Unite, ştiind bine că mulţi dintre ei au ajuns deja acolo. Direcţia sionistă încearcă, însă, să-i deturneze prin toate mijloacele către Palestina. La întrebarea: „Dacă emigrantul în Statele Unite poate rămâne sionist?“, răspunde un anumit profesor, Spiktor: „Cel care emigrează în Statele Unite, la această oră a destinului, nu poate fi sionist, întrucât îşi abandonează, astfel, propriul său popor“. Şase luni mai târziu, profesorul Spiktor emigrează el însuşi în Statele Unite. Ginsburg şi familia sa merg în Palestina, împreună cu o mare parte dintre ceilalţi jidani din lagăr.

 

VII. 9. Concluzie

 

Ne apropiem de sfârşitul studiului nostru. Teza acestei cărţi, sprijinită pe dovezi, ne duce la concluzia că jidanii din Europa nu au fost exterminaţi, că nu a existat nici o tentativă germană în acest sens. Germanii au reinstalat un anumit număr dintre ei, care, apoi, au fost încă odată reinstalaţi, conform programelor Aliaţilor. Deşi analiza noastră este lipsită de unele detalii statistice, totuşi am putut reconstitui, în mod satisfăcător, aspectele cantitative ale problemei. În timpul războiului, jidanii din Europa au suferit din cauza deportărilor în Est, a confiscării unei bune părţi din averile lor şi, mai ales, de condiţiile care au însoţit înfrângerea Germaniei. Pierderile lor se ridică poate la un milion de morţi. Toată lumea a suferit în timpul războiului, mai ales popoarele Europei Centrale şi Orientale. Cel mai mult au suferit învinşii, germanii şi austriecii, care au avut zece milioane de morţi, din cauza pierderilor militare, bombardamentelor aliate, terorii ruseşti de la sfârşitul războiului, rechiziţiilor de prizonieri de război pentru muncă în Rusia şi în Franţa, expulzărilor brutale din ţara lor de către Polonia şi alte state, din cauza politicii de ocupaţie răzbunătoare din anii 1945-194859.

 

VII. 10. Himmler a spus-o perfect!

 

„Camerele de gazare“ sunt opera propagandei de război, fiind absolut comparabile inepţiilor lordului Bryce şi ale asociaţilor săi din Primul Război Mondial. Câteva săptămâni înainte de sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, într-o convorbire cu un membru al Congresului mondial jidănesc, Himmler a pus degetul exact pe fundamentul veritabil al acuzaţiilor ridicole:

„Pentru a putea face faţă epidemiilor, am fost obligaţi să ardem cadavrele unui număr incalculabil de oameni morţi din cauza bolii. Am fost, deci, forţaţi să construim crematorii, din care ei acum torc frânghia cu care vor să ne spânzure“60.

Este foarte regretabil că Himmler s-a „sinucis“ pe când era în mâinile britanicilor. Dacă el ar fi depus în faţa T.M.I., ne-ar fi povestit veritabila istorie, iar cărţi precum cea de faţă nu ar fi fost necesare, întrucât am fi putut citi esenţialul documentaţiei în chiar transcrierile procesului T.M.I. Prin poziţia lui în interiorul ierarhiei naziste, Himmler era pe deplin informat şi nu ar fi putut arunca răspunderea pe nimeni altul. În acel moment, însă, după cum am văzut, din punct de vedere politic Himmler nu putea trăi pentru a se prezenta în faţa T.M.I.-ului. Judecata lui Himmler cu privire la camerele de gazare este corectă. Lucrul este perfect evident pentru cel care consacră câtva timp acestei chestiuni, cum am făcut-o şi noi în capitolul IV, în care am vorbit despre lagărul de concentrare Auschwitz. Hilberg şi Reitlinger, mai ales, ar fi trebuit să fie în măsură să înţeleagă asta, înainte de a termina măcar o parte din volumele lor groase, care sunt monumente de inepţiia.

NOTE

 56. New York Times, 23 dec. 1945, p. 1.

57. U. S. Displaced Persons Commission, pp. V, 248.

58. Esenţialul acestor elemente provine din Annual Report, publicat de Oficiul american de imigrare şi naturalizare. Am folosit rezumatele din Information Please Almanac (1969) şi Statistical Abstract of the U. S. (sept. 1972).

59. ARETZ, pp. 337-346.

60. REITLINGER, p. 521.

a. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 389-396. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

 

Inselatoria secolului XX (39)

$
0
0

 

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (39)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

 

CAPITOLUL VIII:

Constatări, observaţii, clarificări

 VIII. 1. Diverse obiecţii

 

Terminăm lucrarea noastră prin câteva observaţii, majoritatea privind obiecţiile care s-ar putea ridica în anumite situaţii. O persoană cu spirit critic şi multă inteligenţă mi-a spus că lucrarea mea seamănă cu cărţile despre „farfurii zburătoare“ şi „baghete vrăjitoareşti“. O astfel de reacţie este surprinzătoare şi deranjantă, dar uşor de înţeles. Anii îndelungaţi de propagandă au legat în aşa hal Germania de aberaţia celor şase milioane încât, pentru mulţi oameni, respingerea autenticităţii acesteia pare, la prima vedere, aproape la fel de absurd ca negarea realităţii celui de-Al Doilea Război Mondial. La această obiecţie nu se poate răspunde decât arătând că lucrarea de faţă nu implică nimic supranatural, nici mai neobişnuit decât faptul că oamenii mint adesea în legătură cu inamicii lor, mai ales politici. Celor care formulează o astfel de obiecţie le putem cere să încerce să o formuleze ceva mai inteligent.

O obiecţie aparent mai substanţială ar fi aceea că am utilizat ca sursă lucrări favorabile tezei „holocaustice“, cărţile lui Reitlinger şi Hilberg, deşi le calific „monumente de inepţii“. Este vorba de o obiecţie serioasă, iar eu voi fi primul care să spună că, odată ce fabulaţia exterminării va fi îngropată, aceste cărţi nu vor avea altă importanţă decât aceea de exemple ale unei iluzii complete, a unei perfecte inepţii, la care nu ne vom referi decât ca la cele mai mari înşelătorii din întreaga istorie. Totuşi, sarcina noastră aici este exact aceea de a îngropa mistificarea, iar singurul mijloc de a parveni la aceasta este de a examina versiunea propusă de născocitorii exterminării, Reitlinger şi Hilberg.

Avem, însă, şi un al doilea motiv pentru utilizarea ca sursă a lucrărilor lui Reitlinger şi Hilberg. Am considerat că este foarte important să furnizăm în această carte o documentaţie pe care cititorul ar putea fi în măsură să o verifice el însuşi într-o bibliotecă. Din păcate, acest deziderat nu a putut fi satisfăcut în întregime, o bună parte din analiza noastră sprijinindu-se pe documente şi publicaţii de care nu putem lua cunoştinţă cu uşurinţă, ci numai prin proceduri de împrumut foarte complicate. Pentru a depăşi măcar parţial această dificultate, am utilizat pe Reitlinger şi Hilberg ca surse în ceea ce priveşte un mare număr de aspecte, dar nu am făcut-o decât cu privire la acelea pe care le puteam confirma la rândul meu eu însumi. Nu am adoptat ca principiu că tot ceea ce Reitlinger sau Hilberg spun în favoarea tezei mele este neapărat adevărat. Astfel, în capitolul V, în legătură cu data primului raid aerian aliat deasupra lagărului Auschwitz, am arătat de ce cred că acest raid nu a avut loc înainte de august 1944. Nu ar fi fost corect din partea mea să mă refer pur şi simplu la Hilberg, care crede că primul raid aliat la Auschwitz a avut loc în decembrie 1944. Este evident că în acest punct el se înşeală61.

M-am referit adesea la Reitlinger şi Hilberg, pentru încă un motiv: doresc sincer ca cititorii mei să arunce o privire şi asupra cărţilor acestora. Numai atunci cititorul îşi va da seama cu adevărat că înşelătoria este pe cât de reală, pe atât de evidentă. Pentru a se asigura de aceasta, iată demersul pe care îl recomand cititorului doritor să verifice singur. Să luăm cartea lui Hilberg.

La paginile 567-571 (ediţia 1961, N.T.), Hilberg prezintă o magnifică discuţie despre pretinsul rol în exterminări al substanţei Zyklon B, iar la paginile 619 şi 621 el arată că documentele germane nu vorbesc decât de un program de deportări către Est, şi de operaţiuni asociate acestuia. De asemenea, este util să citim în cartea sa ce spun documentele procesului din Nuremberg cu privire la cele ce s-ar fi petrecut în Ungaria (pp. 509-554) şi să notăm cotele documentelor citate pe acest subiect. Dacă cititorul găseşte, apoi, un exemplar al cărţii lui Reitlinger, în prima sau a doua ediţie, la paginile 158-159 (150 în prima ediţie), autorul reproduce textul documentului NO-4473 şi notează că „camera de gazare“ care ar fi existat în clădirea ce adăpostea crematoriul nr. 2 de la Auschwitz era descrisă ca Vergasungskeller, în germană. La paginile 118, 121 şi 182 (112, 114-115 şi 169 din prima ediţie), Reitlinger semnalează „misterul“ că „în anumite perioade, convoaie întregi [de jidani] erau admise“ să pătrundă în Auschwitz. De asemenea, el menţionează pe scurt existenţa industriei chimice la Auschwitz, p. 109 şi 492 (105 şi 452, în prima ediţie). Este de dorit ca cititorul să întreprindă o verificare cât mai profundă.

Totuşi, ceea ce am arătat ar fi un bun început de verificare.

Nu este exclus ca unii să presupună că opiniile exprimate de jidani şi de nemţi în problema „soluţiei finale“ ar avea o consistenţă aparte. Adevărul ştiinţific fiind egal accesibil celor care îl caută, o astfel de opinie nu poate fi decât falsă. Când, însă, un grup de oameni va discuta despre această carte, s-ar putea ca un jidan, dintre ei, să prezinte un argument aparent foarte puternic, întrucâtva sentimental, susceptibil să răstoarne ambianţa grupului, afirmând că şi-a pierdut părinţii sau rudele în „Holocaust“, eventual că aceşti părinţi sau rude au fost doar expediaţi la Auschwitz, Treblinka sau în alt loc de genul ăsta. În faţa unui astfel de argument se poate reacţiona în diferite feluri. De altfel, este foarte probabil ca persoana în cauză să spună adevărul, aşa cum îl cunoaşte ea. Dacă presupunem că povestea ei este exactă, ea nu poate fi decât într-un singur şi unic sens. Ceea ce poate pretinde aceasta este că familia ei sau ea însăşi a pierdut contactul cu o rudă din Europa, în timpul războiului, despre care, apoi, nu a mai auzit nimic. Este evident că aceasta nu implică un program nazist de exterminare.

Contactul între oameni, în timpul războiului, se putea pierde aproape în mod inevitabil, fie pentru că era dificil celor deportaţi la Est să comunice cu cei din ţările aliate, fie pentru că era greu de comunicat din Est cu cei situaţi mai la Vest, în special în ultimul an, haotic, al războiului. De aceea, singurul punct interesant, într-un astfel de caz, este afirmaţia după care contactul nu a fost reluat după război. Cea mai simplă explicaţie este că această rudă sau acest apropiat, însoţit de un număr indeterminat de alte persoane originare din Europa centrală şi orientală, a murit cu adevărat undeva în Europa, în timpul războiului, eventual într-un lagăr de concentrare, din cauze despre care se vorbeşte în cartea de faţă.

O a doua posibilitate, este ca această rudă să fi supravieţuit războiului, dar să nu fi reluat contactele şi relaţiile anterioare acestuia. Un motiv posibil, deşi puţin verosimil, ar fi că guvernul sovietic a interzis orice corespondenţă jidanilor absorbiţi de Uniunea Sovietică. Există, însă, un motiv mai important şi mai verosimil, când este vorba de separaţia unui cuplu de căsătoriţi. Un mare număr de căsătorii nu rezistă decât prin constrângerile sociale şi economice, care, însă, nu mai existau pentru foarte mulţi dintre jidanii pe care condiţiile din timpul războiului şi de după acesta îi dezrădăcinaseră. În numeroase cazuri, familiile jidăneşti deportate erau dispersate pentru o perioadă pe care germanii ar fi dorit-o, desigur, limitată. Acesta a putut fi cazul, mai ales în situaţiile când soţul părea apt de muncă. După cum bărbaţii germani erau înrolaţi într-un serviciu militar plin de pericole, bărbaţii jidani erau constrânşi să presteze munci dezagreabile. În aceste condiţii, ne putem aştepta ca foarte mulţi dintre aceşti soţi şi soţii însinguraţi pe timpul războiului sau către sfârşitul acestuia, să fi stabilit alte relaţii care li se vor fi părut mai solide decât cele anterioare. În astfel de cazuri, a existat un serios motiv de a nu relua contactul cu soţul sau soţia legală. În plus, nu mai existau „constrângerile sociale şi economice“, menţionate mai sus, iar jidanii erau în măsură să aleagă numeroase destinaţii în cadrul programelor de reinstalare finanţate de Aliaţi după război.

Această posibilitate ar putea constitui explicaţia a numeroase cazuri de jidani „lipsă“. Să presupunem, de exemplu, că un jidan şi soţia sa, cu doi copii mici, au fost deportaţi, bărbatul fiind trimis într-un lagăr de muncă, iar soţia şi copiii expediaţi într-o colonie din Est. Se pare, deci, că vom avea patru persoane declarate moarte sau dispărute. Soţul va crede că soţia şi copii au murit fără îndoială, iar soţia va spune că şi-a pierdut soţul. Separaţia unui soţ de soţia sa poate fi la originea multor jidani dispăruţi, întrucât este posibil ca părinţii sau alţi membri ai familiei soţiei, pe de o parte, şi ai soţului, pe de alta, să se fi pierdut şi ei unii de alţii. De aceea, vom avea un anumit număr de persoane, din partea soţului, afirmând dispariţia unui număr de persoane din partea soţiei, respectiv viceversa. În acest fel, posibilităţile matematice de a crea jidani dispăruţi sunt, practic, nelimitate.

Se zice că arhivele de la Yad Vashem din Ierusalim posedă în prezent numele a aproximativ 2,5 la 3 milioane de jidani „morţi în holocaustul nazist“. Datele respective ar fi fost „culese pe un formular de mărturie de o pagină, completată de rude, martori sau prieteni“. Bineînţeles, guvernului izraelian îi este imposibil să dovedească în mod satisfăcător afirmaţia lui cu privire la cele două milioane şi jumătate sau trei, fără să mai socotim că el nu poate fi în nici un caz parte dezinteresată în chestiunea numărului de jidani efectiv morţi în timpul războiului. Nu există, însă, nici o îndoială că numeroşi jidani au murit în timpul războiului, astfel că putem considera că ceva este adevărat din ceea ce se afirmă la Yad Vashem. Este, însă, imposibil de făcut diferenţa între cei efectiv morţi în timpul războiului şi cei cu care semnatarii de „formulare de mărturie“ au pierdut pur şi simplu contactul.

Informaţiile acestea sunt foarte nesigure în cazul când cel care a completat formularul este un „prieten“. Toţi avem un mare număr de prieteni şi de cunoştinţe cu care am pierdut contactul, fără ca aceştia să fie neapărat morţi. Utilizarea de către Yad Vashem a mărturiei „prietenilor“ pentru colectarea de informaţii ne face să credem că în partea lor esenţială acestea nu au o prea mare valoare. Aceşti „prieteni“ nu au motive mai multe decât eu însumi sau oricine altcineva de a declara moarte cunoştinţele dispărute62.

Nu am nici o idee despre „martorii“ care au semnat formularele de mărturie. Este foarte posibil ca, dintr-o serie de motive, anumiţi semnatari ai acestor declaraţii să îşi fi fabricat prieteni sau rude dispărute. Se poate chiar ca unii dintre semnatari să nu fi existat niciodată. La 25 noiembrie 1978, ziarul San Francisco Chronicle a publicat un articol despre reuniunea familiei Steinberg, cu ocazia sărbătorii Thanksgiving Day [Ziua acţiunii de graţie], la Los Angeles. Graţie efortului organizatorului, Joe Steinberg, participanţii veniră din numeroase ţări, ceea ce l-a făcut să observe că „pentru unii dintre ei este ceva cu totul extraordinar, întrucât credeau că nu mai au familie“, cu alte cuvinte unii dintre aceştia credeau că „nici un membru din familia lor nu supravieţuise cataclismului Hitler“. Participanţii, „peste două sute de supravieţuitori şi descendenţii acestora“, au „înghiţit cu ocazia sărbătorii Thanksgiving Day nu mai puţin de douăzeci şi trei de curcani“. Peste două sute de „supravieţuitori“ şi de descendenţi de supravieţuitori au fost descoperiţi graţie eforturilor private ale unui cetăţean american! Câţi „supravieţuitori“ şi descendenţi de „supravieţuitori“, a căror existenţă este necunoscută de rude şi de amici, ar putea fi descoperiţi în cadrul unei mari anchete oficiale, cu ajutorul informaticii63?

Pentru a rezuma reacţia noastră în faţa alegaţiilor jidanilor cu privire la persoanele care ar fi fost victime ale „Holocaustului“, vom spune că ele sunt adevărate într-o anumită măsură, întrucât numeroşi jidani au murit efectiv. Datele indiscutabile de care dispun însă jidanii rămaşi în viaţă, când ele sunt autentice, nu permit concluzia sigură privind decesul celor în chestiune şi nu implică în niciun caz existenţa unui  program nazist de exterminare.

 

VIII. 2. Germania postbelică şi Willy Brandt

 

Faptul că germanii ar crede în realitatea politicii naziste de exterminare trebuie interpretat cu prudenţă. Majoritatea nemţilor par să admită mitul exterminaţionist şi, probabil, nu toţi o fac de frică. Ceea ce putem spune este că poporul german nu era şi nu este mai bine plasat decât un altul, pentru a descoperi adevărul. Mulţi dintre nemţi şi-au putut da seama că jidanii deportaţi, din vecinătatea lor nu s-au mai întors după război, ceea ce a putut contribui, pentru mulţi dintre ei, la formarea unei convingeri în favoarea înşelătoriei exterminării. Observaţia fundamentală pe care o putem face în legătură cu opinia germanilor despre acest subiect este că ei au dispus de aceleaşi „informaţii“ ca toată lumea, cu ale cuvinte că, în buna lor credinţă, au fost abuzaţi ca toate celelalte popoare. Guvernul german face tot ce poate pentru susţinerea minciunii şi împiedicarea liberei dezbateri, între altele prin interminabilele procese pentru crime de război, care au loc astăzi, la peste treizeci de ani după presupusele fapte, prin învăţământul din şcoli şi prin teroarea judiciară şi poliţistă contemporană, după cum o arată episoadele Stäglich, Roeder şi altele. În cazul ultimilor doi este vorba de o afacere ceva mai complicată decât comportamentul scuzabil printr-o neînţelegere feciorelnică.

Fondul afacerii este pretenţia guvernului german de a fi cu adevărat german, pretenţie destul de precară. Întreaga structură politică a Germaniei de Vest a fost instalată de Statele Unite. Aceasta înseamnă controlul ziarelor, al tuturor mijloacelor de informaţie, controlul şcolilor şi al tuturor aspectelor vieţii social-politice, începând chiar cu Constituţia Bundesrepublik. Ca marionetă în mâinile ocupantului yankeu, această nomenclatură pretins germană este cointeresată în menţinerea minciunilor învingătorilor, comportându-se în consecinţă. Lucrul este foarte simplu şi este dovedit de cariera nomenclaturistă a celui care a fost cancelar în Germania de Vest cea mai mare parte a etapei în care cartea de faţă a fost scrisă. Exemplul lui Willy Brandt ilustrează perfect ceea ce spunem. Numele lui, de fapt, este un pseudonim. Adevăratul lui nume este Herbert Ernst Karl Frahm; Frahm este numele de fată al mamei sale, întrucât Willy Brandt nu a ştiut niciodată cine a fost tatăl său. Marxistul Brandt a părăsit Germania după venirea la putere a lui Hitler, obţinând naţionalitatea norvegiană. După invadarea Norvegiei de către germani, în 1940, el trecu în Suedia neutră, unde şi-a găsit o slujbă în presă. În timpul războiului, Willy Brandt transmitea poveştile propagandei jidăneşti cu originea presupusă la Stockholm, care sfârşeau invariabil în paginile ziarului New York Times64.

După catastrofa din 1945, Brandt s-a întors în Germania, unde situaţia se schimbase în sensul vederilor lui, şi-a reluat cetăţenia germană şi s-a angajat în viaţa politică a Berlinului de Vest, în rândurile social-democraţilor. Apoi a devenit destul de rapid primar al Berlinului de Vest, avându-l ca ataşat de presă pe Hans Hirschfeld, un jidan german care, împreună cu Robert Max Wassili Kempner, Herbert Marcuse şi alţii făcuse parte din O.S.S., pe timpul războiului. În timpul procesului pentru spionaj al lui R. A. Soblen, care a avut loc în Statele Unite, în 1961, terminându-se cu condamnarea acestuia la închisoare pe viaţă, un martor al acuzării, d-na. J. K. Beker, fostă agent de legătură într-o reţea de spionaj sovietic, în timpul războiului, devenită, apoi, informatoare FBI, a declarat sub jurământ că transportase informaţii de la Hirschfeld la Soblen, care le-a transmis la Moscova. Doamna Becker era principalul martor al acuzării, astfel că apărarea ar fi vrut să-l aducă şi ea pe Hirschfeld ca martor. Avocatul lui Soblen declară că a încercat să-l convingă pe Hirschfeld să vină în Statele Unite pentru a depune mărturie la proces, dar că acesta a refuzat, pretinzând că publicitatea inerentă i-ar putea dăuna lui Willy Brandt, care era în plină campanie electorală. Hirschfeld avea, însă, motive să se teamă de o inculpare în Statele Unite, dacă ar fi ajuns acolo. Aflat la New York în vremea când Hirschfeld era în cauză, Willy Brandt luă apărarea acestuia, care, între timp, era la pensie, în Germania. Pentru a da, însă, toate şansele apărării lui Soblen, guvernul american oferi lui Hirschfeld imunitatea necesară „pentru orice acţiune sau operaţiune aparţinând trecutului“, în cazul că va veni în America pentru a depune mărturie, adăugând că nu ar fi putut fi urmărit decât pentru o eventuală falsă mărturie în cazul unui nou proces Soblen. Totuşi, Hirschfeld refuză să depună mărturie în favoarea lui Soblen65.

Brandt a ajuns până la urmă cancelar al Germaniei de Vest, primind în 1971 Premiul Nobel pentru Pace, ca răsplată pentru Ostpolitik şi pentru eforturile sale în vederea ameliorării relaţiilor cu „blocul de Est“ sau „Lagărul socialist“. Cota politică a lui Brandt fu la început excelentă, dar, în 1974, diferitele puncte ale politicii sale, inclusiv Ostpolitik, scăzuseră mult în rândul opiniei publice germane. Politicienii social-democraţi din regiunile-bastion ale partidului respectiv şi-au exprimat temerea că vor pierde alegerile care se apropiau. Din păcate pentru social-democraţii lui Brandt, tocmai atunci izbucni scandalul Günther Guillaume, demascat ca spion est-german. Deşi se ştia că acesta fusese membru al unei reţele de spionaj din Berlinul de Est, guvernul Brandt îl ocrotise, dându-i un post important printre consilierii cancelariei. Scandalul Günther Guillaume a grăbit prăbuşirea lui Willy Brandt, care şi-a dat demisia la 7 mai 1974, fiind înlocuit la şefia social-democrată cu Helmut Schmidt, care avea să recupereze declinul partidului lor66.

Este clar că o carieră postbelică precum aceea a ui Willy Brandt nu este posibilă decât într-o ţară unde trădarea a sfârşit prin a face parte integrantă din viaţa politică. Nu este, deci, întru nimic surprinzător că guvernul german este un apărător al înşelătoriei exterminaţioniste. O obiecţie interesantă este că nimeni nu ar fi îndrăznit să scornească minciuna celor şase milioane, că nimeni nu ar fi avut imaginaţia necesară pentru asta sau, de ar fi avut-o, l-ar fi oprit riscurile de a povesti astfel de bazaconii. Acest argument revine la a spune că simpla existenţă a minciunii implică adevărul ei în punctele esenţiale, altfel spus îl putem considera „argumentul ontologic“ al partizanilor şi suporterilor înşelătoriei. Interesul acestei obiecţii stă în logica ei superficială, care explică într-o largă măsură acceptarea generală a înşelătoriei. Oamenii presupun că nimeni nu ar fi suficient de îndrăzneţ pentru a născoci astfel de minciuni. Această logică este falsă, întrucât istoria arată numeroase exemple de minciuni enorme, acceptate de o mulţime de oameni. În această privinţă, cităm încă odată isteria proceselor de vrăjitorie, ca precedent psihologic al înşelătoriei celor „şase milioane“a.

 

NOTE

61. HILBERG, p. 632.

62. The Sun, Colorado Springs, 30 ian. 1973, p. 6.

63. Ultimele două fraze au fost adăugate de autor în ediţia din 1980. (N.T.).

64. New York Times, 12 aug. 1972, p. 23.

65. New York Times, 6 oct. 1961, p. 10; 14oct. 1961, p. 10; 17 oct. 1961, p. 35; 4 nov. 1961, p. 1; R. H. SMITH, p. 237n.

66. 429. New York Times, 8 mai 1974, p. 16.

a. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 397-405. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

Inselatoria secolului XX (40)

$
0
0

 

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (40)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

 

VIII. 3. Talmudul

 

Este o adevărată ironie a istoriei că Hitler a prevăzut psihologia „marii minciuni“ în capitolul X din Mein Kampf. De asemenea, este o ironie şi un simptom demn de luat în seamă că poveştile exterminaţioniste cele mai extraordinare, incredibile, stupefiante şi sufocante pentru spiritele normale se găsesc în literatura talmudică jidănească, în legătură cu ultimele două dintre cele trei mari revolte evreieşti contra Romei: revolta Diasporei de la 115-117 era noastră, apoi revolta Palestinei din 132-135. În legătură cu revolta evreiascăa din anii 66-70 era noastră, scrierile talmudice jelesc pierderea Templului din Ierusalim, fără să discute implicaţiile acestei pierderi pentru legea evreiască. Cartea lui Michael Drant, The Jews in the Roman World conţine un bun studiu al acestor trei revolte.

Conform textelor antice (mai ales Dio Cassius, care a scris în jurul anului 200 era noastră, sau Eusebiu, episcop de Cezarea, începutul secolului al IV-lea), revolta Diasporei ar fi început în Cyrenaica (nord-estul Libiei), pe când împăratul Traian pregătea anexarea ţării parţilor şi a Mesopotamiei, în care scop constituise o mare armată orientală, prin prelevarea unor mici contingente din diversele puncte ale imperiului, slăbind, astfel, posibilităţile de menţinere a ordinei în aceste ţinuturi. Evreii revoltaţi atacară populaţia civilă greco-romană omorând, se zice, 220.000 de oameni în Cirenaica, într-un fel cât se poate de macabru. Revolta s-a întins curând în Egipt, unde evreii au ucis un număr necunoscut de oameni, apoi în Cipru, unde ar fi ucis exact 240.000 de civili. Totuşi, la Alexandria, populaţia majoritară greacă reuşi să menţină controlul situaţiei, masacrând toţi evreii din cetatea respectivă. Indicaţii arheologice recente par să arate că textele antice nu au exagerat prea mult cele consemnate67.

Talmudul nu spune nimic despre această revoltă, afară de faptul că numărul evreilor ucişi în Alexandria a fost de „şaizeci de miriade plus şaizeci de miriade, de două ori mai mult decât la ieşirea din Egipt“, adică 1.200.000, dacă presupunem că trebuie adunat, nu înmulţit. Împăratul Adrian ar fi vinovat pentru acest masacru şi altele, lucru determinat, probabil, de faptul că, la ora respectivă, el era comandantul armatei orientale a lui Traian, căruia i-a urmat la tron în 117, moartea acestuia având loc înainte de sfârşitul revoltei. Cifra victimelor evreieşti este, evident, exagerată, deşi este foarte dificilă estimarea exactă a populaţiei oraşelor antice. Se crede că Alexandria avea, pe atunci, cel puţin 500.000 de locuitori. Putem estima că Alexandria avea mai puţin de un milion de locuitori, aceasta fiind pe atunci populaţia aproximativă a Romei, cifră de altfel nici ea foarte sigură. Dacă populaţia Romei a atins o cifră sensibil superioară celei de un milion, în nici un caz nu s-a apropiat de două milioane68.

Cei 1.200.000 de evrei martiri ar putea conta drept o fabulaţie îndrăzneaţă, dacă nu ar fi altele şi mai şi… Cealaltă mare revoltă s-a desfăşurat în Palestina, între 132 şi 135, fiind o tentativă din partea şefului ei, Bar-Kokhba, de a stabili un stat evreiesc, el însuşi fiind regele, deşi, la un moment dat, s-a prezentat de-a dreptul Mesia în persoană. În timpul revoltei, Bar-Kokhba promulgă legi, bătu monedă şi îndeplini toate funcţiile normale ale unui guvern. Sfârşitul lui Bar-Kokhba s-a produs în 135. Ierusalimul neputând face faţă unui asediu, Bar-Kokhba se retrase cu armata sa în satul Bethar (Bittir), situat pe o înălţime la aproximativ 15 km sud-est de Ierusalim, 40 km de Marea Moartă şi 55 km de Mediterană. Cetatea respectivă avea forma aproximativă a unui dreptunghi, cu lungimea de aproximativ 600 de metri pe direcţia nord-sud şi lăţimea de 200 de metri, est-vest. Partea de sud a oraşului era fortificată69. Aceste dimensiuni, ca şi faptul că estimările populaţiei evreieşti din Palestina vremii oscilează între 500.000 şi 2.500.000 ne fac să credem că armata lui Bar-Kokhba nu a putut atinge cifra de 50.000 de oameni70.

Romanii asediară Betharul în vara lui 135 şi luară cetatea cu asalt în luna august a aceluiaşi an. Bar-kokhba a fost ucis în cursul bătăliei finale. Pentru motive de ordin general, pare foarte puţin probabil ca romanii să fi masacrat populaţia evreiască din Bethar. Singura „dovadă“ a unui astfel de masacru se găseşte în literatura talmudică (Midrash Rabbah) care, pentru motive necunoscute, conţine o mulţime de comentarii despre asediul Betharului şi presupusele sale consecinţe. Cu excepţia locurilor indicate expres, pasajele din Talmud sunt reproduse în anexa lucrării Bar-Kokhba, a arheologului Yigael Yadin. Mărimea armatei lui Bar-Kokhba la Bethar este considerată de 200.000 de oameni. Se afirmă că Bar-Kokhba era atât de robust încât intercepta din zbor, pe genunchi, proiectilele catapultate de romani peste fortăreaţa sa. Nu numai că intercepta proiectilele romanilor, dar le şi returna către aceştia, făcând mare prăpăd printre asediatori.

Talmudul declară că numărul evreilor ucişi de romani după cucerirea Betharului fu de patru miliarde; alţii vorbesc numai de 40 de milioane, iar Midrash Rabbah admite 800 de milioane de evrei martirizaţi. Ca o confirmare a faptului că aceste cifre sunt cât se poate de serioase, ni se povestesc împrejurările prin care au trecut cei masacraţi. Nivelul sângelui evreilor asasinaţi atingea botul cailor romanilor, apoi se produse un val pe o distanţă de kilometri, care plonjă până la urmă în mare, cărând după el stânci întregi şi înroşind marea cât vedeai cu ochii. Conform literaturii talmudice, şcolarii evrei din Bethar nu fură nici ei cruţaţi de către romani, care înfăşură fiecare elev într-un rulou manuscris, apoi, le dădură foc la toţi. Numărul şcolarilor în chestiune ar fi fost sau de 64 de milioane, sau de cel puţin 150.000, ceea ce reprezintă aproximativ numărul şcolarilor din Washington. Romanii rivalizau în eficacitate cu Germanii, căci corpurile evreilor masacraţi fură utilizate pentru construirea unei închideri în jurul viei lui Adrian, care ocupa o suprafaţă de aproximativ 30 de kilometri pătraţi. Sângele de după valul pomenit a fost utilizat pentru fertilizarea viilor romane vreme de şapte ani, ceea ce constituie o excelentă anticipare a fabricilor de „săpun din grăsime de jidanb“, de clei şi de îngrăşăminte jidano-comice…

De asemenea, se pretinde că Bar Kokhba, desemnat de literatura talmudică sub numele de Bar-Koziba (nu i se cunoaşte numele adevărat), ar fi fost, de fapt, ucis de către rabini, pentru vina de a se fi proclamat Mesia71. Nefiind destinată unui public larg, literatura talmudică a beneficiat de mai multă credibilitate decât înşelătoria celor „şase milioane“, născocitorii acesteia confruntându-se cu un public nejidănesc destul de incredul sau sceptic de-a dreptul. Spiritul poveştilor talmudice, din exemplele precedente, seamănă perfect cu acela al înşelătoriei secolului XX. Din acest punct de vedere, notăm probabilitatea ca rabinul Weissmandel să fi jucat un rol important în realizarea înşelătoriei, alături de rabinul Wise, care, întrucât a tradus un mare număr de texte jidăneşti din Antichitate şi Evul Mediu şi a fondat un seminar jidănesc, poate să fie considerat un talmudist. Nu este greu de imaginat că astfel de erudiţi erau exact tipul de oameni indispensabili pentru clocirea înşelătoriei.

 

VIII. 4. Competenţe

 

Rămâne încă o obiecţie: aş putea fi întrebat care sunt competenţele mele pentru a scrie o astfel de carte. Aceasta ar fi o întrebare bună, întrucât sunt de formaţie inginerească, specialist în matematică aplicată, nu în istorie. Nu este, însă, pentru prima dată că un cercetător studiază un domeniu aparent îndepărtat de specialitatea sa. În acelaşi timp, însă, recunosc că argumentul are greutatea lui şi merită să fie luat în seamă. În mod normal, lumea se aşteaptă ca descoperirile în materie de istorie să vină din partea istoricilor, după cum progresul tehnic vine din partea inginerilor. Putem admite excepţii la această regulă, în care caz suntem în drept să cerem justificarea excepţiei.

Justificarea mea este evidentă şi constă în incapacitatea istoricilor de a-şi onora profesiunea. Nici un istoric nu a propus un studiu critic al acestei chestiuni, o lucrare asupra unui aspect important al problemei exterminării, furnizând dovezi şi argumente în sprijinul afirmaţiilor sale. Cel care se apropie întrucâtva de aceasta este Reitlinger, care cel puţin este dispus să ia în consideraţie unele din anomaliile istoriei „Holocaustului“. Reitlinger, însă, nu este nici el istoric, ci un artist şi un colecţionar de artă. El a scris mai multe cărţi în acest domeniu, între care cea mai importantă este un studiu în trei volume asupra istoriei obiectelor de artă, The Economics of Taste. După Reitlinger, Hilberg încearcă a se arăta ceva mai critic. El este, însă, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Vermont şi posedă un doctorat de drept public.

Cărţile lui Reitlinger şi Hilberg sunt astfel scrise încât grija lor de a convinge cititorii sceptici este perceptibilă. Ceilalţi mitologi ai exterminării nu fac nici cel mai mic efort pentru a demonstra că exterminările au avut loc cu adevărat. Ei consideră, pur şi simplu, că ştim cu toţii că ele au avut loc, pleacă de la ceea ce ar trebui să demonstreze, punând carul înaintea boilor, cu care ne confundă. Aşa stau lucrurile cu principalii propagandişti ai exterminării, dintre care îi cităm pe Nora Levin, Leon Poliakov şi Lucy S. Dawidowicz. Nora Levin era bibliotecară şi cercetătoare când şi-a scris cartea, iar acum este profesoară de istorie la Gratz College, o mică şcoală jidănească din Filadelfia. Poliakov este director de cercetări la Centrul de documentaţie jidănească contemporană din Paris, deci un jidan propagandist profesionist. Dawidowicz este singurul istoric de profesie dintre cei cinci, ocupând catedra Leah Lewis de studiu al Holocaustului, de la Universitatea Yeshiva din New York. Cei cinci principali susţinători ai exterminării sunt toţi jidani. În cărţile şi articolele pe diferite subiecte, dar abordând, totuşi, chestiunea „Holocaustului“, istoricii profesionişti cauţionează mai mult sau mai puţin minciuna, deşi scrierile lor conţin un număr considerabil de insinuări contrarii. Nici un istoric de profesie nu a publicat o carte cu argumente şi dovezi pentru sau contra exterminărilor. Motivele acestei stări de fapt sunt evidente. Nici un istoric nu a catadixit să îşi pună în pericol situaţia scriind o lucrare de factură ştiinţifică în sprijinul alegaţiilor exterminării, referindu-se cu gravitate la documente şi mărturii produse în cadrul unor procese ilegale, desfăşurate în atmosfera de isterie care a scos la iveală, fără explicaţii, o serie de idioţenii evidente, de exemplu aceea cu privire la dublul rol al substanţei numită Zyklon. Nici o incitaţie în sensul scrierii unei astfel de lucrări nu s-a manifestat. Pe de altă parte, conformismul intelectual (ca să nu spunem mai mult) care domneşte în universităţi i-a redus pe istorici la linişte totală, i-a pus cu botul pe labe. Situaţia fiind aşa cum o ştim cu toţii, nu trebuie să ne mirăm că lucrări precum a noastră sunt scrise de către ingineri sau de necunoscuţi.

 

VIII. 5. Alte chestiuni

 

După cum am anunţat la începutul lucrării noastre, nu ne-am ocupat în profunzime decât de mitul exterminării din cadrul propagandei fără a acoperi ansamblul revizionismului celui de-Al Doilea Război Mondial. Ar fi inutil să repetăm ceea ce a fost spus cu talent de către alţi autori, care au contribuit la demolarea mitologiei persistente cu privire la acest război. Totuşi, câteva cuvinte vor fi bine venite, măcar pentru a indica cititorului cărţile care ar trebui citite. Mitul vinovăţiei exclusive a Germaniei în declanşarea Războiului Mondial a fost demolat de istoricul american David L. Hoggan, a cărui carte a apărut doar în germană: Der erzwungene Krieg72. Cartea lui A. J. P. Taylor, The Origins of the Second World War nu este foarte profundă, dar a cunoscut o mai largă difuzare, fiind disponibilă o vreme în format de buzunar. Reputaţia binemeritată de germanofob a lui Taylor a contribuit la creşterea semnificativă a literaturii revizioniste. Anumite cărţi au demonstrat falsitatea mitului brutalităţii naziste comparată cu brutalităţile democraţiilor occidentale. Cea mai bună dintre acestea aparţine lui F. J. P. Veale, purtând titlul de Advance to Barbarism, din care, în 1968, a apărut o ediţie adăugită şi îmbogăţită. De asemenea, trebuie citată Unconditional Hatred, a căpitanului Russel Grenfell, de la Royal Navy, America’s Second Crusade de William Henry Chamberlin şi The High of Vengeance de Freda Utley. Aceşti autori ignoră, totuşi, una dintre cele mai teribile crime ale democraţiilor occidentale: repatrierea postbelică forţată a ruşilor în Uniunea Sovietică („Operatiunea Keelhaul“).

Cea mai mare parte din ceea ce ştim despre acest episod ruşinos o datorăm eforturilor lui Julius Epstein, un jidan care a părăsit Germania în anii ’30, din motivele obişnuite. Epstein şi-a început încă din timpul războiului cruciada sa pentru adevăr, anchetând asupra masacrului din pădurea Katyn şi utilizând cea mai mare parte din vremea de după război pentru clarificarea Operaţiunii Keelhaul. Cartea consacrată acestui subiect a fost publicată în 1973. Arhipelagul Gulag, a lui Soljeniţîn, evocă îndelung Operaţiunea Keelhaul. În plus, scriind din punctul de vedere al ruşilor, Soljeniţîn completează considerabil studiul lui Epstein. The Last Secret de Nicholas Bethell explorează contextul politic al repatrierilor forţate. Cititorul interesat de examenul aprofundat al literaturii revizioniste poate începe cu volumul de omagii lui Harry Elmer Barnes, publicat sub direcţia lui Arthur Goddard. Pamfletul lui Barnes, Blasting the Historical Blackout, este o analiză destul de profundă a revizionismului celui de-Al Doilea Război Mondial.

Nici una dintre publicaţiile menţionate aici nu abordează mitul camerelor de gazare şi nu tratează în mod serios ceea ce se presupune că s-ar fi petrecut în lagărele de concentrare germane. Dimpotrivă, noi am tratat aproape dintr-un singur punct de vedere lagărele de concentrare, fără să examinăm mai amănunţit baza reală a altor alegaţii de brutalitate, de caracter nesigur şi nesistematic. Totuşi, cazul lui Ilse Koch, despre care am vorbit în capitolul II, ar trebui să fie suficient de instructiv pentru a ne permite distincţia între fapte şi ficţiune, iar metodele utilizate de către autorităţile americane, la Dachau, pentru obţinerea de „dovezi“ cu privire la extraordinarele brutalităţi germane ar trebui să fie convingătoare. Scandalul încarcerării lui Rudolf Hess, în vârstă de peste 81 de ani la ora actuală, a fost abordat de un anumit număr de cărţi recente, de exemplu Prisoner Nr. 7: Rudolf Hess de Eugene K. Bird, unul dintre comandanţii americani ai închisorii Spandau din Berlin, care a încălcat reglementările nu numai vorbindu-i lui Hess, ci întreţinându-se timp îndelungat cu el. Putem cita încă două cărţi: Motive for a Mission de James Douglas-Hamilton şi Hess: The Man and His Mission, de J. Bernard Hutton.

 

VIII. 6. Câteva implicaţii

 

În această carte ne-am limitat necesarmente la demolarea unui singur mit, fără să încercăm abordarea subiectului foarte vast al conduitei generale a Germaniei naziste comparată cu aceea a Aliaţilor, singura excepţie fiind recomandarea lecturii celor câteva cărţi precedente. Această lectură va ajuta cititorul să înţeleagă implicaţiile majore ale acestei cărţi, care se pot rezuma în ideea că mijloacele de informare ale democraţiilor occidentale se dovedesc o formidabilă uzină a dezinformării, de o întindere mult mai vastă decât au putut detecta, până acum, spiritele cele mai luminate şi mai independente.

O a doua implicaţie a acestei cărţi este legată de Palestina. „Justificarea“ invariabilă a sioniştilor pentru faptul de a fi expulzat arabii din Palestina comportă mereu şi într-o largă măsură fantasmagoria celor şase milioane. Este vorba aici de ceva mai mult decât un simplu raţionament, deducţie sau argumentaţie. Palestina nu a fost invadată de şase milioane de jidani morţi, ba chiar de nici un mort cumsecade şi la locul lui; pe de altă parte, nu este nici just, nici rezonabil ca arabii să plătească ceea ce se presupune că nemţii le-ar fi făcut jidanilor în Europa, pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În plus, Israelul nu este o ţară care primeşte pe toţi cei ce au suferit într-un fel sau altul în mâinile nemţilor. Statul Israel primeşte toţi jidanii, indiferent că ei sau ai lor au fost sau nu în contact cu naziştii. Astăzi, guvernul american furnizează destul ajutor Israelului, pentru ca acesta să conserve, graţie unei ocupaţii armate, teritorii pe care chiar Statele Unite le consideră ca aparţinând în mod legitim arabilor (este vorba de teritorii pe care Israelul le-a cucerit cu ocazia războiului din 1967). Deşi este dificil de înţeles în ce fel născocirea celor „şase milioane“ ar motiva o astfel de politică, fapt este că aceasta este justificarea cel mai des invocată. Când, în noiembrie 1975, într-un moment de trezire din somnolenţă, Naţiunile Unite au votat cu o majoritate zdrobitoare rezoluţia declarând sionismul o formă de rasism (un adevăr la fel de indiscutabil ca 2+2 = 4), reprezentantul Statelor Unite, Daniel Patrick Moynihan, altfel un spirit strălucitor, a fost redus cu o stupefiantă instantaneitate la urlete isterice pe tema celor „şase milioane“. Consecinţele „războiului de Yom Kipur“, din 1973, au arătat că această susţinere totală a Israelului este contrară intereselor Occidentului. Faţă cu moralizarea care a devenit trăsătura dominantă a politicii externe a ţărilor occidentale, această susţinere necondiţionată şi totală este imorală şi absurdă, ba chiar de două ori absurdă. Israel a primit un ajutor considerabil din partea unei alte ţări, Germania de Vest. În 1975, guvernul din Bonn plătise jidanilor două miliarde de dolari, sub formă de restituiri şi indemnizaţii diverse (de la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60), angajându-se încă a efectua şi alte plăţi73.1-RabbisLeadingTheMarch

Cel mai important program de acest gen a fost definit prin Tratatul de la Luxemburg, din 1952, între Republica Federală Germană şi Israel. Bonn se angaja să plătească Israelului 750 de milioane de dolari, în principal sub formă de produse industriale germane şi produse petroliere englezeşti. Desemnat de către Israel sub numele de Shilumin, acest program s-a încheiat în 1966. Textul Tratatului din Luxemburg începea prin aceste cuvinte:

„Având în vedere că acte criminale inexprimabile au fost comise contra poporului jidănesc sub regimul de teroare al naţional-socialiştilor şi având în vedere că, prin declaraţia în Bundestag, din 27 septembrie 1951, Guvernul Republicii Federale Germane a făcut cunoscută decizia ca, pe măsura mijloacelor sale, să repare prejudiciile materiale cauzate prin aceste acte (…)“74.

Guvernul din Bonn a lansat programe suplimentare de indemnizare, ale cărei motivări sunt identice. Întrucât această carte a arătat că „actele criminale inexprimabile“, în sensul în care expresia aceasta este folosită în textul Tratatului de la Luxemburg, sunt în mare parte o înşelătorie sionistă, rezultă că Israelul datorează Germaniei mulţi bani, pentru că, după cum am arătat, justificarea avansată pentru aceste reparaţii nu este valabilăc.

 

NOTE

a. În ediţia franceză, aici de faţă, „juives“! Nu am avut acces la ediţia originală, în limba engleză, dar aici este, evident, o inadvertenţă istorică introdusă – din neatenţie, probabil – de către traducătorul francez, care trebuia să scrie „hebreux“. Deoarece, în primele secole de după Hristos nu au existat „jidani“ în Palestina, ci exclusiv evrei! Jidanii au „apărut“ – efectiv şi, deci, şi denominativ – abia în secolul al IX-lea, în Nord-Estul Mării Caspice, cînd şeful khazarilor, Bulan, a hotărît ca hoardele sale să adopte cultul iudaic. Dar khazarii nu au devenit, prin generaţie spontanee, „evrei“ – cum vor ei să impună lumii această optică, pentru a se substitui evreilor  –, întrucît erau khazari care şi-au apropriat – adică au parazitat – cultul iudaic, ei fiind şi rămînînd, de neam, tot khazari. Tot aşa cum eu, de exemplu, dacă adopt budismul sau taoismul sau şintoismul nu devin, subit, indian, chinez sau, respectiv, japonez. Pe de altă parte, talmudismul din secolul al IX-lea, faţă de cel de la începutul mileniului, era mult modificat de către rabini şi avea să fie şi mai mult alterat de către rabinii jidani sionişti. De aceea evreii fundamentalişti – adică evreii autentici, de neam, din Palestina – îi contestă pe jidanii parveniţi în „evrei“, formele manifeste cele mai epatante fiind organizate de Neturei Karta, care clamează în demonstraţiile lor publice „JUDAISM REJECTS ZIONISM“, „Authentic Rabbis Always Opposed Zionism and The State of Israel“ (cf. www.nkusa.org).  N. red. – V.I.Z.

67. FRUKS.

68. Cambridge Ancient History, vol. 10, p. 296; PACKER, CARCOPINO, pp. 16-21; T. FRANK, vol. 2, p. 245; vol. 4, p. 158 sqq; vol. 5, p. 218 n.

69. Encyclopedia Judaica, vol. 4, p. 735.

70. McGOWN.

a. Născocirea cu „săpunul din grăsime de evrei“ a fost răspîndită cu nonşalanţă şi impertinenţă inclusiv în România. Vedeţi: Prof. univ. dr. Şerban C. Andronescu, „Săpunul R.I.F. – o legendă fabricată (1)“, în revista ART-EMIS, 18 noiembrie 2010, pe http://art-emis.ro/analize/151-sapunul-rif-o-legenda-fabricata1.html. De asemenea, vedeţi şi: Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu, „Simon Wiesenthal – impostorul nr. 2“, în revista ART-EMIS, 12 ianuarie 2013, pe http://www.art-emis.ro/analize/1385-simon-wiesenthal-impostorul-numarul-doi.html. N. red. – V.I.Z.

71. Talmudul babilonian, Sanhedrin 93 b sau p. 627 în traducerea editată de I. Epstein.

72. Între timp, cartea lui Hoggan a fost publicată şi în engleză: The Forced War: When Peaceful Revision Failed, Institute for Historical Review, Costa Mesa (California), 1989. (N.T.).

73. New York Times, 18 ian. 1975, p. 6.

74. VOGEL, pp. 56, 88-100.

b. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 405-413. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

 

 

 

Inselatoria secolului XX (41)

$
0
0

 

 

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (41)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

 

ANEXA A

RAPORTUL GERSTEIN1

 

Raportul a fost dactilografiat la maşina de scris şi poartă la sfârşit semnătura lui Kurt Gerstein. Aliaţii i-au atribuit cota PS-1553. Henri Roques a reprodus întregul document fotografiat în teza sa de doctorat, la Universitatea din Nantes (Franţa): Les confessions de Kurt Gerstein. Étude comparative des différentes versions (Spovedaniile lui Kurt Gerstein. Studiul comparativ al diferitelor versiuni) (iunie 1985). De asemenea, consultaţi şi André Chelain, La Thèse de Nantes et l’affaire Roques (Teza din Nantes şi afacerea Roques), Polémiques, Paris 1989, pp. 362-367 – NT.

 

«Bergassessor Diplomingenieur

Rottweil, 26 aprilie 1945

Kurt Gerstein

Indicaţii personale: Gerstein, Kurt, Bergassessor, exclus din serviciul statului pentru atitudine antinazistă în 1936, inginer diplomat. Născut la 11 august 1905 la Muenster, Westfalia. Asociat la uzina de îngrăşăminte naturale (limon) Fluhme & Cie, ungere automată a locomotivelor, frâne Westinghousse, Knorr etc., Düesseldorf,

Industriestrasse 1-17.

Tatăl : Ludwig Gerstein, Landgerichts praesident, Hegen Westf.

Mama : Clara Gerstein, născută Schmemann, decedată 1931.

Căsătorit la 2 mai 1937 cu Elfriede, născută Benesch la Tübingen, Gardenstrasse 24,

3 copii Arnulf, 5 ani, Adelheid 3 ani şi 1/2, Olaf 2 ani.

Viaţă: 1905-1911 Münster. 1911-1919 Sarrebruck. 19-21 Halberstadt

21-25 Neuruppin aproape de Berlin, matur 1925. – Studii: 1925-1931, Marbourg/Lahn, Aix La Chapelle, Berlin-Charlottenburg, universitate şi înalte şcoli tehnice. 1931 examen inginer diplomat. Din 1925, membru activ al tineretului protestant organizat în Uniunea Creştină a tinerilor bărbaţi, mai ales a tinerimii Inalt-Creştine numită BK = Bibelkreis = Cerc biblic.

Politică: Aderent al lui Stresemann şi Bruening, activ pentru ei. – Din 1933, iunie,  urmărit de Gestapo pentru activitate creştină contra statului nazist. – 2 mai 1933, admis în N.S.D.A.P. – 2 octombrie 1936 exclus din NSDAP pentru activitate contra partidului şi statului. – 30 ianuarie 1935, protest public la teatrul din Hagen/Westfalia, contra dramei anti-creştine „Wittekind”. – Bătut şi rănit de către nazişti. – 27 noiembrie 1935 examen de bergassessor. Salariat de stat la Sarrebruck. – 27 septembrie 1936 închis de Gestapo pentru „activitate contra statului“, pentru că am trimis 8.500 de broşuri antinaziste înalţilor funcţionari de stat. Închis până la sfârşitul lui octombrie 1936. Dat afară din serviciul de stat. Decembrie 1936 până la începutul războiului: studii medicale la Tübingen, institutul pentru misiuni protestante, medicale tropice. – O treime – aproximativ – din veniturile mele, asta făcea 1/3 din 18.000 Reichsmark pe an, le-am dat din 1931 pentru scopurile mele idealiste religioase. Am imprimat şi trimis prin poştă, pe banii mei, circa 230.000 broşuri religioase anti-naziste. 14 iulie – 28 august 1938 a doua detenţie în lagărul de concentrare Welzheim. Ascultând de masacrele imbecililor şi alienaţi la Grafeneck, Hadamar etc., şocat şi rănit în interiorul meu, având un astfel de caz în familie, nu aveam decât o singură dorinţă: să văd, să văd toată această maşinărie şi atunci să strig în tot poporul! Cu două referinţe la mână, din partea a doi funcţionari de la Gestapo, care s-au ocupat de cazul meu, nu era greu să întri în S.S. armată. 10 martie, 2 iunie 1941, instrucţia elementară a soldatului la Hamburg-Langenhoorn şi Oranienburg cu 40 de medici. Pentru studiile mele duble – tehnice şi medicale – am primit ordin de a intra în serviciul medico-tehnic S.S.-Fuehrungshauptamt, serviciul saniar S.S. armată – Amtsgruppe D, Igienă. – În acest loc al serviciului mi-am ales mie însumi datoria de a construi imediat aparate de dezinfecţie şi filtre de apă potabilă pentru trupele şi lagărele de prizonieri şi de concentrare. Prin cunoaşterea exactă a industriei, am reuşit curând acolo unde alţii nefiind reuşiţi. Astfel a fost posibil să reduc considerabil numărul de prizonieri morţi. – Pentru succesele mele, curând am reuşit locotenent. – Decembrie 1941, tribunalul care ordonase excluderea mea din NSDAP a primit cunoştinţă de intrarea mea în S.S. armată. S-au făcut mari eforturi pentru a mă goni şi a mă urmări.

Pentru succesele mele, însă, am fost declarat sincer şi indispensabil. Ianuarie 1942, fui şeful serviciului tehnic de dezinfecţie, conţinând, de asemenea, serviciul de gaze sever toxice pentru dezinfecţie. – La 8 iunie 1942, el intră în camera mea de serviciu S.S.-Sturmbannführer Guenter din Reichs-Sicher-ReichSicherheitsHauptamt, în civil, necunoscut de mine. Mi-a dat ordin să procur 100 kg de acid prusic şi să merg cu el într-un loc care nu era cunoscut decât şoferului camionului. Am plecat împreună la uzina de potasă lângă Collin (Praga). Cu camionul încărcat, noi plecăm la Lublin-Polonia. Am luat cu noi pe profesorul dr. med. Pfannenstiel, ordinarius de igienă la Universitatea Marbourg/Lahn. – La Lublin, S.S.-Gruppenfuehrer Globocnek ne aştepta. El ne-a zis: este unul din cele mai secrete lucruri care există, chiar cel mai secret. Fiecare care vorbeşte va fi împuşcat imediat. Ieri, doi vorbitori au murit. Atunci ne-a explicat: În clipa asta – 17 august 1942 –, sunt trei instalaţii:

1) Belcec, la şoseaua Lublin-Lemberg, în sectorul liniei de demarcaţie ruseşti. Maxim pe zi, 15.000 persoane. (văzut!)

2) Sobibor, nu ştiu exact unde, nu văzut. 20.000 pers. pe zi.

3) Treblinka, 120 km N-NE de Warsawa. 25.000 pe zi. Văzut!

4) Maidanek, aproape de Lublin, văzut în pregătire. – Globocnek zise: Va trebui să faceţi dezinfecţia unei mari cantităţi de veşminte, zece sau douăzeci de ori rezultatul de la „Spinnstoffsammlung“ (colecţie de veşminte şi textile) care nu se face decât pentru a ascunde provenienţa veşmintelor jidani, polonezi, cehi etc. – Cealaltă datoria a voastră va fi să schimbaţi serviciul nostru de camere de gazare, acum funcţionând printr-un eşapament motor „Diesel“, la un lucru mai toxic şi funcţionând mai repede, este acidul prusic. Dar Führerul şi Himmler, care erau aici la 15 august – e alaltăieri – m-au obligat să însoţesc eu însumi toţi cei ce trebuie văzute instalaţiile. – Atunci profesorul Pfanenstiel: Dar ce a spus Führerul? – Atunci Globocnek, acum şef de poliţie şi S.S. malul Adriaticei la Triest: Mai repede, mai repede, a realiza toată acţiunea! Spuse el. Atunci directorul din minister, dr. Herbert Lindner, ministerul Interior: „Nu era mai bine să ardem corpurile, în loc să le îngropăm? O altă generaţie, poate, gândeam într-o altă manieră“. – Atunci Globocnek: Dar domnilor, dacă vreodată, după noi, va fi o generaţie mai laşă, atât de cariată că nu înţelege opera noastră atât de bună şi necesară, atunci – domnilor – tot Naţional-socialismul era pentru nimic. – Dar, dimpotrivă, ar trebui îngropate tablete de bronz pe care este scris că noi, noi suntem cei care avut curajul pentru grandoarea bunei voastre opere gigantică!“ – Atunci Hitler: „Da, bravul meu Globocnek, ai zis vorbă, este şi opinia mea!“ – Altă zi, noi plecat la Belcek. O mică gară specială cu două peroane se înclină la deal de nisip galben, imediat la Nord de strada şi drumul de fier Lublin-Lemberg. La sud, aproape de şosea, câteva case de serviciu cu afişul: „loc de serviciu din Belcek, al S.S. armată“. – Globocnek m-a prezentat lui S.S.-Hauptsturmfuehrer Obermeyer de Pirmasens, care mi-a arătat cu mare reţinere instalaţiile. Ziua asta nu vedem morţi, dar mirosul de toată regiunea, asemenea marea şosea, era pestilentă. Alături de mica gară, era o mare baracă „Garderobă“ cu un ghişeu „Valori“. Atunci o cameră cu 100 scaune „Frizeri“. Atunci un coridor de 150 metri în vânt, sârmă ghimpată pe două părţi şi afişe „La băi şi inhalaţii“! – Înaintea noastră o casă ca o instituţie de băi, la dreapta şi la stânga mare ghiveci de beton cu muşcate şi alte flori. După ce am urcat o mică scară, la dreapta şi la stânga, trei şi trei camere ca garajele, 4 x 5 metri, 1,90 metru altitudine. La întoarcere, invizibile, ieşiri de lemne. Pe acoperiş, steaua lui David în cupru. În faţa clădiri inscripţia: „Fundaţia Heckenholt“. În plus, în această după-amiază n-am văzut.

– Altă dimineaţă, câteva minute înainte ora 7, am fost anunţat: După zece minute, primul tren va sosi! – Într-adevăr, după câteva minute, primul tren sosi la Lemberg. 45 de vagoane, conţinând 6.700 de persoane, 1.450 deja morţi la sosire. În spatele micilor lucarne cu sârmă ghimpată, copii, galbeni, plini de frică, femei, bărbaţi. Trenul soseşte: 200 de ucraineni siliţi s-o facă, smulg uşile şi cu cravaşe din piele gonesc persoanele afară din vagon. Atunci un mare megafon dă instrucţiunile: În plin vânt, unii în baracă se dezbracă de orice veşmânt, asemenea proteze şi ochelari. Cu o mică bucăţică de sfoară, oferită de un băiat jidan de 4 ani, pune împreună încălţăminte. A preda orice valoare, orice bani la ghişeul „Valori“ fără bon, fără chitanţă. Atunci femeile, tinerele fete la coafeur, care taie dintr-o mişcare sau două părul care dispare în sacii de porumb „pentru a face ceva special pentru submarine, grosimi etc.“, îmi spune Unterscharfuehrerul-S.S. de serviciu. Atunci începe piaţa: La dreapta, la stânga sârmă ghimpată, în spate două duzini de ucraineni cu puşcă. Conduşi de o fată extraordinar de frumoasă, ei se apropie. Eu însumi cu Hauptmann Wirth, poliţie, ne găsim în faţa camerelor morţii. Complet goi, bărbaţii, femeile, fetele tinere, copiii, bebeluşii, cei într-un singur picior, toţi goi, trec. În colţ, un S.S. puternic, cu o voce puternică pastorală spune săracilor: Nu vi se va întâmpla nici nimic! Nu va trebui decât să respiraţi cu putere, aşa face puternici plămânii, inhalaţie, este necesar contra boli infecţioase, este o frumoasă dezinfecţie. Întrebat care va fi soarta lor, el răspunde: Într-adevăr bărbaţii munceşte, face străzi şi case. Dar femeile nu sunt obligate. Numai dacă vor, ele pot ajuta în treburile gospodăreşti şi la bucătărie. Pentru câţiva din aceşti bieţi oameni încă odată, destul pentru a-i face să meargă fără rezistenţă la camerele morţii, – majoritatea ştie tot, putoarea le indică soarta!

Atunci ei urcă mica scară şi văd adevărul! Mame, doici, pruncii la piept, dezbrăcaţi, mulţi copii de toate vârstele – goi – ezită, dar intră în camera morţii, majoritatea fără să zică un cuvânt, împinşi de ceilalţi, din spatele lor, agitaţi de cravaşele S.S.-iştilor. — O jidoavcă, 40 de ani aproximativ, ochii ca flăcările, citează sângele copiilor lor pe criminali. Primind cinci lovituri de cravaşe pe figură din partea hauptmanului de poliţie Wirth însuşi, ea dispare în camera de gazare. Mulţi îşi fac rugăciunile, alţii zic: Cine ne dă apa, pentru moarte? (Rit izraelit?) — În camere, S.S.-ul împinge oamenii. „Umpleţi bine“ – hauptmanul Wirth a ordonat. Bărbaţii goi sunt în drepţi la picioarele altora, 700-800 pe 25 metri pătraţi la 45 m(etri) cubi! Uşile se închid. În timpul ăsta, restul trenului, goi, aşteaptă. Mi se spune: asemenea în iarnă goi!

– Dar ei pot duce moartea! De aceea sunt ei aici! – era răspunsul! În acest moment eu înţeles de ce „Fundaţia Heckenholt“. Heckenholt este şoferul lui „Diesel“, ale cărui eşapamente sunt destinate a ucide săracii! Unterscharführerul S.S. Heclenholt îşi dă ceva silinţă face merge motor Diesel. Dar el nu merge! Hauptmanul Wirth soseşte. Se vede, îi este frică pentru că eu vede dezastrul. Da, eu văd tot şi aştept. Cronometrul meu „stop“ a fixat totul. 50 minute, 70 minute, Diesel nu merge! — Oamenii aşteaptă în camera de gazare. Degeaba. Se aud plângând. „Ca la sinagogă“ – zice sturmbannführer-ul Profesor Pfannenstiel, ordinarius de igienă la Universitatea Marbourg/Lahn, urechea la uşa de lemn. Hauptmanul Wirth, furios, face 10, 11 lovituri de cravaşă pe faţa ucrain, care este ajutor de Heckenholt. — După două ore 49 minute stop a înregistrat tot — Diesel începe.

Până la acest moment, oamenii din cele 4 camere deja pline trăiesc, trăiesc 4 ori 750 persoane la 4 ori 45 metri cubi! — Din nou trec 25 de minute: mulţi, este adevărat, sunt morţi. Asta se vede prin mica fereastră, prin care lampa electrică face vede pentru un moment interiorul camerei. După 28 de minute, încă puţini care supravieţuiesc. După 32 de minute, în sfârşit, – totul e mort!

– De cealaltă parte, muncitorii jidani deschid porţile de lemn. Li s-a promis, pentru serviciul lor teribil, libertatea şi câteva procente din rezultatul valorilor şi bani găsiţi. Ca nişte coloane de bazalt, morţii sunt încă în picioare, nici un loc pentru cade sau înclinare. Chiar morţi, se cunoaşte încă familiile, care îşi strâng mâinile. Se desfac greu, pentru face camerele goale tura următoare. Se aruncă corpurile, albastre, umede de sudoare şi urină, picioarele pline de excremente şi sânge periodic. Printre toţi, bebeluşii, cadavrele copiilor. Dar nu avem timp! Două duzine de muncitori ocupă control guri, pe care le deschid cu mijloace croşete de fier. „Aur la stânga, fără aur la dreapta“! Alţii controlează anusul şi genitalul pentru monede, briliante, aur etc. Dentiştii smulg prin mijloc ciocane dinţii de aur, coroanele, lucrările. Printre toţi, hauptman-ul Wirth. El este în elementul său, dându-mi o mare cutie de conserve, plină de dinţi îmi spune: încercaţi dumneavoastră înşivă greutatea aurului. Este numai de ieri şi de alaltăieri! – Nu veţi crede ce găsim zilnic! Dolari, briliante, aur! Controlaţi dumneavoastră înşivă. — Atunci mă conduce la un bijutier, care avea răspunderea acestor valori. — Mi s-a arătat unul dintre şefii marelui magazin din Berlinul de vest, Kaufhaus din Westens, un omuleţ care cânta la vioară, şeful comandoului muncitorilor jidani. „Este un căpitan din armata K şi K Austria, cavaler Cruce de fier German, clasa I-a, îmi spune Hauptsturmfuehrer-ul Obermeyer. Atunci corpurile goale fură aruncate în gropi mari de 100 x 20 x 12 metri aproximativ, situate în apropierea camerelor morţii. — După câteva zile, corpurile se umflau şi totul se ridica 2-3 metri prin mijloc de gaz, care se forma în cadavre. După câteva zile umflarea sfârşi, corpurile cade împreună. În alte zile, gropile fură umplute din nou şi acoperite cu 10 cm de nisip. – Ceva mai târziu – am ascultat – făcut un grătar din linii de cale ferată şi am ars cadavre cu mijlocul ulei Diesel şi benzină, pentru a face să dispară cadavrele. La Belcek şi la Treblinka nu s-a făcut efortul de număra cumvatelea exact numărul de oameni ucişi. Numerele, fapt cunoscut de Britisch Broadcastingb Co-Radio fără fir nu sunt juste, în adevăr era vorba de 25.000 000 oameni! Nu numai jidani, dar de preferinţă polonezi şi cehi, biologic fără valoare după opinie Nazişti. Majoritatea şi moarte anonimă. Comisii de pseudo-medici, simpli tineri S.S. cu mantouri albe şi limuzine, parcurgeau satele şi oraşele Poloniei şi Cehoslovaciei pentru a desemna bătrânii, tuberculoşii, bolnavii pentru ceva mai târziu dispăruţi la camere de gaze. Erau polonezii, cehii de la Nr, III, care nu erau demni de a trăi pentru nu puteau lucrare. —Hauptman-ul de poliţieWirth m-a rugat să nu propun la Berlin o altă metodă de camere de gaz şi să las totul cum este. — Am minţit — mai făcusem, în orice caz, că acidul prusic era deja distrus de transport şi devenit foarte periculos. Atunci forţat să-l îngrop, ceea ce s-a făcut imediat. — Altă zi noi mergeam cu maşina de hauptmann Wirth la Treblinka, 120 km aproximativ NNE de Warsawa. Instituţia acestui loc al morţii are aproape aceeaşi ca la Belcec, dar mai mare. 8 camere de gaz şi adevăraţi munţi de veşminte şi lenjerie, 35-40 m aproximativ de altitudine. Atunci, în „onoarea noastră“ se făcu banchet cu funcţionarii instituţiei. Obersturmbannführer-ul profesor dr. med. Pfannenstiel, ordinarius de igienă la universitatea Marbourg/Lahn, făcu o predică: Opera voastră este o mare datorie şi o datorie şi utilă şi necesară. În mine singur el vorbea de acest institut ca de o „frumuseţe de muncă şi de lucru omenesc. La toţi: dacă vedem corpurile jidanilor, se înţelege grandorul bunei voastre opere! – Cina a fost simplă. Dar, conform ordinului lui Himmler, ocupaţii cu acest serviciu primeau ceea ce doreau ca unt, carne, alcool etc. – La despărţire, ni s-a oferit mai multe kilograme de unt şi mare număr de sticle de lichior. Mi-a fost greu să mint că am de toate, de la ferma noastră. Din această cauză, Pfannenstiel luă şi porţia mea. — Noi mers cu maşina la Warsawa. Aşteptând în zadar un pat liber, l-am întâlnit pe secretarul legaţiei Suediei, Msr, baron de Otter. Toate paturi ocupate, noi petrecem noapte pe coridorul vagonului de dormit. Acolo, sub impresia recentă, i-am povestit tot, cu rugămintea să refere totul la guvernul său şi la toţi aliaţii. Mi-a cerut referinţă de-a mea. I-am dat ca atare adresa Msr. Generalsuperintendent D. Otto Dibelius, Berlin-Lichterfelde West, Bruederweg 2, prieten al lui Martin Niemoeller şi şeful rezistenţei protestantice contra nazismului. După câteva săptămâni, l-am văzut încă de două ori pe baronul Otter. Mi-a spus că a făcut raportul său guvernului Suediei, un raport care, după cuvintele sale, a avut mare influenţă la relaţiile Suediei şi Germaniei. Tentativa mea de a trimite toate acestea şefului legaţiei Sfântului-Părinte nu a avut mare succes. Am fost întrebat dacă sunt soldat.

Atunci mi s-a refuzat orice convorbire. Atunci am făcut un referat amănunţit secretarului episcopatului Berlin, Msr. Dr. Winter, ca să refere toate astea episcopului său de Berlin şi de asemenea la legaţia Sfântului-Părinte. – Ieşind de la legaţia Sfântului-părinte la Rauchstrasse în Berlin, aveam o întâlnire periculoasă cu un agent de poliţie, care mă urmărea, dar după câteva minute foarte dezagreabile m-a făcut scăpat. Trebuie să adaug că Sturmbannführer-ul S.S. Guenther din Reichssicherheitshauptamt cerut la mine, la începutul lui 1944, foarte mari furnituri de acid prusic, pentru un scop obscur. Acidul trebuia furnizat la Berlin, Kurfuerstenstrasse, la locul său de serviciu. Am reuşit să-l fac să creadă că asta nu era posibil pentru mari pericole. Este vorba de mai multe vagoane de acid toxic, destul pentru a ucide mulţi oameni, milioane. Mi-a spus că nu era sigur dacă da, când, pentru care cerc de persoane, în ce fel şi unde va fi nevoie de această otravă. Nu ştiu exact care a fost intenţia lui Reichssicherheitshauptamt şi a S.D.-ului. Mai târziu însă m-am gândit la cuvintele lui Goebbels de „a închide uşile din spate dacă nazismul nu reuşeşte niciodată. Poate că voiau să ucidă o mare parte din poporul german, poate muncitori străini, poate prizonieri de război – nu ştiu!

În orice caz, am făcut să dispară acidul prusic, imediat după sosirea lui, pentru datorii de dezinfecţie. Era un pic cam periculos pentru mine, dar dacă cineva m-ar fi întrebat unde se găsea acidul toxic, aş fi răspuns: era deja în stare de disoluţie periculoasă, din care cauză a trebuit să-l consum pentru dezinfecţii! – Ştiu că Guenther, fiul lui Rassen-Guenther, după propriile lui cuvinte, avea ordin să procure acid pentru – eventual – ucide milioane oameni, poate de asemenea în lagărele de concentrare. Am asupra mea note de 2.175 kg, dar de fapt este vorba de aproximativ 8.500 kg, destul pentru a ucide 8 milioane de oameni. Am aranjat să fie scrise pe numele meu notele, pentru, cum am spus, discreţie, în adevăr pentru a fi un pic liber în dispoziţii şi pentru a face să dispară mai bine acidul toxic. Nu am plătit niciodată aceste livrări pentru a evita rambursarea şi a reaminti S.D.-ului acest stoc. Directorul de la Degesh, care făcuse această furnitură, mi-a spus că el furnizat pentru ucide oameni acid prusic în fiole.

Altă dată Guenther m-a consultat dacă era posibil uciderea unui mare număr de jidani în plin vântul gropilor de fortificaţii din Maria-Theresienstadt. Pentru a împiedica acest sfat diabolic, am declarat imposibilă această metodă. Puţin mai târziu, am ascultat că S.D.-ul îşi procurase altfel acid prusic pentru a ucide aceşti sărmani la Theresienstadt. – Lagărele de concentrare cele mai detestabile nu erau Oranienburg, nici Dachau, nici Belsen – ci Auschwitz (Ovice) şi Mauthausen-Gus, în aproape de Linz/Donau. Acolo au dispărut milioane de oameni în camere de gaz şi auto pentru camere gaz. Metoda de a ucide copiii era de a le ţine sub nas un tampon de acid prusic. Am văzut – eu însumi – experimente continuate până la moarte, cu persoane trăind în lagăre de concentrare. Astfel, Hauptsturmführer-ul Gundlach, dr. med, a făcut aşa experimente în lagăre de concentrare pentru femei la Revensbrück, lângă Fuerstenberg-Mecklenburg. Am citit multe referate – la locul meu de serviciu – de aşa experimente la Buchewald, de exemplu experimente până la 100 tablete de Pervitine pe zi. Alte experimente – totuşi circa 100-200 de persoane, s-au făcut până la moarte cu ser, limfă etc. Himmler însuşi îşi rezervase permisiunea unor astfel de experimente. Într-o zi, la Oranienburg, lagăre de concentrare, am văzut dispărând, o singură zi, toţi prizonierii, fiind acolo pentru fiinţe perverse (homosexuali). Am evitat să vizitez adesea lagărele de concentrare, pentru că era uzual – de preferinţă la Mauthausen Gusen – lângă Linz – de spânzurare în onoarea vizitatorilor, a unuia sau a doi prizonieri. La Mauthausen, era uzual să pui la muncă jidanii la o carieră de mare altitudine. După câtva timp, S.S.-iştii de serviciu ziseră: Atenţie, după câteva minute va avea ceva nenorocire! Cu adevărat, unu sau două minute mai târziu, câţiva jidani fură precipitaţi din carieră, căzând morţi la picioarele noastre. „Accident de muncă“ — se înregistra la hârtiile ucişilor. Dr. Fritz Krantz, anti-nazist, SS-Hauptsturmfuehrer mi-a povestit adesea lucruri de astea, pe care le condamna cu tărie şi publica des. Crimele descoperite la Belsen, Oranienburg etc nu sunt considerabile în comparaţie altele, care sunt făcute la Auschwitz şi la Mauthausen. Am planul să scriu o carte conţinând aventurile mele cu naziştii.

Sunt gata să depun jurământ că toate declaraţiile mele sunt total adevărate».

 

Greu de crezut că cineva a avut ideea de a lua în serios acest „raport“. Voi examina câteva puncte, lăsând pe ansamblu cititorul cu surpriza lui. Partea imprimată în volumele T.M.N. începe cu „Ascultând de masacrele imbecililor“ şi se termină cu „grandoarea bunei voastre opere!“. Remarca privind B.B.C.-ul şi cele 25 de milioane de victime ale camerelor de gazare a fost, însă, suprimată. Versiunea utilizată de tribunalul din Ierusalim, cu ocazia procesului Eichmann, a făcut obiectul unor tăieturi mult mai importante2. În lucrarea de faţă, regula a fost de a nu da gradele S.S., întrucât majoritatea cititorilor nu le-ar fi înţeles: un Oberscharführer [plutonier] are aerul la fel de important ca un Obergruppenführer, [general de corp de armată]. În locul acestora am utilizat gradele aproximativ echivalente din cadrul armatei [române]. Totuşi, în traducerea Raportului Gerstein, nu am urmat această regulă din cauza unei anumite confuzii în gradul prof. Pfannenstiel (încă un nazist care a beneficiat de o misterioasă imunitate din partea acuzaţiei), care într-un loc este calificat ca „Obersturmbannführer“ (locotenent-colonel), iar în alt loc „Sturmbannführer“ (maior). Gradele S.S. şi echivalenţele respective sunt repertoriate în Anexa B. Nu pare verosimil ca Gerstein să fi putut comite o astfel de eroare, dacă ar fi redactat acest „raport“ în deplină libertate.

Pare imposibil să poţi îndesa 700 sau 800 de persoane într-o cameră de 20 sau 25 de metri pătraţi, cu înălţime de 1,9 metri. Lucrul ar putea fi posibil dacă s-ar utiliza o presă de strivit fiare vechi. În acest caz, însă, victimele ar fi lichefiate, iar gazarea ar deveni inutilă. Nici o sursă suedeză din timpul războiului, adică anterioară redactării acestui document, nu confirmă întâlnirea lui Gerstein şi Otter. Declaraţiile care confirmă, chipurile, respectiva întâlnire au fost făcute mulţi ani mai târziu3.

După cum a remarcat Rassinier, dacă nu este adevărat că Hitler a vizitat Lublinul, dacă nu este adevărat că într-o cameră de gazare de 25 de metri pătraţi pot să încapă 700 până la 800 de persoane şi dacă nu-i adevărat că germanii au gazat 25 de milioane de oameni, atunci, întrucât documentul nu conţine nimic altceva, suntem în drept să ne întrebăm ce adevăr conţine el? Documentul pe care l-am citit este ceea ce, normal, trebuie considerat ca fiind „Raportul Gerstein“. Totuşi, rapoartele în mai multe limbi (după documentul PS-1553), care au fost depuse de Gerstein în primăvara lui 1945, au, de fapt, o urmare:

 

Kurt Gerstein. Supliment

În apartamentele mele din Berlin W 35, Buelowstrasse 47 I stânga, aveam în jurul meu un cerc de anti-nazişti. Iată numele câtorva membri:

Maior Lutz Reis, acum Hamburg, Fa. Glasurit-Werke.

Dr. Felix Buss, Justiţiar şef Telefunken, Berlin SW11, Hallesches Ufer 30.

Msr. preotul Buchholz, parohul închisorii Ploetzensee, care a însoţit la moarte ofiţerii din 20 iulie la eşafod. Aceşti ofiţeri ca şi parohul Martin Niemöller, prietenul meu cordial, fumau ţigarete şi ţigări pe care eu li le-am trimis la închisoare.

Msr. Parohul Mochalski, înlocuitorul parohului Martin Niemöller la Dahlen, Annen-Kirche.

Dorothea Schulz, secretara Msr. Parohul Martin Niemöller.

Doamna Arndt, secretara Msr. Martin Niemöller, din Dachau.

Emil Nieuwenhuiwen şi prietenul său Hendrik, din Philippe-Eyndhoven, deportaţi, pe care i-am întâlnit la biserică, şi care erau, de mult, de două sau de trei ori pe săptămână, invitaţii mei pentru a mânca şi asculta radio t. s. f.4

Director Haueisen, Berlin Nr 7, Mittestrasse, Imprimeria Francke.

Herbert Scharkowsky, redactor Scherl-Presse.

Hauptman Nebelthau şi soţul ei, Berlin, acum la Kirchentellinsfurt-Wurttemberg.

Dr. Hermann Ehlers, preşedintele comitetului parohial al bisericii lui Niemöller, de rezistenţă anti-nazistă.

Dr. Ebbo Elss, la fel ca Dr. Ehlers.

Alte referinţe: Generalsuperintendent d. Otto Dibelius, Şeful rezistenţei bisericii contra rasismului.

Msr. Parohul Rehling, Hagen Westfalia, rezistenţa bisericii din Westfalia, activist.

Praeses Dr. Koch, Bad Oeynhausen, la fel.

Baron von Huene, Profesor la Universitatea Tuebingen, anti-nazist.

Bernhard J. Goedecker, fabricant, München, Tizianstrasse, anti-nazist.

Directir Franz Bäuerle, München, Siemenstrasse 17, anti-nazist.

Msr. Paroh Otto Wehr, Sarrebruck.

Msr. Parohii Schlaeger şi Bittkau, Neurppin, lângă Berlin.

August Franz şi toată familia, mari anti-nazişti, Sarrebruck, acum la Talheim-Wurttemberg.

Msr. Doctorul Straub, Metzingen-Wurttemberg şi familia.

(fără semnătură)

 

Nu am nici o idee despre raportul care există, dacă există, între Gerstein şi acest document. Se poate ca Gerstein să fi cooperat pentru elaborarea lui, la cererea expresă a temnicerilor, sau poate că nu este amestecat în afacerea asta. Am putea, probabil, să rezolvăm acest punct, comparând semnătura (probabil manuscrisă) primei părţi a raportului reprodus mai sus, dar nu e sigur că face să ne pierdem vremea.

 

O versiune germană a „Raportului Gerstein“, al cărui conţinut este, în esenţă, acelaşi, a fost produsă cam la un an de la dispariţia lui Gerstein. Soţia sa a declarat că, fără să ştie, Gerstein o pusese între lucrurile lor, pe când se găseau la hotelul Mohren la Rottweil. În zilele sumbre din 1946, descoperirea doamnei Gerstein îi consolida poziţia de soţie a sfântului Gerstein, mai curând decât aceea de soţie a unui ofiţer S.S. ordinar, ceea ce, pe atunci, era o situaţie de dorit pentru o nemţoaică. Versiunea germană a „Raportului Gerstein“ este bătută la maşină, fără nici o semnătură, cu un post-scriptum manuscris, al cărui conţinut nu este precizat. Pentru motive care nu sunt date, se zice că Gerstein a inclus în versiunea germană zece pagini de „declaraţii din auzite“, care nu făceau parte dintre hârtiile pe care el le-a predat anchetatorilor americani, înainte de dispariţie.

Câţiva ani mai târziu, Otto Dibelius, episcop luteran la Berlin, a declarat că Gerstein şi baronul von Otter au discutat împreună cu el aceste chestiuni. Deşi el a făcut parte dintre conducătorii D.N.V.P. din Hugenberg, care avea legături cu naziştii înainte de 1933, Dibelius s-a asociat, după 1933, la opoziţia naziştilor, condusă în sânul bisericii de către Niemöller. Acesta a fost închis în 1935, iar Dibelius rămase în libertate şi dispăru în obscuritatea unei funcţii mărunte în cadrul unei organizaţii caritabile a bisericii, devenind episcop în 1945, după război. Nu este sigur că Dibelius a fost, pe timpul războiului, un membru activ al rezistenţei, cum o face „Raportul Gerstein“ şi suplimentul de mai sus, care îi atribuie o importanţă superioară la ceea ce faptele autorizează cu adevărat5.

Cu privire la celelalte nume de „anti-nazişti“ de pe lista „Gerstein“, cu excepţia lui Niemöller, nu ştiu ca vreunul să fi avut vreo legătură, în timpul războiului, cu vreo activitate anti-nazistă sau de altă natură. Numai pe unul dintre ei îl pot identifica sub un plan oarecare: dr. Hermann Ehlers, care a făcut o carieră de prim plan în C.D.U., după război, şi care a murit în 1954. Se poate ca persoana identificată „Praeses Dr Koch“ să fie dr. Karl Koch, un teolog protestant, membru, alături de Dibelius, în D.N.V.P., sub republica de la Weimar, mort şi el în 1951.

 

În rapoartele lui Cesare Orsenigo, nunţiul papal la Berlin, care au fost publicate de Vatican, nu se face nici o menţine la Gerstein. A se vedea Anexa E.

Partea următoare din documentul PS-1553 este o scrisoare de la DEGESH către Gerstein, cu privire la conservarea produsului Zyklon şi la posibilitatea unor viitoare livrări în urma bombardamentelor care distruseseră o uzină. Nu merită să o reproducem aici. Partea următoare din document este o scurtă notă manuscrisă:

„Acidul prusic după notele adăugate fiind comandat de Reichssicherheitshauptamt, Berlin W, 35 Kurfustenstrasse, la ordinul S.S.

Sturmbannfuhrer Günther: eu, responsabilul acestui serviciu, mi-aş făcut loial serviciul, pentru, fiind sosit acid la Oranienburg şi Auschwitz, face dispariţia cutiilor în camerele de dezinfecţie. Astfel era posibil împiedica reaua folosire a acidului. Pentru a împiedica reamintirea prezenţei acestui stoc, sau, mai bine, non-prezenţa lui pentru Reichssicherheitshauptamt nu plătit niciodată aceste furnituri, a căror adresă de note (facturi) era pentru acelaşi destin, eu însumi. Astfel, era posibil făcut dispară imediat după sosire acid. Dacă s-ar fi remarcat non-prezenţa, aş fi răspuns: este eroare a serviciului de dezinfecţie, care nu ştia şi nu trebuia să ştie adevăratul destin, sau aş fi zis: acidul devenise disociat şi nu mai era încă posibil să fie păstrat mult timp.

 

Partea finală a raportului este nota manuscrisă în „engleză“, pe care nu o traducem în română, reproducând-o exact aşa cum a fost scrisă.

 

Bergassessor a. D. Domicil permanent:

Kurt Gerstein Tuebingen-Neckar

Diplomingenieur Gartenstr. 24, 26 aprilie 1945

Mz report ist interessant for Secret Service. The Things, I have seen, no more than 4-5 others have seen, and these others were nazies. Many of responsables of Belsen, Buchenwald, Maidanek, Oswice, Mauthausen, Dachau, etc. were men of my service, daily I have them in my double position in:

1) SS Fuehrung-Hauptamt, D, sanitary-service and 2) Reichsartz SS and Polizei, Berlin.

I am in situation to saz zhe nemes and crimes of in reality responsables of this things, and I am ready t ogive the material for this accusation in World-Tribunal.

My-self, cordial friend of reverend Martin Niemöller and his family (now at Leoni/Starnberger See/Bavaria!) I was after 2 prisons and concentration-camp agent of “confessional church“, SS-Obersturmführer and compartement- chef in SS-Führungshauptamt and of Reichsartz SS and Polizei, a dangerous position!

The thingsI have seen nobodz has seen. 1942, August, I have made my reports for Swenska legation in Berlin. I am ready and in situation to saz all my observations to your Secret-Service.

The secretary of Swenska legation Berlin, now at Stokholm Baron von Otter is ready to be wittnes of my relation of 1942 of all this crueltys. I propose to demand me for this informations.

Reference: Msr. Niemöller

(reverend Martin Niemoeller’s woman)

Leoni/Starnberger See/München Bavaria)

Gerstein

Nota: Your army has not fiind

Mr. Niemoeller

Mr. Stalin junior

Mr. Schuschnigg

at Dachau

They are deported, nobody

Now, who they are.

Please do not bevore exactement

Now: Niemoeller ist liberated

Or dead

Gerstein

Restul documentului PS-1553 constă într-o serie de facturi de Zyklon. Nota în „engleză“ s-ar putea să fi fost redactată de un francez. „Mr. Stalin junior“ face, fără îndoială, referinţă la fiul lui Stalin, care era prizonier de război în Germania. Schuschinigg era cancelarul austriac în momentul istoric Anschluss; el şi Niemöller fuseseră deţinuţi la Dachau câtva timp. Rassinier a furnizat interesante elemente de discuţie pe subiectul Niemöller6.

 

 

ANEXA B

Gradele militare ale armatei germane Waffen SS

 După Jean Mabire, La Division Charlemagne, Fayard, Paris, 1974, p. 11.

 Grad Waffen S.S.                Grad în armata franceză              Grad în armata română

Grenadier                                                Soldat clasa a II-a                                                          Soldat

Ober-grenadier                                       Soldat clasa I-a                                                  Soldat fruntaş

Sturmmann                                                Caporal                                                                           Caporal

Rottenführer                                         Caporal-şef                                                                     Inexistent

Unterscharführer                                        Sergent                                                                     Sergent

Junker der Waffen S.S.                     Elev-ofiţer (sergent)                                       Elev ofiţer (sergent)

Scharführer                                            Sergent-şef (rar)                                                       Sergent major

Standarten-Junker                           Elev-ofiţer (sergent şef)                                    Elev ofiţer (serg. maj.)

Oberscharführer                                          Adjutant                                                               Plutonier

Sturmscharführer                             (fără corespondenţă)                                        Fără corespondenţă

Hauptscharführer                                    Adjutant-şef                                                       Plutonier major

Standarten-Oberjunker                                Aspirant                                                               Sublocotenent

Untersturmführer                                       Sublocotenent                                                           Locotenent

Obersturmführer                                        Locotenent                                                         Locotenent-major

Hauptsturmführer                                            Căpitan                                                                   Căpitan

Sturmbannführer                                          Comandant                                                                  Maior

Obersturmbannführer                                  Locotenent-colonel                                     Locotenent-colonel

Standartenführer                                                   Colonel                                                                Colonel

Oberführer                                                      Grad intermediar

Brigadenführer und

Generalmajor der                                                 General de brigadă                                     Fără corespondență

Waffen S.S.

Gruppenführer und                                                General de divizie

Generalleutnant

Obergruppenführer und                                       General de corp de armată                 General de corp de armată

General der Waffen S.S.

Oberstgruppenführer

und Generaloberst                                                             General de armată                             General de armată

der Waffen S.S.

Reichsführer S.S.

Şeful S.S. (Heinrich Himmler)                                                                     Fără corespondenţăa

 

NOTE

1. Raportul Gerstein este format dintr-o serie de declaraţii dactilografiate sau manuscrise, date de Gerstein anchetatorilor americani, francezi, englezi şi canadieni. Ele sunt produsul unui spirit deranjat, autorul lor neputându-se exprima coerent în limba sa maternă (germana), nici în franceză sau engleză, pe care, le cunoştea destul de bine. După câteva luni de captivitate în Franţa, temnicerii l-au făcut dispărut. Nu e nici primul, nici ultimul caz de acest gen. S-au preferat declaraţiile, nu declarantul, aceasta fiind concluzia tezei de la Universitatea din Nantes, prin care Henri Roques a obţinut titlul de doctor în Istorie (1985), cu calificativul maxim, „foarte bine“.

Un an mai târziu, în 1986, Ministerul Educaţiei Naţionale din Paris a anulat teza din Nantes, retrăgând lui Henri Roques titlul de doctor în Istorie. Primul caz de acest fel din istoria universităţilor Franţei, a fost urmat apoi de un al doilea, la Universitatea Lyon III, unde s-a anulat Diploma de Studii aprofundate în Istorie, obţinută de Jean Plantin, cu o lucrare despre epidemiile de tifos din lagărele germane. De atunci se vorbeşte de un „tabu“ universitaro-academic în materie de tot ceea ce atinge istoria războiului altfel decât pe linia glorioasă, a partidului! Nu a partidului comunist, ca la noi, ci a partidului câştigătorilor războiului! Diferenţa fiind sublimă, dar inexistentă, s-a ajuns la necesitatea clarificării ei printr-o publicaţie istorică trimestrială intitulată TABOU (adică TABU), ajunsă, între timp, la câteva zeci de numere. (N.T.).

2. Rassinier, 1964, pp. 93-106.

3. HILBERG, p. 622 ; REITLINGER, p. 163 ; POLIAKOV şi WULF, 1955, p. 114 ; BAUER, vol. 13, p. 112.

4. T. S. F. sau t. s. f. prescurtare franţuzească curentă pentru télégraphie sans fil, telegrafie fără fir, adică emisiuni radio. (N.T.).

5. Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, aprilie 1953, pp. 178-182; MOSSE, p. 245; New York Times, 1 febr. 1967, p. 39.

6. RASSINIER, 1964, pp. 35-39.

a. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 415-429. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

Inselatoria secolului XX (42)

$
0
0

 

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (42)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

 ANEXA C

Deportarea jidanilor din Olanda

 

Cele şase broşuri care constituie Raportul Crucii Roşii Olandeze (C.R.N.) intitulat Auschwitz se referă la aproximativ o sută de convoaie de jidani, care au părăsit Olanda între 15 iulie 1942 (primul convoi) şi 13 septembrie 1944 (ultimul convoi). Auschwitz a fost destinaţia directă a aproximativ două treimi dintre jidanii deportaţi, deşi un mare număr a ajuns şi la Sobibor, iar alţii la Theresienstadt, Bergen-Belsen şi Rawensbrück. Datele Crucii Roşii Olandeze sunt exhaustive cu privire la tot ceea ce priveşte aceste convoaie: parcursul în Olanda, datele plecărilor, numărul deportaţilor şi destinaţia fiecărui convoi, repartiţia funcţie de sex şi vârstă, numele celor din fiecare convoi. Autorii presupun că toţi jidanii a căror urmă nu o găsesc după sosirea lor la destinaţie au fost gazaţi ori au pierit într-un fel sau altul.

Ei trag concluzia că majoritatea celor 100.000 de jidani deportaţi din Olanda au pierit, pentru că, evident, studiul lor este foarte incomplet cu privire la ceea ce se întâmpla în lagăre când soseau aceşti deportaţi. Există, însă, câteva excepţii. Dispunem de date cu privire la evacuarea lagărului Auschwitz, în ianuarie 1945, şi la funcţionarea spitalului din Monowitz. Datele cele mai importante de care dispunem se găsesc în ceea ce este prezentat ca registrul mortuar al lagărului de bărbaţi Birkenau, pentru intervalul de la 16 iulie la 19 august 1942, prezentat în al doilea volum al raportului. Întrucât C.R.N. furnizează, de asemenea, informaţii detaliate despre convoaiele jidăneşti plecate în această vreme din Westerbork (lagăr de tranzit în Olanda), putem face o comparaţie şi, cum o recunoaşte Reitlinger, această comparaţie contrazice alegaţiile după care o majoritate sau chiar mai mulţi dintre jidani erau gazaţi imediat după sosirea lor la Auschwitz. Treisprezece convoaie plecate din Westerbork, în iulie şi august 1942, au fost compuse în felul următor:

 

Data          Total       Total   Bărbaţi   ,,         ,,           ,,         ,,        ,,        ,,

deportării  deportaţi  bărbaţi  0-12ani 13-15  16-17   18-35  36-50 51-60 peste 60

 

15.7          1.135        663        41         9          85         356     157     11            4

16.7             895        640          32        7          41        285      193      62          20

21.7             931        511      62         14           54        317       61       2              1

24.7          1.000        573      51          6            83       340       75      11            7

27.7          1.010        542     60         17           90      315         55        4           1

31.7          1.007        540     47         13           93        326       56        5

3.8          1.013          520      72         21           31       255     139         1   1

7.8              987          510      67         28           21        172     168        48             6

10.8           559          288      18          8            19        93          97         45            8

14.8           505          238      43        14              5        36         68         72

17.8           506          364      36          8            11        247       60 2

21.8         1008         493      56        12            49        269       97 9          1

24.8           519         351       26          5            19        192       78          23           8

Total      11.075     6.233      611     62           601   3.203    1.304       295        27

 

Total      Femei          ,,        ,,         ,,         ,,          ,,          ,,             Femei cu

femei     0-12ani   13-15   16-17  18-35   36-50 51-60  peste 60  copii pînă la 15 ani

La Mystification, pag. 432

472         36 3          38        318       74         3                               63

255         28 6          27        161       32                        1               42

420         53 8          36        268       54         1                               83

427         52 3          42        273       51         6                               75

468         55 13        50        291     55           4                              85

467         65 10        51        296     44           1                               81

493          85           17      29       232   129          1                       104

477          74           21      26       167   175         13           1              96

271         19   8        12           9     109        23           1                        35

267          53             19        3          43        100        49                    52

142         18 6          12        49        53           4                                   26

515         58 16        36        253     132       19             1                  85

168         26 8          6          63        39          18             8                  39

4.842      622         138    368     2.513 1.047        142                  12                          866

 

Prezentăm în continuare datele care provin din lagărul de bărbaţi Birkenau, pentru a le putea compara cu precedentele, de la Westerbork.

La Mystification, pag. 433

[Cap de tabele]

Data deportării

Totalul deportaţilor

Total bărbaţi

Bărbaţi 0-12 ani

Bărbaţi 13-15 ani

Bărbaţi 16-17 ani

Bărbaţi 18-35 ani

Bărbaţi 36-50 ani

Bărbaţi 51-60 ani

Bărbaţi peste 61 de ani

Total femei

Femei 0-12 ani

Femei 13-15 aniLa Mystification, pag. 434

Femei 16-17 ani

Femei 18-35 ani

Femei 36-50 ani

Femei 51-60 ani

Femei peste 61 ani

Femei cu copii sub 15 ani

 

Coloana I-a vă indică data şi momentul zilei (D=dimineaţă şi S=seară), când se făcea apelul nominal la Birkenau. Coloana a II-a indică numărul total al celor care au fost număraţi la apel. Coloana a III-a indică numărul celor care au murit între două apeluri. Coloana a IV-a indică numărul noilor deţinuţi sosiţi între două apeluri. Coloana a V-a dă numărul celor plecaţi între două apeluri, fie în urma eliberării, fie prin evadare. Coloana a VI-a indică originea diferitelor convoaie către lagăre, semnalându-se convoaiele de la Westerbork, Pithiviers, Drancy şi Beaune-la-Rolande – punct de adunare în Franţa pentru convoaiele de jidani, iar Malines era un astfel de punct în Belgia. Convoaiele venind din Slovacia erau probabil compuse din jidani, dar compoziţia celor venite din Polonia este destul de problematică. Când se indică „diverse naţionalităţi“ (div. nat.), convoaiele erau foarte probabil compuse mai ales din prizonieri politici şi condamnaţi de drept comun. Coloana a VII-a indică numerele matricole atribuite celor repertoriaţi pe coloana a IV-a.

La Mystification, pag. 435

      1(1)       (2)             (3)         (4)           (5)                                 (6)                           (7)

40         22

D 16.7.42 16.246

100        131

S 16.7.42 16.277

30           601                                       Westerbork 15.7.42                            47087-47687

D 17.7.42 16848

83           185 div.nat.                                                                                            47688-47842

S 17.7.42 16950

25            977                          Westerbork 16.7.42                                47843-48493

D 18.7.42 17.902                    Slovacia                                          48494-48819

101           46             1]

S 18.7.42 17.846               ] div. nat.                                    48820-48901

18 24 ]

D 19.7.42 17852

82

S 19.7.42 17.770

53        809                 Pithiviers 17.7.42 4                       8902-49670

D 20.7.42 18.526

122     74                    ]

S 20.7.42 18.478                            ]

28                                ] div. nat.                               49671-49795

D 21.7.42 18.450 ]

110     21                    ]

S 21.7.42 18.361

18        620                 ]

D 22.7.42 18.963                          ] Pithiviers 19.7.42                                      49796-50270

125     9                     ] div. nat.                                                                                     50271-50405

S 22.7.42 18.847

14        479                  Westerbork 21.7.42                                                           50406-50884

D 23.7.42 19.312

127     134                             Pologne                                                                          50885-51002

S 23.7.42 19.319

13        411                             Drancy 20.7.42                                                          51003-51413

D 24.7.42 19.717

173     91                                Pologne etc.                                                                   51414-51503

S 24.7.42 19.635

11        791                             Drancy 22 7.42                                                               51504-52102

D 25.7.42 20.415                                                      div. nat.                                 52103-52115

208     73                    2                                                 Slovacia                              52116-52332

S 24.7.42 20.278                                                      div. nat.                              52333-52367

26        515                                                               Westerbork 24.7.42             52368-52882

D 26.7.42 20.767

71

S 26.7.42 20.696

28        370                                                    Pithiviers 24.7.42                           52883-53252

D 27.7.42 21.038

167     69                                1]

S 27.7.42 20.939                                                        ]

24                                            1]         div. nat.                                          52253-53325

D 28.7.42 20.914                                                        ]

205     4                                    ]

S 28.7.42 20.713

23        473                             Westerbork 27.7.42                     53326-53790

D 29.7.42 21.163

100     31                                div. nat.                                               53791-53829

S 29.7.42 21.094

16        249                             Pithiviers 27.7.42                        53830-54078

D 30.7.42 21.327

91

S 30.7.42 21.236

16

D 31.7.42 21.220

113     76                                div. nat.                                           54079-54154

S 31.7.42 21.183

32        270                             Pithiviers 29.7.42                     54155-54424

D 1.8.42 21.421

98        166                             Slovacia                                           54425-54590

S 1.8.42 21.489

31        495                                   Westerbork 31.7.42             54591-55071

D 2.8.42 21.953                              div. nat.                                55072-55085

71

S 2.8.42 21.882

41        693                                         Pithiviers 31.7.42              55086-55778

D 3.8.42 22534

107     51                                ]

S 3.8.42 22.478                                 ]

35                                                                ] div.nat.                            55779-55840

D 4.8.42 22.443                                 ]

100     11                                ]

S 4.8.42 22.354

38        480                                                      div. nat.                   55841-55907

D 5.8.42 22.796                      Westerbork 3.8.42                55908-56334

82        67                          div. nat.                                 56335-56387

S 5.8.42 22.781

44        22                                        div. nat.             56388-56409

D 6.8.42 22.759

78        446                          Malines 4.5.42           56410-56855

S 6.8.42 23.127

48

D 7.8.42 23.079

93        79                                   div. nat.                      56856-56991

S 7.8.42. 23.065

55        373                          Beaune la Rolande         56992-57308

5.8.42

D 8.8.42 23.383

121     91 d                               div. nat.?                    57309-57399

S 8.8.42 23.353

70        315                             Westerbrok 7.8.42                57400-57714

D 9.8.42 23.598

98

S 9.8.42 23.500

80        63                          div. nat.                       57715-57777

D10.8.42 23.483

219     128                       Pithiviers 7.8.42       57778-57905

S 10.8.42 23.902

56

D11.8.42 23.336

232     5                                               div. nat.                                  57906-57910

S11.8.42 23.109

69        164                                       Westerbrok 10.8.42          57911-58074

D12.8.42 23.204

205     11                                           div.nat.                                   58075-58085

S12.8.42 23.010

44        140                                     Drancy 10.8.42?                   58086-58225

D13.8.42 23.106

213     306                                 Malines 11.8.42?                 58226-58531

S13.8.42 23.199

111

D14.8.42 23.088

206     102                                   ????                                       58532-58633

S14.8.42 22.984

63        152                                 Drancy 12.8.42                 58634-56785

D15.8.42 23.073

177     270                              ????                                      58786-59055

S15.8.42 23.166

109     165                         Westerbork                     59056-59220

D16.8.42 23.222

134     9                                 div.nat.                    59221-59229

S16.8.42 23.097

127     115                                    Drancy 14.8.42                     59230-59344

D17.8.42 23.085

157     225                                     Malines 15.8.42                59345-59599

S17.8.42 23.183

92        5                                      div. nat.                          59600-59604

D18.8.42 23.096

S18.8.42 23.112                          div.nat.                              59605-59691

275     87

115     319                                 Westerbork 17.8.42           59692-60010

D19.8.42 23.112

220     33                                 div.nat.                                    60011-60043

Totaluri                     6507 13173                   5

 

Pentru a da un exemplu de interpretare a acestor cifre, se vede că între seara lui 16 iulie şi dimineaţa lui 17 iulie 1942, convoiul din Westerbork din 15 iulie a sosit la Auschwitz, 601 bărbaţi din cadrul lui fiind înregistraţi la Birkenau, sub matricolele 47087-47687. În acest răstimp au murit 30 de oameni în lagăr, ceea ce produce schimbarea de cifre în apel 601 – 30 = 16848 – 16277 = 571. De notat că cei 601 oameni din convoiul din 15 iulie de la Westerbork formează aproape totalul oamenilor plecaţi în acest convoi, dacă abstragem băieţii sub 15 ani. Întrucât tabloul deportărilor din Westerbork comportă o coloană separată pentru „femei cu copii sub 15 ani“, probabil că aceştia au rămas cu femeile.

Ne-am luat libertatea să corectăm două erori evidente în datele lagărului de bărbaţi Birkenau. Raportul CRN precizează că 43 de deţinuţi sunt morţi între seara lui 5 august şi 6 august, dar trebuie o cifră de 44 de morţi pentru ca aceasta să se acorde cu cifrele de apel şi cu totalul coloanei 3. De asemenea, raportul CRN precizează că convoiul din Malines, din 15 august, a primit matriculele 59.345-59.699, eroare clară care a fost rectificată.

Creşterea matricolelor coloanei 7 nu concordă în toate cazurile cu numerele figurând în coloana 4. Este vorba de majoritatea convoaielor sosite între 17 iulie şi 24 iulie, aceasta fiind, de asemenea, valabil pentru convoaiele care au primit matricolele 56. 856-57.308. În toate celelalte cazuri, matricolele coloanei 7 concordă cu cifrele coloanei 4. Dacă scădem copiii sub 15 ani din totalul bărbaţilor diverselor convoaie Westerbork, cifrele la care ajungem concordă, în general, cu numerele înregistrate în lagărul de bărbaţi Birkenau, deşi, din motive pe care le putem ghici, concordanţa nu este perfectă. Probabil că mici grupuri de deportaţi au fost adăugate convoaielor care soseau. Acestea nu sunt înregistrate ca atare, plus că un anumit număr, din diverse motive, nu a fost acceptat la Birkenau, prizonierii respectivi fiind trimişi către o altă destinaţie. Cele mai mari diferenţe fără explicaţie comportă convoaiele Westerbork din 7 şi 10 august, din care lipsesc câte 100 de oameni la înregistrarea din Birkenau.

Fără a socoti unicul volum al registrului mortuar Birkenau, aceste date confirmă alegaţiile Raportului WRB, după care Auschwitz a traversat o mare epidemie în vara lui 1942, ceea ce a provocat o întrerupere a muncii. Această chestiune a fost, de asemenea, examinată în rapoartele CRN, dar desemnată sub numele registrului mortuar Auschwitz. Nu dispunem de alte date, pentru o etapă ulterioară, care să pună în lumină o rată a mortalităţii atât de ridicată ca la Auschwitz, mortalitate, din păcate, deplorabilă începând cu 1942a.

 

NOTE

a. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 431-437. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

 

Inselatoria secolului XX (43)

$
0
0

 

 

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (43)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

 

ANEXA D

Declaraţiile lui Jozef Kramer (Procesul Belsen)

  Declaraţiile care urmează au fost publicate în Fyfe, editura The Belsen Trial

 

Prima declaraţie a lui Josef Kramer

 

M-am născut la 10 noiembrie1906, la München. Sunt căsătorit şi am trei copii. M-am angajat în S.S. în anul 1932. Nu aveam nici o pregătire, aşa că am fost repartizat cu serviciul într-un lagăr de concentrare. Nu am cerut acest gen de muncă. Când a izbucnit războiul, organizaţia S.S. a trecut sub comandament militar, iar eu am cerut să trec în serviciul activ, pentru că aş fi preferat lupta. Mi s-a spus, însă, că trebuie să fac munca la care am fost repartizat. Primul meu grad a fost cel de Unterscharführer; apoi am fost promovat Scharführer şi Oberscharführer, în 1934 şi 1935. Nu îmi mai amintesc datele.

Dachau. În 1936, eram în administraţia lagărului Dachau, comandant fiind Standartenführer-ul Loritz. Ţn lagăr, nu erau decât prizonieri germani. Nu pot fi absolut sigur, dar, pe cât îmi amintesc, toţi prizonierii erau germani. Unitatea S.S. sau „trupa de gardă“ [Wachttruppe] era din Bavaria de Nord. În lagăr nu erau decât prizonieri politici, delicvenţi şi anti-sociali. Anti-socialii sunt oameni precum cerşetorii şi ţiganii, care nu vor să muncească. Nu s-au făcut execuţii în lagăr. Singurul caz în care oamenii puteau fi ucişi era tentativa de evadare. În acest caz, santinela avea ordin să deschidă focul. Dacă se trăgeau focuri de armă cu ocazia unei tentative de evadare, poliţia făcea o anchetă. Am plecat din acest lagăr la începutul lui iunie 1937.

Sachsenhausen. De la Dachau am ajuns în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen. Fusesem promovat ofiţer, Untersturmführer, în afara procedurii normale de cadre. Când am ajuns la Sachsenhausen eram deja în cadrele S.S.

Prizonierii de la Sachsenhausen aparţineau aceloraşi trei categorii ca cei din lagărul precedent. Comandantul lagărului era Standartenführer-ul Baranowsky. Nici în acest lagăr nu se executau sentinţe capitale. Eram prea mic în grad ca să aflu tot ce se petrecea, dar am auzit din când în când că au fost ucişi oameni cu ocazia tentativelor de evadare.

Mauthausen. Lagărul următor a fost cel de la Mauthausen, în Austria. Când am sosit în el, abia fusese terminat. Comandantul legărului era Standartenführer-ul Ziereis. La început aveam acelaşi grad ca mai înainte, apoi am fost promovat Obersturmführer, în ianuarie 1939, dacă nu mă înşel. Eram un fel de ofiţer de administraţie, la dispoziţia comandantului. Toţi prizonierii erau germani, cele trei tipuri menţionate mai sus. Cei din ultimul tip, adică vagabonzii şi bate-câmpii de pe uliţe erau austrieci, mai ales, căci erau mulţi acolo înainte ca Germania să ia Austria. Erau cam între 1.500 şi 2.000 de prizonieri, toţi bărbaţi. Aceste cifre cuprind şi prizonierii jidani. Pe când eram acolo, era destul loc în lagăr pentru toţi prizonierii. La data sosirii lor, prizonierii nu ştiau când vor pleca. Numai câţiva erau condamnaţi pe trei sau şase luni, dar, în majoritatea lor, erau acolo pentru o perioadă nedeterminată. Încălcarea disciplinei era sancţionată prin izolare, izolare cu apă şi pâine sau muncă suplimentară duminica. Prizonierii nu erau bătuţi niciodată şi nu cunosc cazuri când s-ar fi tras cu arma. Au fost cazuri de evadare, dar nu eram acolo când cu aceste tentative. Eram la birou, telefonul sună şi una dintre santinele anunţă că un prizonier a încercat să fugă. Datoria mea era atunci să merg unde lucra prizonierul, pentru a vedea cum de a fost posibil să evadeze. Se prevenea poliţia, dându-se semnalmentele evadatului.

Potrivit instrucţiunilor, un prizonier nu avea dreptul să depăşească o anumită linie. Dacă depăşea această linie, santinela trebuia să facă trei somaţii cu cuvintele „Stai sau trag!“, apoi să tragă primul foc în aer şi abia al doilea pentru a ucide. Dificil de spus câte tiruri de acest fel vor fi fost pe când eram acolo, pentru că a trecut destul timp de atunci. Cred că zece, până la cincisprezece persoane or fi fost împuşcate, dar nu pot spune o cifră exactă. Toate cazurile în care s-a tras, făceau obiectul unui raport către autorităţi, la Mauthausen şi la Linz. Oraşul cel mai apropiat făcea ancheta. Dacă se trăgea în cineva sau dacă cel în care s-a tras murea, santinela era imediat pusă într-un fel de arest, dar nimeni nu a fost vreodată condamnat pentru a fi tras fără justificare. Majoritatea celor împuşcaţi astfel erau delicvenţi sau vagabonzi, cea mai mare parte a deţinuţilor aparţinând acestei categorii.

Decesele care interveneau aveau mai ales cauze naturale. Dacă cineva murea, trebuiau avertizaţi cei apropiaţi lui, precum şi autoritatea care l-a trimis în lagărul de concentrare. A fost o iarnă foarte grea, în care numărul deceselor a crescut, dar, pe ansamblu, erau foarte puţini morţi. Prizonierii locuiau în barăci de lemn, cu trei rânduri de paturi supraetajate, de la 250 la 300 pe fiecare baracă. Pe când eram în acest lagăr, Obergruppenfürer-ul Eike, care superviza toate lagărele de concentrare, a venit în vizită de trei sau patru ori, dar nu mai îmi amintesc datele. Nu existau prizonieri de război în acest lagăr. Cei câţiva prizonieri politici, care ne-au venit, nu au mărit prea mult numărul deţinuţilor. Erau mai toţi de naţionalitate austriacă. Membri ai vechiului guvern austriac sau ai partidului lui Schuschnigg nu aveam nici la Dachau, nici la Mauthausen. Eu conduceam birourile şi mă ocupam de scrisorile comandantului, tot ce sosea şi pleca. Îi citeam scrisorile şi el îmi dădea ordine pe care apoi le transmiteam diverşilor sub-comandanţi.

În ceea ce priveşte pedepsirea prizonierilor, puterile comandantului nu erau bine precizate, dar cred că putea să dea până la 21 de zile de arest. De altfel, el era singurul ce dispunea de puteri disciplinare. Nu ştiu care era numărul de prizonieri când am plecat, în 1940, dar lagărul era plin. Efectivele erau înregistrate zilnic, dar nu mai îmi amintesc acum numărul lor. Unii prizonieri erau trimişi în alte lagăre. Aceste transferuri se efectuau nu după tipul prizonierului, ci după genul de muncă ce trebuia prestată şi după profesiile disponibile. Pe când eram acolo, câteva persoane au fost eliberate. Nu îmi amintesc dacă era vorba de prizonieri politici sau de alte categorii, dar îmi amintesc că pentru aniversarea lui Hitler din 20 aprilie 1940, am văzut vreo cincizeci de prizonieri în curte, care urmau să fie eliberaţi.

Auschwitz. Am sosit la Auschwitz în mai 1940. Trăiam afară din lagăr, într-un sat, cu familia. Aveam birou în lagăr, unde lucram în timpul zilei. Comandantul lagărului era Obersturmführer-ul Höss, iar eu eram locţiitorul lui. Nu ştiu cam câţi membri număra personalul lagărului când am sosit. Cea mai mare parte dintre prizonierii de la Auschwitz erau deţinuţi politici, de naţionalitate poloneză. Nu erau prea mulţi când am sosit în lagăr, pentru că acesta abia fusese construit. Tot ce era când am plecat, patru luni după sosire, erau clădiri din piatră, construite de polonezi. Bărbaţi, femei şi vite trăiau în barăci de lemn. Clădirile din piatră erau goale. Vechii locatari ai clădirilor din lemn se mutaseră. Când am început, personalul se limita la mine însumi şi un secretar. Nu aveam decât o companie S.S. pentru pază. Nu îmi amintesc numele companiei, dar o numeam „compania de pază a lagărului de concentrare Auschwitz“. Această companie nu avea număr de cod poştal la armată. Ofiţerul în gradul cel mai înalt era comandantul lagărului, după el venind comandantul companiei de pază, Obersturmführer-ul Plorin. În afară de comandantul companiei, nu mai era nici un ofiţer. Plutoanele erau comandate de plutonieri. Asta se mai schimba, funcţie de împrejurări. În afara comandantului de lagăr, de mine însumi, de secretar şi de compania S.S., nu mai era nimeni. Al doilea secretar a sosit mai târziu. Mai erau vreo 40 sau 50 de S.S., care nu aparţineau companiei de pază, îndeplinind funcţii administrative în legătură cu bucătăriile, barăcile etc.

Nu ştiu care era numărul prizonierilor din acest lagăr. Puteau fi cam între 3.000 şi 4.000, dar nu garantez. Untersturmführer-ul Meyer conducea administraţia. Nu reuşesc să-mi amintesc prenumele lui, căci totdeauna m-am ţinut departe de ceilalţi. Motivul este că aveam familia cu mine. Era un medic, cred că se numea Potau. Venea din Silezia de Nord. Apoi a murit, nu îmi aduc aminte prea bine. Mai era un Untersturmführer, îl chema Meier (sau Mayer) şi se ocupa de prizonieri. Cred că prenumele lui era Franz. Comandantul dădea ordine ofiţerului S.S., comandantul gărzii. Ordinele veneau de la instanţa superioară S.S., care era Wirtscaftsverwaltungshauptamt S.S. (Birou principal de administraţie economică), Amtsgruppe D, Berlin, Oranienburg.

Gestapoul din Katovice ne prevenea de sosirea prizonierilor. În anumite cazuri, prizonierii erau aduşi de poliţişti obişnuiţi, care le aduceau şi dosarele. În cea mai mare parte a timpului, prizonierii soseau prin convoaie cu trenul, la gara Auschwitz, unde mergeam cu maşinile, să-i luăm în primire. Toţi prizonierii erau bărbaţi. Gestapoul nu interoga pe nimeni în lagăr. Toate interogatoriile aveau loc înainte de sosirea în lagăr. Reprezentantul poliţiei din administraţia lagărului se ocupa de delicvenţii contra cărora deja erau deschise unele proceduri. Nu îmi aduc aminte de numele lui. Nu a rămas decât foarte puţin timp, fiind înlocuit de un altul. Când prizonierii soseau, unii erau foarte sănătoşi, alţii nu. Niciunul nu dădea, însă semne, de inaniţie sau tratament inuman. Cred că pe vremea când eram acolo nu exista un arest sau o „zarcă“, pentru pedepsirea disciplinară a prizonierilor. După cum am spus, însă, lagărul nu era decât la începuturile sale. Regulile care se aplicau prizonierilor politici germani s-au aplicat tuturor prizonierilor germani, polonezi sau ruşi. Nu se făcea nici o diferenţă. Una din clădirile din piatră a fost transformată în spital. Era o clădire de piatră, la fel ca celelalte. Alături de medicul pe care l-am menţionat mai era unul dintre deţinuţi, printre care erau mulţi medici şi studenţi în medicină. Atribuţiile mele nu îmi permiteau să dau ordine echipei medicale, medicii depinzând direct de comandant.

Rata mortalităţii era de aproximativ 1 la sută vara, poate 1,5 la sută, o medie săptămânală. Erau morţi naturale, datorate sănătăţii proaste încă de la sosire. Medicul lagărului întocmea rapoarte, pe care, în calitatea mea de locţiitor, le vedeam şi eu. În medie, primeam cam treizeci de astfel de rapoarte pe săptămână. Prizonierii morţi erau incineraţi. Unii prizonieri lucrau la crematorii, sub ordinele gardienilor. Cenuşa morţilor era expediată familiilor, dacă acestea o solicitau. Cât timp am fost acolo au avut loc foarte puţine eliberări, care pentru prizonierii politici trebuiau autorizate de către Gestapoul din Berlin. Pentru prizonierii de drept comun, autorizaţia eliberării era eliberată de către poliţie. Filiala Gestapo care se ocupa de lagăr era Cartierul general departamental de la Katowice. Nu ştiu să mai fi fost un cartier general intermediar între cel din Katowice şi cel din Berlin. Funcţionarii Gestapo erau fie îmbrăcaţi civil, fie în uniformă banală, fără nimic distinctiv. Unii purtau o insignă S.D. [Serviciu de siguranţă], deşi S.D.-ul şi Gestapoul erau două lucruri diferite. Ordinele mele veneau de la S.S., ca şi pentru comandantul lagărului. Poliţia Gestapo se ocupa de prizonierii politici din interiorul lagărului. Orice pedeapsă corporală trebuia autorizată de către Berlin. Autorităţile lagărului nu puteau ordona nici o pedeapsă corporală. La început, pedepsele corporale erau administrate de către Gardieni. Mai târziu, însă, acest lucru a fost interzis de către Berlin, prizonierii trebuind să-şi administreze ei înşişi pedepsele de acest fel. Nu ştiu de ce acest ordin a venit de la Berlin-Oranienburg, semnat de Gruppenführerul Glüks.

Dachau. Între 15 şi 20 noiembrie 1940, m-am întors la Dachau. Până atunci fusesem folosit la munca de birou, întâi ca secretar, apoi ca locţiitor sau adjunct, iar acum urma să mă familiarizez cu munca în raport direct cu prizonierii. Trebuia să mă formez spre a deveni Lagerführer [şef de lagăr]. Transferul meu fusese autorizat de organizaţia centrală S.S. de la Berlin. Când am sosit la Dachau, lagărul era în perfectă ordine şi consta în 30 sau 32 de clădiri din lemn pentru găzduirea prizonierilor, a spitalului etc. Fiecare baracă adăpostea între 300 şi 350 de oameni. Numărul total al prizonierilor era între 13.000 şi 14.000 oameni. Pentru paza acestora existau trei companii S.S., fiecare având între 120 şi 150 de oameni. Ofiţerii companiilor de gardă nu erau profesionişti S.S., ci oameni de diverse meserii şi profesii, încorporaţi în armată şi detaşaţi la S.S., care îi folosea în lagărele de concentrare. Nu ei ceruseră acele posturi. Ei îşi primeau ordinele de la comandantul lor, care le primea pe ale sale de la Berlin-Oranienburg. Comandantul Lagărului era Obersturmführer-ul SS Piorkozski. Rangul imediat inferior era acela de Lagerführer, deţinut de Hauptsturmführer-ul Eill. Nu îmi mai amintesc prenumele acestuia. Mai era un ofiţer care conducea administraţia, Hauptsturmführer-ul Wagner. Apoi erau trei comandanţi de companie, ale căror nume nu mi le amintesc. Toţi prizonierii erau bărbaţi, delicvenţi şi prizonieri politici, ca mai înainte, la care se adăugaseră un nou tip, polonezii şi ruşi făcuţi prizonieri de război, care fuseseră afectaţi la anumite munci, de exemplu în ferme agricole. Printre aceştia, mulţi erau autori ai unor delicte minore precum tentativă de evadare sau refuz de a munci, pentru care ajunseseră în lagăr de concentrare. Prizonierii de război fuseseră aduşi în lagărul de concentrare întrucât comiseseră aceste delicte sau altele în lagărele de prizonieri. Pe vremea aceea nu erau decât prizonieri care veneau de pe Frontul de Est, adică polonezi şi ruşi. Mi se spune că războiul cu Rusia nu a izbucnit decât în iunie 1941, în vreme ce eu am plecat în aprilie 1941. Dacă este aşa, înseamnă că am amestecat cu Auschwitz. Am fost acolo doar ca un fel de stagiar, nu avem nici o obligaţie în legătură cu organizarea lagărului. Nu îmi amintesc de tentative de evadare. Nu îmi amintesc nici de rata mortalităţii, pentru că nu aveam nimic de-a face cu asta. Ştiu însă că era un foarte bun lagăr. Exista o fabrică de mobilă, unde prizonierii lucrau ca dulgheri şi tâmplari, în vreme ce alţii erau croitori sau cizmari. Prizonierii nu erau autorizaţi să iasă din lagăr decât în cazuri excepţionale, de exemplu pentru munca în grădini. Câtă vreme am fost acolo, în fiecare săptămână soseau între patruzeci şi cincizeci de prizonieri noi. Erau puţine transferuri, iar eliberări şi mai puţine. Noii prizonieri veneau de la Gestapoul din München. Dacă aceştia erau de drept comun, atunci veneau de la poliţie, tot din München. Sub conducerea administraţiei, diverse grupuri vizitau lagărul de două sau de trei ori pe săptămână. Aceste grupuri erau formate mai ales din străini eminenţi, oameni de stat şi politicieni din ţările aliate Germaniei. Nici un înalt demnitar german nu a vizitat lagărul.

Natzweiler, din aprilie 1941 până la 10 sau 15 mai 1944. Am fost numit Lagerführer la Natzweiler şi promovat comandant de lagăr în octombrie 1942. Am fost avansat la gradul de Hauptsturmführer, înainte de a fi numit comandant de lagăr. La sosirea mea în lagăr, comandantul acestuia era Sturnbannführer-ul Hüttig. Administraţia era condusă de Obersturmführerul Faschingbauer, iar medic era Obersturmführer-ul Eiserle. Comandantul companiei de gardă era Obersturmführer-ul Peter. Personalul administrativ se compunea din 20 de persoane la început şi 70 sau 75 la sfârşit. Este vorba de un lagăr foarte mic. Când am ajuns, încă nu erau prizonieri, întrucât lagărul abia fusese construit. Când am plecat, în mai 1944, erau între 2.500 şi 3.000 de prizonieri, repartizaţi în cele trei categorii obişnuite: politici, antisociali, drept comun, iar, mai târziu, prizonierii de război polonezi sau ruşi, care comiseseră delicte minore încercând să evadeze sau refuzând să muncească. De asemenea, erau câteva sute de prizonieri din Luxemburg. Nu pot spune cu certitudine dacă erau sau nu şi prizonieri francezi. Prizonierii soseau cu documente de identitate, unde era trecută şi naţionalitatea lor. Nu îmi amintesc detaliile întrucât nu mă ocupam de hârtii eu însumi. Acei oameni nu veneau direct în lagărul meu, ci proveneau din alte lagăre de concentrare. Nu pot deci spune de ce erau ei acolo, dar pe câte ştiu nu puteau să aparţină decât celor trei tipuri de care am vorbit. În orice caz, nu am nici o amintire de faptul că unii prizonieri ar fi fost cedaţi pentru experienţele medicale ale unui medic din Strasbourg. Nu îmi amintesc de profesorul Pickard din Strasbourg. Este absolut imposibil ca astfel de experienţe, pe orice fel de prizonier, să fi putut fi practicate fără să o ştiu. Cele două funcţiuni ale mele, lagerführer şi comandant de lagăr, mă obligau să ştiu astfel de lucruri. Obergruppenführer-ul Glücks, din ministerul de la Berlin, a venit de două ori în inspecţie, la începuturile lagărului, prima dată în vara lui 1941 şi a doua oară în primăvara lui 1942.

Vizita Gruppenführer-ului Pohl a avut loc la sfârşitul lui aprilie sau începutul lui mai 1944. Singurul lucru care l-a interesat pe Glücks a fost numărul de prizonieri politici şi de anti-sociali. Străinii contau ca prizonieri politici. Glücks nu m-a întrebat de naţionalitatea prizonierilor. Nu am cunoştinţă de prizonieri britanici deţinuţi la Natzweiler. Niciodată nu am văzut un document al lagărului care să indice că unul dintre prizonieri ar fi fost de naţionalitate britanică. Situat pe vârful unui deal, lagărul era compus din 15 barăci de lemn, fiecare dintre acestea putând adăposti până la 250 de persoane. Biroul meu era tot acolo. Locuiam, însă, în sat, la picioarele dealului, împreună cu familia mea. Toţi ofiţerii erau căsătoriţi şi trăiau în sat, cu familiile lor. Îmi amintesc de o schimbare de personal: Obersturmführer-ul Peter, care comanda compania de gardă, a fost transferat şi înlocuit de un alt Obersturmführer, numit Meier. Nu cunosc nici unul dintre Rottenführer-ii care erau acolo. În lagăr exista un crematoriu, iar rata mortalităţii depindea de anotimp. Vara erau cam 7-8 decese pe săptămână, iar iarna între 15 şi 18. Toţi mureau de moartea lor naturală. Urmam aceeaşi procedură ca în toate celelalte lagăre descrise aici, pentru informarea familiilor şi a autorităţilor care îi trimiseseră în lagăr.

În toată echipa nu exista decât un singur ofiţer cu sănătatea, Obersturmführer-ul Eiserle şi patru sau cinci infirmieri (germani). Ofiţerul cu sănătatea era asistat de către medici şi studenţi în medicină dintre prizonieri. Multe persoane de peste 50 de ani mureau din cauze naturale, de exemplu boli de inimă. Faţă de alte lagăre, rata mortalităţii era foarte joasă. Mă duceam adesea în sala de operaţii şi medicul îmi dădea explicaţii despre diversele probleme de acolo, de exemplu furniturile medicale. Întrucât, însă, erau multe cuvinte în latină, nu prea înţelegeam despre ce era vorba. Medicul nu s-a plâns niciodată de lipsa furniturilor medicale. Două barăci fuseseră rezervate spitalului, una pentru spitalul propriu-zis şi alta pentru prizonierii cu probleme generale de sănătate sau pur şi simplu slăbiţi. Veritabilul spital cuprindea între 60 şi 75 de paturi. Chirurgul putea face mici intervenţii, dar nu operaţii în stil mare. Pentru operaţiile importante, oamenii erau trimişi la Strasbourg. Se semna un document când persoana pleca şi la întoarcere se semna din nou. Rata mortalităţii era înscrisă în registrele lagărului.

Cât am fost acolo, au avut loc cam 20 sau 25 de tentative de evadare, zece prizonieri dintre cei care încercau să evadeze fiind împuşcaţi. Cei opt sau nouă, care au fost prinşi, au primit între 14 şi 21 de zile de carceră, funcţie de vârsta şi de condiţia lor fizică. În patru sau cinci cazuri din douăzeci, aceştia au fost biciuiţi sau bătuţi. Vinovatul primea zece sau cincisprezece bice, cu aprobarea Lagerführer-ului şi sub supravegherea medicului lagărului. Când am fost Lagerführer, aprobam eu însumi. În general, când se aplicau pedepse corporale, numărul de lovituri de bici varia între cinci şi douăzeci şi cinci. Numărul acesta era fixat prin ordin de la Berlin şi nu putea trece peste douăzeci şi cinci. Medicul trebuia să fie prezent în momentul pedepsei. Nu îmi amintesc de cazuri în care prizonierul ar fi fost incapabil să îşi suporte pedeapsa şi ar fi leşinat. Dacă aşa ceva se întâmpla, datoria medicului era să intervină, căci de aceea era el acolo. Se foloseau bastoane din lemn ordinar, lungi de aproximativ un metru şi groase precum degetul cel mare. Ele erau dintr-un lemn solid, de prin păduricile din jurul lagărului. Pedeapsa era administrată de un alt deţinut, care era tras la sorţi, aceasta petrecându-se în felul următor: prizonierul îmbrăcat era lungit pe o masă, loviturile se aplicau pe partea posterioară, peste veşminte. Nu am avut niciodată dificultăţi cu prizonierii care trebuiau să administreze pedeapsa. Ei primeau un ordin, pe care îl executau. Dacă ar fi refuzat să execute ordinul, nu aş fi putut să-i pedepsesc pentru acest refuz. Ordinul de la Berlin spunea că atâtea lovituri trebuie administrate de către un alt prizonier, fără să spună ce trebuie făcut cu cel ce refuză să bată pe unul dintre camarazii săi. Nu exista o regulă fixă cu privire la faptele pentru care se aplicau pedepse corporale. Comandantul era acela care propunea şi cerea aprobarea Berlinului pentru aplicarea unei astfel de pedepse.

Cererea către Berlin trebuia să specifice genul de delict comis şi ce alte pedepse a primit cel în cauză pentru eventuale delicte anterioare. Scrisoarea aceasta trebuia semnată de comandant. Genul de delicte pentru care ceream aprobarea de aplicare a unei pedepse corporale era că „prizonierul a furat de trei sau patru ori mâncarea altor prizonieri“, murdărie, nesupunere, agresiune contra unui gardian. Primul lucru care se petrecea când un evadat era prins şi readus în lagăr era o anchetă a poliţiei judiciare, pentru a se afla dacă evadatul a comis crime sau delicte înainte de a fi prins. Apoi, evadatul era adus în faţa comandantului, care, fără proces, ordona pedeapsa. Fiecare caz de evadare se semnala la Berlin. Prinderea evadatului era semnalată şi ea. Comandantul putea aplica celui evadat o pedeapsă de până la 21 de zile de carceră, fără să ceară aprobarea Berlinului. Pedepsele corporale nu se puteau însă aplica fără aprobarea Berlinului. Fiecare membru al gărzii îşi avea puşca sa, iar turnurile de pază erau prevăzute cu mitraliere. Soldaţii de pază nu aveau decât armele lor regulamentare, biciul, bâtele, bastoanele fiind interzise.

Prizonierii sosiţi în grup erau instalaţi în aceeaşi baracă. La nevoie, erau împărţiţi în categoriile cunoscute: politici, anti-sociali şi drept comun, niciodată, însă, după naţionalitate. Nu exista un regulament precis în acest sens. Era vorba mai curând de un obicei. Cele trei categorii nu erau grupate numai în ceea ce priveşte locuinţa. Oamenii munceau împreună, mâncau împreună, vorbeau între ei. La început, prizonierii lucrau numai în interiorul lagărului. Apoi a fost deschisă o carieră alături de acesta. De asemenea, exista un atelier pentru demontarea motoarelor de avion şi recuperarea pieselor care puteau încă servi. Cincisprezece sau douăzeci de prizonieri au fost eliberaţi pe când eram acolo. Ordinul de eliberare venea de la Berlin. Nu cunosc motivele. Toţi cei eliberaţi erau prizonieri politici, de naţionalitate germană. Lagărul era înconjurat de sârmă ghimpată de trei metri înălţime. În fiecare colţ al lagărului erau turnuri de pază prevăzute cu mitraliere. Exista un rând de sârmă ghimpată după care patrulau santinelele, apoi un alt rând de sârmă ghimpată. La început, firele nu erau electrificate, pentru că nu aveam curent. Apoi însă, când am avut curent, începând cu 1943, sârma ghimpată a fost pusă sub tensiune. Pe atunci eram comandant. Două luni înainte să părăsesc lagărul, ne-au sosit opt sau nouă câini pentru a-i ajuta pe gardieni. Îi utilizam mai ales la carieră, pentru a-i împiedica pe prizonieri să evadeze. Gardienii supravegheau şi câinii şi oamenii. Îmi amintesc de două cazuri de prizonieri ce au încercat să evadeze de la carieră. Nu îmi amintesc să se fi tras după ei. În timpul sejurului meu de trei ani, nu am avut decât două cazuri de evadare de la carieră, când s-a tras asupra celor ce voiau să fugă. După cum am spus, celelalte opt cazuri de prizonieri ce au încercat să evadeze, s-au produs chiar în lagăr, nu la carieră.

Singurul caz de spânzurare a avut loc în vara lui 1943, din ordinul Berlinului. Doi agenţi Gestapo au adus un prizonier în lagăr şi mi-au arătat un ordin semnat de cineva la Berlin, zicând că acest om trebuia adus la mine în lagăr şi spânzurat. Nu îmi amintesc cine semnase ordinul. Am desemnat atunci doi prizonieri pentru a face execuţia. S-a construit un eşafod în lagăr şi execuţia a avut loc în prezenţa mea. Persoanele prezente erau: medicul lagărului (Obersturmführer-ul Eiserle), care a certificat că moartea s-a produs prin spânzurare, cei doi agenţi Gestapo care au adus prizonierul, cei doi prizonieri care au executat sentinţa şi eu însumi. Nu îmi amintesc numele prizonierului. Cred că era de naţionalitate rusă. Nu pot să-mi amintesc numele lui pentru că niciodată nu a figurat în registrele mele. A fost adus exact pentru a fi spânzurat. Este absolut imposibil ca alte execuţii să fi avut loc pe timpul cât am fost comandant. Ceilalţi prizonieri nu au fost aliniaţi pentru a asista la execuţie. Nu a avut loc nici o altă execuţie prin împuşcare sau altfel, din ordinul Berlinului. Nu am auzit niciodată vorbind de celule speciale, strâmte, unde oamenii ar fi fost spânzuraţi de mâini. Nu exista o clădire specială pentru prizonierii pedepsiţi cu un număr de zile de arest, nu exista carceră. Este absolut imposibil ca cineva să fi fost executat prin spânzurare de braţe, fără ca eu să o ştiu.

Singura închisoare utilizată contra celor ce încălcaseră codul disciplinar al lagărului era o baracă la fel ca celelalte, separată printr-un gard de sârmă ghimpată. Toţi prizonierii lagărului erau bărbaţi. Nu am auzit niciodată vorbind de un prizonier numit Fritz Knoll. Nu a fost şef de echipă, dar ar fi putut fi prizonier. Nu îmi amintesc de numele lui. Dacă cineva murea în timpul lucrului, s-ar fi făcut un raport şi l-aş fi văzut. Nu îmi amintesc de un astfel de incident. Cazul unui prizonier mort la muncă sau din altă cauză făcea obiectul unui raport către birou, apoi trimis de birou celui însărcinat cu ancheta penală, care îl retrimitea comandantului. Comandamentul şi controlul pe care le exercitam asupra a tot ce se petrecea în lagărul Natzweiler erau atât de complete, iar administraţia primea ordine atât de precise încât execuţia unui prizonier fără să o ştiu, pe timpul cât am fost comandant, era o totală imposibilitate. Numai S.S.-ul avea dreptul să inspecteze lagărul. Nimeni altcineva nu se putea apropia, inclusiv ofiţerii armatei, care nu aveau voie să intre în nici un lagăr de concentrare. Într-un lagăr de concentrare, nu se putea pătrunde fără autorizaţia comandamentului general S.S. de la Berlin. Personalul serviciului de securitate (S.D.) nu putea nici el intra într-un lagăr fără permisiunea Berlinului. Afară de Gruppenführer-ul Glücks şi de Obergruppenführer-ul Pohl, din partea ministerului de la Berlin, nimeni nu a vizitat lagărul pe timpul celor doi ani cât am fost comandant. În afara acestor vizite, nu am avut pe nimeni căruia să dau socoteală, afară de superiorii din Berlin, pe hârtie. Nu îmi amintesc de nimic special privind vizita Obergruppenführer-ului Pohl, la începutul lui mai 1944. A venit să inspecteze lagărul şi a controlat totul cu mare atenţie. În vremea când am fost Lagerführer, am primit Kriegsverdienstkreuz (clasa a II-a). Nu a existat nici un motiv special pentru această decoraţie. Mi s-a decernat, la propunerea comandantului, pentru că am fost vreme de doi ani Lagerführer în acest lagăr. De asemenea, am primit Kriegsverdienstkreuz (clasa I-a), în ianuarie 1945. Tot timpul petrecut la Natzweiler am fost responsabilul lagărului. Când am plecat, am transferat aceste competenţe succesorului meu, Sturmbannführer-ul Hartjenstein. Transferul s-a petrecut în biroul meu şi i-am dat în primire întregul lagăr. Registrele nu au fost transmise formal succesorului meu, ele nu au fost menţionate.

Auschwitz, 10 [sau] 15 mai 1944 până la 29 noiembrie 1944. Auschwitz a fost un lagăr enorm, de care au aparţinut multe lagăre mici din regiune. Întrucât răspunderea întregului lagăr era prea mare pentru un singur om, aceasta era împărţită, iar eu am fost pus în fruntea unei părţi din lagăr. Eram comandantul acestei părţi, dar, în acelaşi timp, subordonat comandantului suprem al lagărului, superiorul meu ierarhic, astfel că funcţia mea era mai curând aceea a unui lagerführer, deşi titlul meu era acela de comandant. În partea care mi-a fost încredinţată se găsea spitalul şi un lagăr agricol care avea o suprafaţă enormă de mai multe mii de hectare. Numărul de prizonieri de care mă ocupam direct a oscilat între 15.000-16.000 şi 35.000-40.000, bărbaţi şi femei. Erau cam între 350 şi 500 de morţi pe săptămână. Rata mortalităţii era mai mare la bărbaţi, întrucât grosul celor care soseau din lagărele de muncă era format mai ales din bolnavi. Când vorbesc de rata mortalităţii la Auschwitz, vreau să spun că toţi aceşti oameni mureau de moarte naturală, adică de boală sau de bătrâneţe. Rata mortalităţii era un pic superioară normalei pentru că în lagărul meu soseau oameni din alte lagăre, care erau deja bolnavi. După mine, singura cauză a unei rate mai ridicate a mortalităţii, din toate lagărele, nu numai de la Auschwitz, faţă de închisorile civile, este că prizonierii din lagăre trebuiau să muncească, în vreme ce în închisorile civile nu se munceşte.

La Auschwitz, prizonierii plecau la muncă la 5 dimineaţa şi se întorceau seara la ora 8, sau chiar mai târziu. Se lucra şapte zile pe săptămână, duminica numai până la orele 13, 14 sau 15. Era o muncă agricolă. Totul se făcea de către prizonieri. Lagărul în întregul lui avea cam 90.000 sau 100.000, cifre care reprezintă o estimare. Superiorul meu, comandantul întregului Auschwitz era Obersturmbannführer-ul Höss. În lagăr erau bărbaţi, femei şi copii. Majoritatea prizonierilor care depindeau direct de mine erau din Est, adică polonezi şi ruşi. Nu am motive să cred că ar fi fost prizonieri de război între ei, deşi ar fi putut să fie fără ca eu să o ştiu. Pe cât îmi aduc aminte, nu erau prizonieri britanici. Cred că aceştia erau în lagărul Sachsenhausen şi într-un alt lagăr, lângă Hamburg, care se numea Neuengamme. Este posibil să fi avut francezi în lagărul meu, dar nu o pot spune cu certitudine. Printre prizonieri erau mai multe femei decât bărbaţi.

Pentru paza lagărului aveam trei companii S.S. Unii gardieni erau din Waffen S.S. Organizaţia S.S. folosea femei ca gardiene. Existau cam 420 de gardieni S.S. bărbaţi şi 40 până la 50 gardiene S.S. femei. Cei care lucrau în afara lagărului, pe câmp, bărbaţi sau femei, erau invariabil supravegheaţi de către bărbaţi. Gardienele nu lucrau decât în interiorul lagărului. Întregul lagăr dispunea de 10 până la 14 medici, dintre care doi erau detaşaţi în sectorul meu de lagăr. Exista un spital în fiecare parte a lagărului, cel mai mare fiind chiar în sectorul meu. Nu pot spune exact câte paturi erau în acest spital. Asta depindea de cum apropiam paturile între ele. Prizonierii locuiau în barăci din lemn şi dormeau în paturi suprapuse pe trei nivele. Bărbaţii erau separaţi de femei, iar copiii erau cu mamele lor. Cuplurile erau separate. În total, erau cam 150 de barăci, lagăr de bărbaţi şi lagăr de femei inclusiv. Pentru bărbaţi erau cam 80 sau 90 de barăci, iar pentru femei cam 60. Între 25 şi 30 de barăci erau folosite ca spitale. Lagărul era încă la începuturile sale, fiind prevăzută mărirea lui considerabilă. Toţi prizonierii care mureau erau incineraţi. Nu exista serviciu religios pentru cei morţi. Erau incineraţi şi atât. Cremaţiunea se făcea de către prizonieri. Tot ceea ce aveam de făcut de făcut, în caz de deces, era să previn pe Obersturmbannführer-ul Höss, care, apoi, se ocupa el. Eu nu aveam administraţie la Auschwitz. Prizonierii nu erau recunoscuţi decât prin numărul lor matricol. Nu trebuia să mă ocup nici de pedepse. Höss se ocupa şi de asta. Când am ajuns la Auschwitz, nu existau pedepse corporale pentru femei. Am auzit, însă, şi se vorbea peste tot în lagăr, că mai înainte ar fi fost pedepse corporale pentru femei, care acum erau abolite. Singurul fel în care am aflat că aceste pedepse nu erau autorizate pentru femei a fost această conversaţie. Nu-mi amintesc cu cine am avut-o. Dacă se întâmpla ca o femeie să comită un delict pentru care un om ar fi fost bătut, trebuia să spun gardienelor că femeilor nu li se poate administra nici un fel de pedeapsă corporală. Singura autoritate pe care m-aş fi sprijinit ar fi fost această discuţie avută la puţin timp după sosirea mea. Chiar dacă pedeapsa corporală pentru femei ar fi fost permisă, tot nu aş fi practicat-o niciodată, întrucât acest lucru mi se pare de neconceput. Pedeapsa pentru femeile care comiteau delicte pentru care bărbaţii ar fi fost bătuţi era transferul în alt comandou de muncă, unde trebuia lucrat mai mult, după un orar prelungit. Când Berlinul cerea mână de lucru, prizonierii trebuiau să defileze prin faţa medicului. Am asistat adesea la aceste defilări, dar nu totdeauna. Prizonierii treceau prin faţa medicului fără să se dezbrace. Aşa se decidea dacă bărbatul sau femeia sunt capabili de muncă. Dacă un bărbat trebuia examinat pentru a şti dacă poate suporta o pedeapsă corporală, atunci se făcea un examen medical adevărat.

Motivul pentru care nu se putea proceda la un veritabil examen medical pentru determinarea capacităţii de muncă a prizonierilor era că cererea de braţe de muncă era urgentă şi privea mii de persoane, a căror examinare medicală ar fi cerut mai multe săptămâni. Această metodă pentru selecţionarea celor buni de muncă era cât se poate de normală şi se practica în toate lagărele de concentrare. Au fost cinci sau şase cazuri de oameni care au încercat să evadeze, cât timp am rămas la Auschwitz. Anumiţi prizonieri au reuşit să evadeze. În sectorul meu, nici un prizonier nu a fost ucis în timpul unei tentative de evadare. De asemenea, nici un prizonier nu a fost biciuit. Nu a existat nici un fel de execuţie în sectorul meu, nici împuşcare, nici spânzurare, nimic. Făceam inspecţii frecvente. Când un prizonier murea, numai medicul se putea pronunţa cu privire la cauza decesului. Medicii, însă, se schimbau necontenit. Unul din aceşti medici era Hauptsturmführer-ul Mengele.

Circulând în lagăr în calitate de comandant, am inspectat corpurile celor morţi de moarte naturală. Cei care mureau peste zi erau depuşi într-o clădire specială, numită morgă, de unde, seara, erau duşi la crematoriu cu camionul. Cadavrele erau încărcate şi descărcate din camion de către prizonieri, care, de altfel, îi şi dezbrăcau, înainte de a fi arşi. Veşmintele erau curăţate şi redistribuite acolo unde nimeni nu murise de boli infecţioase. În cursul inspecţiilor mele, nu am văzut niciodată pe cineva mort din cauza violenţei fizice. Când un prizonier murea, medicul trebuia să certifice ora şi cauza decesului, să indice detaliile bolii. Medicul semna un certificat, pe care îl trimitea biroului central din lagăr. Certificatele acestea nu treceau prin mâna mea. Cei doi medici lucrau în fiecare zi, de la opt dimineaţa la opt sau nouă seara. Ei făceau toate eforturile posibile pentru a menţine prizonierii în viaţă. Se utilizau medicamente, dar şi fortifiante sau întăritoare. Doi medici diferiţi luau în primire sectorul meu în fiecare zi.

Îmi amintesc foarte bine de unul dintre ei, pentru că a rămas cel mai mult în sectorul meu, unde era de pe vremea lui Hartjenstein, comandantul care m-a precedat. Nu ştiu cât timp a rămas acolo. Numele lui era Hauprsturmführer Mengele, după cum am mai spus. Sârma ghimpată din jur era electrificată şi nu utilizam câinii decât în afara lagărului, pentru paza prizonierilor repartizaţi la munci agricole. Nu am văzut niciodată vreun raport despre prizonieri care ar fi fost îngrijiţi medical din cauza muşcăturilor de câine. Nici un interogatoriu nu se făcea în lagăr şi nu am interogat niciodată pe cineva cât am fost comandant. Mi s-a întâmplat să trimit oameni pentru a fi interogaţi de cel însărcinat cu ancheta penală. În acest caz, prizonierii mergeau la biroul central al lagărului, apoi erau readuşi, după interogatoriu. Nu ştiu cine îi interoga. Sunt la curent cu alegaţiile vechilor prizonieri de la Auschwitz cu privire la existenţa unei camere de gazare, execuţii în masă, şedinţe de biciuire, cruzimi ale gardienilor, afirmaţii că aş fi fost prezent în timpul unor astfel de evenimente, că aş fi avut cunoştinţă de ele. Nu pot să spun decât că toate acestea sunt false în întregime.

Belsen, 1 decembrie 1944 până la 15 aprilie 1945. La 29 noiembrie 1944 am fost la Oranienburg, Berlin, pentru a-mi face raportul în faţa Gruppenführer-ului Glücks. Acesta era şeful Amstgruppe D, ofiţer responsabil cu organizarea tuturor lagărelor din Reich. El era subordonat Obergruppenführer-ului Pohl, şeful Wirtscaftsverwaltungshauptamt S.S. (Biroul central al administraţiei economice S.S.). Gradul acestuia era echivalent cu cel de general de armată. Gruppenführerul Glücks mi-a spus: „Kramer, veţi merge comandant la Belsen. Acolo sunt o grămadă de prizonieri jidani, pe care vom încerca să îi schimbăm“. Abia mai târziu, când eram deja la Belsen, am înţeles că aceşti prizonieri jidani se schimbau pe nemţii din străinătate. Primul schimb a avut loc între 5 şi 15 decembrie 1944 sub direcţia şi supravegherea personală a unui funcţionar venit special de la Berlin. Nu îmi amintesc numele lui.

Gradul lui era „Regierungs-Rat“. Primul convoi era cam de 1.300-1.400 de prizonieri. Glücks îmi spusese deja la Berlin: „Intenţia este de a transforma Belsenul în lagăr pentru prizonierii bolnavi. Acest lagăr va primi toţi prizonierii şi toţi deţinuţii bolnavi, din toate lagărele de concentrare din Germania de Nord şi Nord-Vest, plus cei care sunt bolnavi dintre prizonierii care lucrează în întreprinderile industriale sau în altele“. El vorbea de Arbeitseinsatzstellen, termen care desemnează prizonierii trimişi să lucreze la ţărani sau în uzine, mine de cărbuni sau cariere şi pentru care fuseseră instalate lagăre speciale în locurile respective. Întreprinderile erau obligate să îi cazeze şi să îi hrănească. Răspunderea administrativă aparţinea lagărului de concentrare respectiv. Glücks a spus  „Un număr considerabil de prizonieri lucrează în întreprinderi industriale, dar sunt bolnavi sau incapabili fizic pentru munca pe care o prestează. Toţi aceşti prizonieri vor fi regrupaţi la Belsen. Ei sunt o povară inutilă pentru întreprinderile în cauză şi trebuie să îi transferăm. Nu vă pot spune pentru moment câţi prizonieri vor merge la Belsen. Acest lucru va fi determinat văzând şi făcând. Regula generală este că orice prizonier absent de la muncă vreme de 10 la 14 zile, va fi transferat la Belsen. Dacă aceşti prizonieri se restabilesc la Belsen, vor merge în alte echipe de muncă sau se vor întoarce la vechile lor posturi, după cum va fi mai simplu. Vă sugerez să mergeţi la Belsen şi să aruncaţi o privire asupra lagărului, pentru a vedea cum vă veţi putea descurca. Dacă aveţi nevoie de ajutor, puteţi reveni la Berlin sau să ne scrieţi“.

Cu aceste cuvinte, conversaţia noastră oficială luă sfârşit. Apoi, Glücks m-a întrebat despre soţie şi copii, la rândul meu m-am interesat de sănătatea familiei lui. De asemenea, l-am întrebat dacă, odată luată comanda la Belsen, puteam să îmi aduc şi familia. Mi-a spus că asta trebuie să o văd singur, la faţa locului. În caz că aş fi găsit o locuinţă convenabilă, nu aveam decât să îi scriu, iar el m-ar fi autorizat să îmi aduc familia. La această conversaţie cu Gruppenführer-ul Glücks nu a asistat nimeni altul. Am arătat instrucţiunile pe care le-am primit şi nu am cerut altele. Nu credeam să am nevoie de altele şi eram pe deplin satisfăcut de ordinele primite. După discuţia cu Glücks am mai vorbit cu trei ofiţeri, pe care îi cunoşteam personal. Aceştia au fost Standartenfüuhrer-ul Maurer (responsabil cu distribuţia prizonierilor în lagăre şi la locurile de muncă), Hauptsturmführer-ul Sommer (care lucra în serviciul lui Maurer) şi Sturmbannführer-ul Burger (care superviza administraţia diferitelor lagăre de concentrare). Conversaţiile cu ei nu au fost de natură profesională. Erau prieteni de-ai mei şi am făcut cum se face, m-am dus în birourile lor să îi salut. Medicul şef era Standartenführer-ul dr. Lolling, ofiţerul responsabil cu sănătatea pe toate lagărele de concentrare. Nu îmi amintesc numele altor oameni. Îmi amintesc acestea patru, fie pentru că ei au vizitat lagărele, fie pentru că am văzut numele lor în scrisorile care veneau de la minister.

M-am dus, deci, la Belsen, unde am fost primit de către Obersturmführer-ul Schaaf, ofiţerul care conducea administraţia. A doua zi dimineaţă, m-am dus la birou şi l-am întâlnit pe Sturmbannführer-ul Haas, comandantul care ştia că vin de la Berlin pentru a prelua direcţia la Belsen. L-am întrebat câţi prizonieri erau în lagăr şi mi-a spus „În mare, cam 15. 000“. Mi-a spus că discuţia în birou nu serveşte prea mult şi mi-a sugerat să facem turul întregului lagăr, cu care ocazie mi-a arătat schimbările şi îmbunătăţirile pe care conta să le facă. Lagărul avea cam un kilometru şi jumătate lungime, şi 300-350 de metri lărgime. Erau cam 60 de barăci, inclusiv cele ale gardienilor şi ale magazinelor. Între 40 şi 45 de barăci erau rezervate prizonierilor, bărbaţi, femei şi copii. Familiile erau autorizate să trăiască împreună, altfel bărbaţii erau separaţi de femei. Şase clădiri în lagărul de bărbaţi, trei în lagărul de familişti şi două în lagărul de femei serveau ca spitale. Lagărul dispunea de un crematoriu. Nu ştiu de ce naţionalitate erau prizonierii, când am sosit, întrucât nu erau niciun fel de dosare sau alte hârtii în lagăr. Îmi era imposibil să ştiu cu ce fel de prizonieri am de-a face, întrucât aceştia fuseseră trimişi la Belsen ca bolnavi şi proveneau din toate lagărele de concentrare ale ţării. Mulţi dintre ei îşi pierduseră mărcile de identificare şi, întrucât, nu erau registre, era absolut imposibil să spui care cine era! Am început să ţin propriile mele registre de prizonieri, dar acestea au fost distruse, conform ordinelor primite de la Berlin, către sfârşitul lui martie. Nu îmi amintesc cine a semnat aceste ordine.

Personalul consta într-o companie de gardă S.S. Comandantul companiei era Hauptscharführer-ul Meyer, de prin părţile Hanovrei. Era de talie mijlocie, cam un metru şi 70 cm, purta ochelari, nu mai avea aproape nici un fir de păr la cei cam 50 de ani ai lui. Mai era Hauptsturmführer-ul Vogler, ofiţerul responsabil cu administraţia, succesorul lui Schaaf, pe care l-am menţionat, care se ocupa cu administraţia în momentul sosirii mele. Ofiţerul secţiei penale era Untersturmführer-ul Frericks. Lagerführer-ul  Obersturmführer Stresse a fost transferat câteva zile după sosirea mea şi vreme de aproape două luni a trebuit să fac toată munca singur, având ca asistent pe subofiţerul Oberscharführer Reddhaser, pe post de Rapportführer. Ofiţerul cu sănătatea era Sturmbannführer-ul Schnabel. Un Hauptscharführer îndeplinea funcţia de dentist. Numele lui era Linsmeier. Nu erau alţi ofiţeri şi nu aveam nici un adjunct.

Erau vreo 60-70 de subofiţeri, dintre care 20 sau 25 în compania de gardă S.S., ceilalţi îndeplinind sarcini administrative. Unul dintre subofiţeri era secretarul ofiţerului însărcinat cu administraţia, Unterscharführer-ul Kuckertz. Un alt subofiţer, cel mai vechi în biroul meu, era Oberscharführerul Hilmer (administraţie). Alţi subofiţeri erau Unterscharführer-ul Lademacher (administraţie), Unterscharführer-ul Wille (tot administraţie) şi Unterscharführer-ul Müller, care se ocupa de magazinele alimentare. Când am luat direcţia la Belsen, eram în total şase ofiţeri, cu mine cu tot. Nu am avut subofiţeri cu vechime. Când am luat direcţia, existau trei femei în cadrul personalului. Pentru moment, nu îmi amintesc numele lor. Când am sosit, rata mortalităţii era de 40 până a 60 de morţi pe săptămână. Când am sosit în lagăr, Lagerführer-ul trebuia să îmi facă un raport şi să îmi spună: „Există atâţia prizonieri, atâţia au murit astăzi, deci au rămas atâţia“. La sosirea mea s-a ţinut un registru cu aceste cifre, apoi ne-am lipsit de el. Acest registru îl primisem de la predecesorul meu. Era ţinut de Lagerführer-ul interimar, în biroul său. Exista, de asemenea, un registru în care se notau efectivele. Lagerführer-ul interimar făcea un apel în fiecare dimineaţă, pentru a număra prizonierii. Cu ocazia acestui apel, fiecare Blocführer dădea numărul de persoane din unitatea sa şi numărul de morţi din ajun şi de peste noapte. Rapportführer-ul nota pe o foaie de hârtie efectivele din fiecare baracă şi făcea adunarea. Acest raport includea numărul de morţi de peste noapte. În fiecare zi, la apel, erau cam 40 de Blocführeri.

În ianuarie, am luat în primire un nou lagăr, vecin cu celălalt, care avea şi el cam 40 sau 50 de barăci noi. Luând în primire acest lagăr nou, nu am primit nici un fel de personal suplimentar. Abia mai târziu, după evacuarea lagărelor din Silezia, împreună cu prizonierii au sosit şi gardienii acestora, ceea ce a dus la creşterea personalului. Nu eram totdeauna prevenit de sosirea convoaielor de prizonieri. De regulă, prizonierii evacuaţi din Silezia soseau fără să ne prevină. Unele convoaie numărau 100 sau 200 de persoane, altele, însă, aveau 1.500, 2.000 sau 2.500 de persoane etc. Aveam rezerve de hrană în lagăr şi, atunci, când sosea un nou convoi de prizonieri, trebuia să iau din aceste rezerve, aşteptând un raport asupra noilor efective, pentru a primi hrană suplimentară, pentru un număr mai mare de deţinuţi. Nu existau livrări regulate de hrană.

Când existau trenuri disponibile, hrana sosea pe calea ferată. Sunt incapabil să spun câţi prizonieri aveam începând cu luna aceasta, pentru că primisem ordinul să trimit cât mai repede posibil prizonierii la muncă. Prizonierii care soseau compensau numărul celor care plecau la postul lor, cifrele schimbându-se în fiecare zi. Orice prizonier capabil să muncească era trimis într-o grupă de muncă („Arbeitseinsatz“), la o întreprindere industrială. Ceilalţi prizonieri nu lucrau decât în interiorul lagărului, ocupându-se cu întreţinerea acestuia. La 1 decembrie, cînd am luat direcţia, erau cam 15.000 de persoane în lagăr. Aproximativ 200 au murit în decembrie. La 1 ianuarie erau cam 17.000 de persoane în lagăr, 600 dintre acestea au murit în chiar cursul lunii ianuarie. La 1 februarie erau 22.000 de prizonieri în lagăr. Sunt incapabil să spun câţi prizonieri au fost după 15 februarie. Nu se mai ţineau registre pentru că era complet imposibil din cauza convoaielor caare soseau neîncetat din Silezia, unde se evacuau lagărele. Apoi, cum am mai spus, registrele pe care le-am ţinut au fost distruse în martie. Nu cunosc numărul de morţi din această etapă, dar condiţiile s-au degradat fără încetare între 15 februarie şi 15 aprilie, când au sosit Aliaţii. În această vreme, am inspectat zilnic lagărul şi cunosc perfect condiţiile şi numărul mare de oameni care mureau. În lunile februarie, martie şi aprilie, rata mortalităţii a urcat până a 400 şi chiar 500 de morţi pe zi. Această cifră este cauzată de faptul că oamenii sănătoşi erau trimişi la muncă, iar în lagăr rămâneau numai bolnavii şi muribunzii. Şeful de gară mă anunţa că un convoi a sosit, iar eu trebuia să îl iau în primire. Gardienii verificau convoaiele notând numerele matricole, nu numele prizonierilor. Cam de două ori pe săptămână luam hrană din depozitele locale şi semnalam aceasta la Berlin, dând cifrele înregistrate de gardieni şi verificând oamenii care intrau în lagăr.

Toţi prizonierii primeau trei mese pe zi. Nu pot spune care era raţia zilnică, întrucât aceasta depindea de depozitul de hrană şi era standardizată. Nu m-am dus niciodată să verific raţiile în depozit, dar am luat măsuri ca toţi prizonierii să primească un litru de supă de legume la masa principală, cafea şi pâine dimineaţa, dacă era, seara la fel, cafea şi pâine, dacă era, cu brânză sau cârnaţi. Dacă prizonierii ar fi muncit, acest regim ar fi fost insuficient pentru a-i menţine în viaţă. Întrucât, însă, nu munceau, cred că era suficient pentru a-i păstra în viaţă. Consideram că ar putea suporta acest regim vreme de aproximativ şase săptămâni şi speram ca la capătul acestora să primesc mai multă hrană. În acea vreme, raţiile de care vorbesc erau norma comună a tuturor lagărelor de concentrare. Punctul cel mai dificil în această deteriorare era pâinea, care a lipsit de mai multe ori vreme de două sau trei zile. Mi-a fost absolut imposibil să găsesc suficientă pâine pentru numărul de prizonieri din lagăr. La început, pâinea era furnizată de brutăriile din Belsen.  Apoi, erau atâţia prizonieri că brutăriile locale nu puteau furniza cantitatea necesară de pâine. Am trimis camioane la Hanovra şi în alte localităţi, pentru a aduce pâine, Nici aşa, însă, nu am reuşit să procur măcar jumătate din pâinea necesară, pentru a furniza prizonierilor o raţie normală. Cu excepţia pâinii, raţiile nu au fost niciodată diminuate. Se folosea făină în locul pâinii, făceam din ea mâncare. S-a dovedit că dacă am fi făcut pâine, din această făină, mortalitatea nu ar fi fost aşa de mare. Am fost la depozitul din Celle, apoi la autorităţile superioare din Hanovra. Le-am descris ce era pe cale să se producă a Belsen. Le-am spus clar că de se va produce o catastrofă îi voi considera vinovaţi şi voi anunţa acest lucru. Nu îmi mai amintesc pe cine am văzut în aceste două locuri. În această chestiune nu m-am adresat Berlinului, întrucât cei de acolo nu m-ar fi putut ajuta în nici un fel. Era o afacere care nu se putea regla decât cu oamenii din aprovizionare, de la Celle sau Hanovra. Vizitele mele la depozite s-au soldat, puţin mai târziu, cu livrări suplimentare de cartofi şi de napi.

Îmi amintesc foarte bine de un caz de canibalism. Mi s-a raportat că un prizonier a intrat în morgă şi mânca bucăţele dintr-un corp. Am pus santinele de noapte în apropierea corpurilor, care au arestat un prizonier care încerca să se apropie. Arestatul s-a spânzurat, însă, înainte de a-l putea interoga a doua zi dimineaţa. Nu pot spune dacă au mai fost şi alte cazuri de canibalism. Începând din acest moment am pus pază de noapte a morgă. Această pază, însă, era compusă tot din prizonieri. Mi-am zis că prizonierii vor păzi corpurile contra altor prizonieri. Au făcut-o cu adevărat? Nu ştiu nimic. Morga nu era totdeauna în aceeaşi baracă, pentru că populaţia de prizonieri varia enorm. Trebuia să deplasez morga tot timpul, deci clădirea în care se găsea nu putea fi mereu aceeaşi. După ce morga era schimbată, prizonierii curăţau locul şi îl foloseau pentru locuit chiar de a doua zi.

Doctorul lagărului fiind bolnav, către mijlocul lui februarie a fost înlocuit de către dr. Klein. Către 1 martie a sosit un alt ofiţer cu sănătatea, Hauptsturmführer-ul Horstmann. Două zile înainte de sosirea aliaţilor, Horstmann a plecat cu trupa şi a rămas numai doctorul Klein. În afară de aceştia doi (Klein şi Horstmann), nu era alt medic S.S. în lagăr. La sfârşitul lui ianuarie, dr. Lolling, din ministerul de la Berlin, a sosit în inspecţie. I-am semnalat că, dacă aşa cum mi se spusese la Berlin, Belsenul trebuia să devină un lagăr pentru bolnavi, mi-ar trebui mai mulţi medici. Mi-a spus că pe moment nu are medici disponibili şi că îmi va trimite de îndată ce va avea. Doctorul Lolling a inspectat lagărul şi s-a pus la curent cu condiţiile din momentul inspecţiei sale. A petrecut o zi întreagă circulând în lagăr cu dr. Schnabel. A inspectat tot. Dr Lolling a făcut o listă cu furniturile medicale necesare şi a promis că va supraveghea trimiterea acestora. Deşi eram comandant, nu cunoşteam nimic în materie de aprovizionare şi stocaj de echipament medical. Toate acestea le lăsasem pe seama ofiţerilor cu sănătatea. Totul trebuia cerut direct la Berlin (serviciul dr. Lolling). Cât timp am fost la Belsen, au avut loc 15 sau 20 de tentative de evadare. Câţiva prizonieri au fost ucişi în timpul acestor tentative. Nu ştiu exact câţi. Către sfârşitul lui decembrie, un ordin de la Berlin a interzis orice pedepse corporale. Din acel moment, nu s-a mai aplicat nici un fel de pedeapsă corporală. Între 20 şi 28 februarie, ofiţerul cu sănătatea mi-a adus la cunoştinţă că febra eruptivă (tifosul) a izbucnit în lagăr. Acest lucru a fost confirmat de către Institutul bacteriologic din Hanovra. Am închis deci lagărul şi am trimis un raport la Berlin. Răspunsul Berlinului a fost că trebuie să menţin lagărul deschis şi să primesc convoaiele care soseau din Est, indiferent de febră. Între 1 şi 10 martie am scris la Berlin un al doilea raport complet asupra condiţiilor care domneau în lagăr. Aceste două cazuri au fost singurele ocazii când mi-am permis critici şi chiar avertismente la adresa autorităţilor superioare. Aceste două scrisori au fost adresate la Verwaltungsgruppe B la Berlin. Nu m-am dus eu însumi întrucât asta mi-ar fi luat trei sau patru zile, în care timp nu era nimeni să mă înlocuiască.

Pe cât îmi aduc aminte, către 20 martie, Gruppenführer-ul Pohl a inspectat lagărul Belsen. A venit cu încă un ofiţer. L-am condus pe Pohl prin tot lagărul şi i-am arătat ceea ce se petrecea. Nu venise din cauza scrisorii trimise de mine, ci în inspecţie de rutină, „pentru a arunca o privire asupra lagărului“. Nu pot spune dacă am vorbit despre scrisoarea pe care o trimisesem biroului central de la Berlin. I-am arătat în ce condiţii eram şi a zis că trebuie făcut ceva. Prima măsură pe care mi-a sugerat-o a fost de a închide lagărul şi de a nu mai admite pe nimeni.

Pentru a face faţă situaţiei, i-am sugerat lui Pohl două măsuri: (a) nici un convoi nu mai trebuia admis şi (b) schimbul jidanilor din lagăr trebuie făcut imediat. Rezultatul a fost că el a dictat din biroul meu o scrisoare pentru Berlin, spunând că schimbul de prizonieri jidani trebuie să se facă imediat. În final, acest schimb s-a făcut în ultimele zile din martie. Nu ştiu cu cine au fost schimbaţi aceşti prizonieri, dar ei au plecat din Belsen către Theresienstadt. Aproximativ 6.000 sau 7.000 de persoane au fost trimise pentru a fi schimbate (trei trenuri). Cei 6.000 sau 7.000 constituiau numărul total de prizonieri jidani pentru schimb. Au fost transportaţi cu trei trenuri, fiecare de 45 sau 50 de vagoane.

Aveam ordin de a face trei expediţii, în trei zile diferite. Pentru fiecare tren am detaşat un număr de gardieni, nu mai ştiu câţi, sub conducerea unui subofiţer, probabil un Scharführer, dar nu îmi mai amintesc. Ajungând la destinaţie, nu ştiu cui trebuiau să-şi facă raportul lor, cei trei subofiţeri. Tot ce ştiu este că am trimis cele trei garnituri. Nu i-am mai văzut niciodată pe subofiţerii trimişi acolo (cu aceste trenuri). I-am precizat lui Pohl că aş vrea mai multe paturi şi pături. A fost de acord că în această chestiune ca şi în altele este nevoie de un ajutor imediat. Medicul şi ofiţerul responsabil cu administraţia au vorbit şi ei cu Pohl. Ofiţerul cu administraţia a subliniat greutăţile întâmpinate în procurarea hranei, iar medicul era relativ mulţumit întrucât primise un nou transport de produse medicale. Pohl a rămas pe postul său la Berlin vreme de aproape doi ani, Glücks a rămas, însă, mult mai mult, fiind acolo încă de pe timpul lui Eike. Acesta a fost trimis pe frontul de Vest, apoi pe cel de Est, unde a fost ucis. Nu am cunoscut naţionalitatea niciunui prizonier la Belsen, întrucât aceştia nu erau însoţiţi de nici un fel de acte, iar apelul se făcea după numerele matricole. Nu pot deci să spun dacă aveam britanici printre prizonieri, dar este posibil să fi avut. Nu am auzit niciodată de un prizonier numit Keith Meyer, supus britanic.

Personalul feminin a crescut în aceleaşi proporţii cu cel masculin, căci gardienele soseau cu convoaiele de femei din Est. Toate femeile din lagăr erau sub comanda mea, la fel toţi bărbaţii. Când au sosit Aliaţii, aveam cam 20 sau 22 de gardiene şi aproximativ 26.000 de prizoniere. Dacă nu cumva primeam vreo plângere din partea vreunei prizoniere, nu aveam nici un mijloc de a aprecia modul în care gardienele tratau prizonierele, dar aveam toată încrederea în ele. Singura critică pe care le-aş pute-o face este că erau prea familiare cu prizonierele. Aceeaşi încredere aveam şi în gardieni. Erau sută la sută corecţi, niciodată nu am primit o plângere din partea prizonierilor. În februarie sau martie, Oberaufsherin Volkenrath a sosit pentru a lua conducerea tuturor gardienelor. Am avut toată încrederea în ea.

Lagărul dispunea de un crematoriu şi câtă vreme am avut cocs, cadavrele au fost incinerate. Când nu am mai avut cocs, le-am înhumat în gropi comune. Nu am văzut reprezentanţi ai Crucii Roşii în nici unul din lagărele pe unde am fost. Nu pot să spun de ce. Dacă un reprezentant al Crucii Roşii s-ar fi prezentat, aş fi telefonat la Berlin, pentru a întreba dacă are permisiunea să intre în lagăr, căci nimeni nu putea pătrunde într-un lagăr fără voie din partea Berlinului. Nu pot spune care ar fi fost răspunsul.

În lagărele de concentrare pe unde am trecut, nu erau ordine fixe, de la Berlin, cu privire la (a) spaţiul individual rezervat prizonierilor, (b) sistemul sanitar, sau (c) condiţiile de muncă. Acestea erau lăsate complet la discreţia comandantului. Nu îmi amintesc de un ordin fix sau de instrucţiuni din Berlin, decât pentru vizitatorii din lagăr şi pentru pedepse. În orice alt domeniu, comandantul acţiona cum credea de cuviinţă. Când lagărul din Belsen a fost, în final, cucerit de către Aliaţi, eram ferm convins că făcusem tot ce se putea face, în împrejurările respective, pentru îmbunătăţirea condiţiilor din lagăr.

 

A doua declaraţie a lui Josef Kramer

 

1. În mai 1944, am cedat comandamentul din Struthof-Natzweiler Sturmbannführer-ului Hartjenstein. La acea epocă, Buck comanda de aproape un an la Schirmek, dar nu exista relaţie oficială între Schirmek şi Struthof. În vremea mea, la statul meu major din Struthof aveam ataşat un ofiţer Wochner, trimis de Gestapoul din Stutgart. Conform decupajului pe districte, Struthof trebuia să ţină de Strasbourg. Fapt este că Gestapoul din Strasbourg depindea de cel din Stuttgart.

2. Referitor la ordinele primite de a gaza anumite femei şi de a le trimite, apoi, la Universitatea din Strasbourg, în mărturia mea sub jurământ, prestată în faţa comandantului Jadin, din armata franceză, dau următoarele detalii: ordinele primite erau scrise şi semnate pentru Reichsführerul Himmler, prin delegaţie, de către Gruppenführer-ul Glücks. Pe cât îmi aduc aminte, ele spuneau că un transport special avea să sosească din Auschwitz, cei din convoi trebuiau ucişi, iar corpurile lor trimise profesorului Hirt, la Strasbourg. Ordinele spuneau că trebuie să iau legătura cu Hirt, pentru clarificarea procedeului uciderii. Am făcut asta, iar Hirt mi-a dat un flacon [conteiner] de cristale de gaz cu instrucţiuni privind modul de întrebuinţare. La Struthof, nu exista o cameră de gazare conformă, dar el mi-a arătat cum ne putem servi de o cameră obişnuită pentru asta. Nu ştiu nimic în plus despre relaţiile altor profesori cu Hirt, dar ştiu că în unul din departamente era un profesor Bickerbach.

3. Prima dată când am văzut o adevărată cameră de gazare a fost la Auschwitz. Era ataşată la crematoriu. Clădirea completă cuprindea crematoriul, iar camera de gazare era situată în lagărul numărul II (Birkenau), unde comandam eu. Cu prilejul primei mele inspecţii, am vizitat clădirea trei zile după sosirea mea, dar în primele opt zile, cât am stat acolo, ea nu a funcţionat. După opt zile sosi primul convoi, din care s-au selecţionat victimele pentru camera de gazare. În acelaşi moment am primit un ordin scris de la Höss, care comanda peste întregul Auschwitz, zicând că, deşi, camera de gazare şi crematoriul sunt situate în partea mea de lagăr, nu aveam asupra lor nici un drept, nici măcar de a le privi. De fapt, ordinele cu privire la camera de gazare erau totdeauna date de Höss şi sunt convins că el însuşi primea ordine de la Berlin. Cred că dacă aş fi fost în poziţia lui Höss şi aş fi primit astfel de ordine, le-aş fi executat, pentru că, dacă aş fi protestat, atunci singurul rezultat ar fi fost că aş fi ajuns prizonier eu însumi. Sentimentele mele cu privire la ordinele privind camera de gazare constau într-o uşoară surpriză şi mă întrebam dacă un astfel de act era cu adevărat just.

4. În legătură cu condiţiile de la Belsen, spun încă o dată că am făcut tot ceea ce am putut pentru a le remedia. Cât priveşte hrana, în martie şi aprilie 1945 prizonierii au primit toată raţia la care aveau dreptul. După mine, această raţie era perfect suficientă pentru un prizonier sănătos; de la jumătatea lui februarie, însă, bolnavii au început să sosească şi m-am gândit că le-ar trebui mai multă hrană. Am însărcinat pe subofiţerul cu aprovizionarea, Unterscharführer-ul Müller, să meargă la depozitele din Celle şi Hanovra, dar i s-a spus că nu i se poate da nimic în plus, pentru că primeam deja tot ceea ce ni se cuvenea. Practic, însă, am reuşit să obţin un pic de hrană din magazinele Wehrmacht, de la Belsen. Era, însă, inutil să le cer mai mult, întrucât nu ele erau centrul meu de aprovizionare regulată şi autorizată.

5. În ceea ce priveşte cazarea, când a sosit ordinul să primesc 30.000 de persoane în plus, la începutul lui aprilie, într-un moment în care lagărul era deja arhiplin, am apelat la generalul-locotenent Beineburg, de la Kommandantur(a) lagărului Wehrmacht din Belsen, care mi-a permis să cazez 15.000 de persoane în cazărmile lagărului. El a trebuit să obţină prin telefon permisiunea de a face asta. Nu am cerut ajutorul generalului pentru a obţine mâncare sau a rezolva alte dificultăţi, pentru că ştiam că el nu era în măsură să mă ajute, neavând puterea necesară pentru asta. În plus, cred că nimeni în Germania nu ar fi putut ameliora raţiile prizonierilor din lagăr, întrucât nu cred că exista hrană disponibilă. Sunt foarte surprins să aud că stocuri suficiente de hrană ar fi existat în lagărul Wehrmacht. Totuşi, continui să cred că un apel la general pentru hrană ar fi fost inutil.

6. Mi s-a spus că unii dintre membrii S.S. ai echipei mele s-au făcut vinovaţi de brutalităţi şi tratament inuman faţă de prizonieri. Îmi este foarte dificil să cred asta, întrucât aveam încredere absolută în ei. Din câte ştiu, niciodată nu au comis vreo greşeală în ceea ce priveşte prizonierii. Mă consider răspunzător pentru conduita lor şi nu cred că vreunul dintre ei ar fi trecut peste ordinele mele interzicând orice brutalitate şi tratament abuziv.

7. Câteva zile înainte de sosirea britanicilor, trupele ungureşti au ocupat poziţiile de apărare din jurul perimetrului lagărului. Recunosc că în această vreme au fost mai multe focuri de armă decât de obicei, când Wehrmachtul asigura paza. Îmi amintesc de incidentul din 15 aprilie 1945, către sfârşitul după-amiezii, când am mers cu ofiţerii britanici în careul cartofilor şi mi s-a dat ordin să retrag din acest careu cadavrul unui prizonier. Cred că acest om a fost ucis pe nedrept şi nu mă îndoiesc că vina este fie a Wehrmachtului, fie a maghiarilor.

8. Standul de tir vizibil în unghiul nord-vest al lagărului meu a fost utilizat regulat de către Wehrmacht, de două sau de trei ori pe săptămânăa.

 

NOTE

a. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 439-465. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

 

 

Inselatoria secolului XX (44)

$
0
0

 

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (44)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

 

ANEXA E

Rolul Vaticanului

 

Exterminarea jidanilor este o înşelătorie, o minciună de aşa dimensiuni încât implicaţiile ei nu pot fi reduse la subiecte restrânse precum Israelul sau revizionismul celui de-Al Doilea Război Mondial. Cu câţiva ani în urmă, ne-am dat seama că papa Pius al XII-lea nu a condamnat niciodată pretinsele exterminări ale jidanilor. Acest fapt pune anumite probleme istoriei Războiului Mondial, aşa cum este ea concepută, formulată şi propagată. Evenimentul precis care a lansat această controversă generală a fost piesa lui Rolf Hochhuth, Der Stellvertreter [Vicarul]. Considerată un fel de emanaţie a „Raportului Gerstein“, această piesă întreprinde fără scrupule asasinarea morală a lui Pius al XII-lea. Se relatează evenimente în contradicţie cu „raportul“ respectiv, bază pe care se îngrămădeşte născocire peste născocire. Cu toate acestea, piesa lui Hochhuth a servit incontestabil de catalizator pentru examinarea unui fapt destul de important, deşi discuţia care a urmat, dusă de oameni complet manipulaţi de înşelătorie, nu a clarificat nimic, sporind şi mai mult confuzia.

Nu este necesar să explicăm de ce Pius al XII-lea nu s-a exprimat public apropo de exterminarea jidanilor. Nu a făcut-o pentru că nu era cazul. Din același motiv, nu a protestat nici contra exterminării eschimoşilor, de exemplu! În consecință, pentru că rolul Vaticanului se intersectează cu subiectul nostru, trebuie să vedem mai de aproape cum stau lucrurile.

Mai întâi, câteva repere istorice. Între 1920 şi 1945, Vaticanul a considerat comunismul drept principala ameninţare din lume. În aceste condiţii, el era dispus pentru relaţii amicale cu fasciştii italieni, după luarea puterii de către aceştia, în 1922. S-a ajuns la Concordatul din 1929, care a marcat o schimbare în politica anticlericală a guvernelor italiene anterioare, fiind la baza unor relaţii bune în ansamblul lor, până a căderea lui Mussolini, în 1943. Când Hitler a ajuns la putere, în 1933, Vaticanul şi-a imaginat că este vorba de un nou guvern anti-comunist, care va face pace cu biserica, pe plan naţional. La început, evenimentele păreau să se desfăşoare ca şi în Italia, Concordatul cu Hitler din 1933 (încă în vigoare), garantând bisericii o parte din veniturile rezultate din impozite şi definind sferele de acţiune ale acesteia şi ale Statului, părea să confirme această speranţă. Lucrurile nu s-au petrecut, însă, chiar atât de bine. Deşi, spre satisfacţia Vaticanului, Concordatul a definit rolul bisericii în domeniul educaţiei şi al formării tineretului, naziştii nu l-au aplicat întru totul, găsind diverse căi şi mijloace pentru a slăbi poziţia catolicismului, fără să conteste termenii Concordatului. S-a interzis asociaţiilor tineretului catolic, de exemplu, să se ocupe de sport.

Ideea era că, printr-o astfel de măsură, influenţa lor urma să se limiteze la domeniul strict spiritual, ceea ce ar fi dus la dispariţia lor. De asemenea, existau diverse mijloace de intimidare contra părinţilor care insistau să-şi înscrie copiii în şcolile catolice. În plus, publicaţiile naziste precum Das Schwarze Korps (revistă S.S.) sau Der Stürmer erau deschis anticreştine şi nu încetau să insulte papalitatea şi clerul catolic în general, acuzaţiile preferate fiind că oamenii bisericii sunt ori pederaşti, ori manifestă o slăbiciune specială pentru legăturile cu jidovcuţele. Naziştii, însă, nu au revenit niciodată asupra celei mai importante dispoziţii din Concordat, adică dreptul de a percepe o parte din impozite. Totuşi, ostilitatea reciprocă deveni din ce în ce mai mare, astfel încât, după unii, se ajunsese la punctul care anunța un al doilea Kulturkampf (tentativa nereuşită a lui Bismarck, în anii ’70 ai secolului XIX, de a limita puterea bisericii catolice din Germania).

În 1937, ostilitatea dintre nazişti şi Vatican a produs enciclica Mit Brennender Sorge, care ieşea din uzanţele Vaticanului. Redactată în germană, nu în latină, ea contează printre cele mai virulente atacuri ale Vaticanului contra unui stat. La epoca respectivă, papa era Pius al XI-lea, iar cardinalul Eugenio Pacelli, care în 1939 va deveni Pius al XII-lea, era Secretarul de Stat al Vaticanului. Diplomat până în vârful unghiilor, cardinalul Pacelli fusese vreme de zece ani nunţiu papal în Germania, vorbind curent nemţeşte. El era considerat succesorul probabil al lui Pius al XI-lea şi nimeni nu îi contesta supremaţia în materie de diplomaţie internaţională. Enciclica Mit brennender Sorge a fost redactată sub directa lui supraveghere1.

În ciuda ostilităţii incontestabile dintre biserică şi nazişti, nu trebuie să uităm că, pentru Vatican, inamicul principal era comunismul. În faţa unui adversar precum naziştii, biserica dispunea de un spaţiu de manevră, în vreme ce comuniştii se arătaseră inamici absolut mortali. În plus, Germania nu era singurul stat european care nemulţumea Vaticanul. Franţa şi Cehoslovacia aveau şi ele guverne foarte anticlericale. De aceea, când a izbucnit războiul, oficial neutru, după cum ştim, Vaticanul nu se putea entuziasma nici pentru o tabără, nici pentru cealaltă. Întrucât, însă, comunismul era inamicul principal, este normal să credem că Vaticanul avea, totuşi, o preferinţă pentru lagărul Axei. În ochii lui, Axa reprezenta răul cel mai mic. În sânul bisericii exista o diversitate considerabilă de opinii. Astfel, pe timpul războiului, nunţiul papal la Berlin, Mgr Cesare Orsenigo, a fost evident satisfăcut de victoria germană asupra Franţei, în 1940, exprimând ministerului german de Externe speranţa de a vedea pe nemţi trecând prin Versailles2, înainte de a intra în Paris. Pe de altă parte, însă, Radio Vatican, condus de iezuiţi, era atât de antigerman încât englezii îl considerau prelungirea virtuală a propriei lor propagande3.

După ce am reamintit aceste puncte şi aspecte istorice, să examinăm tăcerea papei Pius al XII-lea, în legătură cu exterminarea jidanilor. Nu vom putea trece în revistă opiniile tuturor celor care au participat la controversă. Ne vom impune unele limite. Mai întâi, între 1967 şi 1975, Vaticanul însuşi a publicat nouă volume de documente din timpul războiului — Acte şi documente ale Sfântului Scaun, privind Al Doilea Război Mondial. Principalul editor al acestei serii a fost Robert A. Graham, fost director al revistei iezuite America. Graham a acceptat fabulaţia exterminării, fiind cunoscut ca principalul purtător de cuvânt al Vaticanului, în această chestiune. Din păcate, numai ultimele două din cele nouă volume sunt consacrate în întregime victimelor războiului. Ele au fost publicate în 1974-1975, şi se opresc în luna decembrie 1943. Diferitele poziţii ale numeroşilor participanţi la controversă se regăsesc în două opere recente, The Vatican in the Age of the Dictators, de Anthony Rhodes (Londra, 1973), apărător al Vaticanului, şi The Pope’s Jews, de Sam Waagenaar (Londra, 1974), care se arată critic în privinţa papei.

Poziţia oficială a Vaticanului, aşa cum este ea enunţată în Introducerea la cel de al VIII-lea volum din Acte şi documente… (p. 279-280) este următoarea:

„În timpul scurtei sale vizite la Vatican, la 26 septembrie [1942], reprezentantul personal al preşedintelui Roosevelt, Myron Taylor, ne-a încredinţat o cerere oficială de informaţii. Din partea Biroului din Geneva al Agenţiei jidăneşti pentru Palestina, primisem informaţii cu privire la situaţia disperată a jidanilor din Polonia sau deportaţi în Polonia. Raportul datează din 30 august şi descrie lichidarea ghetoului din Varşovia, execuţiile dintr-un lagăr numit Belick, la Lwow şi la Varşovia. La capătul deportării, se afla moartea: «Raportul spunea că jidanii deportaţi din Germania, Belgia, Olanda, Franţa şi Slovacia sunt trimişi la măcelărie, în vreme ce arienii din Olanda sau Franţa, deportaţi în Est, sunt într-adevăr utilizaţi pentru muncă». În discuţia lui cu cardinalul Maglione, Taylor a spus: «Aş fi foarte recunoscător Eminenţei Voastre de mi-aţi putea spune dacă Vaticanul deţine unele informaţii care par să confirme raportul conţinut în acest pro-memoria. În caz afirmativ, aş dori să ştiu dacă Sfântul Părinte are vreo sugestie cu privire la mijlocul practic de utilizare a forţei opiniei publice a lumii civilizate, pentru a opri continuarea acestei barbarii».

La 10 octombrie, cardinalul Maglione răspunse că nu dispunea de nici o informaţie specială, pentru confirmarea raportului din Geneva. Efectiv, informaţia cea mai amănunţită, primită zilele acestea de către Vatican, era aceeaşi pe care o primiseră şi Statele Unite. Ea provenea de la ambasadorul Papée, al Poloniei, şi de la organizaţiile jidăneşti ele însele. «De asemenea, din alte surse, Sfântul Scaun a primit Raportul asupra măsurilor severe contra nonarienilor. Până în prezent, însă, nu i-am putut verifica exactitatea». În aceste condiţii, a doua întrebare, despre mijloacele practice care ar putea fi întrebuinţate, nu are nevoie de nici un răspuns. Foarte semnificative sunt adnotările lui Maglione, după ce a primit documentul lui Taylor: «Nu cred că avem informaţii confirmând aceste foarte grave ştiri. Nu-i aşa?» Cel întrebat, secretarul sau «minutorul» răspunse: «Avem informaţiile d-lui Malvezzi». Grave dar generale, indicaţiile lui Malvezzi, funcţionarul unei întreprinderi italiene din Polonia, recent întors din Polonia, nu corespund celor din raportul de la Geneva.

Ceea ce cardinalul Secretar de Stat înţelegea prin «severe măsuri», se poate interpreta la lumina documentelor din aceşti doi ani. Informaţiile primite de Vatican proveneau din rapoarte de a doua sau a treia mână, cu privire la tratamentul brutal impus jidanilor din Ungaria, Croaţia, Slovacia, Franţa şi alte ţări. Care era ultima destinaţie a deportaţilor, care era planul naziştilor constituia, pe atunci, o enigmă. De exemplu, când în luna martie, Mgr Burzio, însărcinatul cu afaceri al Slovaciei, vorbea de deportați ca mergând la «moarte sigură», este clar că afirmaţia lui se baza pe condiţiile inumane ale plecării şi brutalitatea gardienilor. După un astfel de debut, era uşor de imaginat că bătrânii, infirmii şi copii nu puteau trăi prea mult, chiar dacă tifosul nu i-ar fi secerat în lagărele suprapopulate şi insalubre. Pe aceeaşi linie se situa şi remarca şefului croat de poliţie, Eugen Kvaternik, după care nemţii ar fi făcut deja să piară două milioane de jidani, aceeaşi soartă aşteptându-i şi pe jidanii croaţi. Ulterior, aceste cuvinte s-au verificat ca foarte exacte. Totuşi, este evident că aducând acestea la Vatican, Părintele Abate Marcone, reprezentantul Sfântului Scaun, nu credea că ele vor fi luate à la letre, ci doar ca un grav avertisment cu privire la tragedia care se profila.

La sfârşitul lui 1942, s-au făcut mai multe declaraţii publice cu privire la deportare. La 17 decembrie, Naţiunile Unite aliate publicară la Londra o declaraţie despre drepturile omului, care denunţa, în termeni puternici dar generali, tratamentul impus jidanilor. La 24 decembrie, în discursul său din ajunul Crăciunului, papa Pius al XII-lea a scăpat o aluzie foarte clară la deportări, despre care, pe atunci, lumea nu îşi putea face o idee decât cu oarecare dificultate“.

 

Explicaţia Vaticanului nu este acceptabilă. Bineînţeles, este adevărat că în documente nu apăreau decât informaţii ocazionale şi neprevăzute cu privire la exterminare. În plus, nimeni cu scaun la cap nu contesta că majoritatea acestor fragmente erau invenţiile propagandei, alegaţiile exterminaţioniste fiind însoţite de altele, în care nimeni nu mai crede astăzi, respectiv asociate cu bizarerii care le făceau incredibile. De exemplu, nota din 2 ianuarie 1943, adresată Vaticanului de către Wladislas Raczkiewicz, preşedintele guvernului polonez în exil la Londra, pretindea că germanii săvârșiseră exterminarea generală a populaţiei poloneze, peste minoritatea jidănească (conform analizei noastre din capitolul III, nota menţionează lagărul de concentrare Auschwitz, lăsând să se înţeleagă că acesta nu este unul dintre locurile exterminării4). În capitolul III am văzut deja că Mgr Burzio, însărcinatul cu afaceri al papei în Slovacia, transmitea la Roma anumite poveşti inventate. Ceva mai încolo, vom trece în revistă alte piese de acest gen.

Bineînţeles, trebuie să acceptăm informaţia Vaticanului după care informaţiile de care dispunea acesta, în timpul războiului, nu puteau fi considerate dovezi despre exterminări. Lucrul acesta l-am demonstrat deja. Astăzi, purtătorii de cuvânt ai Vaticanului afirmă că, într-adevăr, informaţiile lor de atunci nu indicau un program de exterminări, dar acestea au avut, totuşi, loc la scara continentului, fără ca informaţii demne de încredere, pe tema asta, să fi ajuns la Vatican. Afirmaţia este complet ridicolă şi nu o putem lua în consideraţie mai mult de câteva secunde.

Nu este posibil ca un atât de întins program de exterminări să aibă loc fără ca Vaticanul să prindă de veste. Masacrele s-ar fi produs mai ales în Polonia, ţară catolică unde biserica îşi avea agenţii, preoţii catolici din toate satele aflaţi într-o astfel de poziţie că nimic în genul exterminărilor nu s-ar fi putut produce fără ca întregul cler catolic să o afle (mâncărimea sub limbă a femeilor, spovedaniile credincioşilor etc.). Este adevărat că germanii au impus o cenzură asupra comunicaţiilor dintre Polonia şi alte ţări, clerul polonez şi Vaticanul neputând comunica la fel de uşor ca de obicei, lucru care ni se explică în introducerea volumului III din Acte şi documente… Ni se explică, însă, de asemenea, că existau numeroase tertipuri pentru a păcăli cenzura, graţie italienilor, de exemplu, care aveau diverse întreprinderi comerciale în Polonia şi în diferite puncte din Estul acesteia, pe lângă mesajele transmise de particulari până la nunţiul papal din Berlin, care, apoi, comunica cu Vaticanul pe canalele diplomatice privilegiate.

Rhodes înţelege perfect că nu se poate susţine teza ignoranţei. Pe de altă parte, fiind un partizan al exterminărilor, el admite că Pius al XII-lea trebuie să fi avut cunoştinţă de ele. În plus, Rhodes ne explică de ce papa nu s-a exprimat limpede în această privinţă: de frica unei condamnări publice explicite, care ar fi agravat situaţia catolicilor din Germania şi din teritoriile ocupate. Apoi el afirmă că, „în mesajele sale private către şefii de state, privind persecuţia jidanilor, e sigur că papa «a vorbit»“ (sublinierea lui Rhodes). El dă, în continuare, două astfel de exemple de mesaje private, privind Slovacia şi Ungaria, care nu conţin, însă, nimic despre exterminări, vorbind în termeni generali numai de deportarea şi persecuţia jidanilor5.

Rhodes portretizează un Pius al XII-lea timorat, temându-se să se exprime direct contra naziştilor şi a programelor acestora. Din numeroase motive, portretistica lui nu stă, însă, în picioare. După cum o arată chiar documentele citate de el, Rhodes este nevoit să pretindă că papa era timorat, inclusiv în mesajele sale diplomatice confidenţiale. În plus, cele ştiute despre această etapă nu ne permit să susţinem, cum o face Rhodes, că Biserica Romano-catolică fusese pusă cu botul pe labe de către nazişti, prin teroare. Deşi este adevărat că, spre deosebire de colegii lor din ţările aliate, preoţii catolici nu s-au opus niciodată efortului de război german, ei au făcut, totuşi, pe timpul războiului, mult zgomot şi opoziţie valorilor regimului naţional-socialist în domeniul religios, exprimându-şi atitudinea în toată presa catolică din Germania şi de la altarul tuturor bisericilor catolice din Reich. În decembrie 1942, episcopii germani reuniţi la Fulda în conferinţă anuală au trimis o declaraţie guvernului german, denunţând persecutarea Bisericilor catolice din ţările ocupate. În ianuarie 1943, contele Konrad von Preysing, episcop de Berlin, a pronunţat o condamnare publică a teoriilor rasiale şi a politicii naziste. În august 1943, episcopii germani denunţară public ostilitatea naziştilor faţă de educaţia catolică, mesajul lor fiind citit public, în toată Germania6. Este absolut sigur că Biserica catolică nu a fost redusă la tăcere.

Dacă chiar i-ar fi fost frică Sfântului Părinte, nu vedem de ce nu a condamnat exterminările după înfrângerea Germaniei. Discursul din 2 iunie 1945, al lui Pius al XII-lea în faţa Colegiului Sacru, a fost un lung şi ofensant atac contra naziştilor înfrânţi. Totuşi, singurul pasaj din acest discurs, care ar putea fi interpretat ca referindu-se la exterminări, nu priveşte decât „aplicaţiile învăţăturii naţional-socialiste, care au mers până la utilizarea celor mai rafinate metode ştiinţifice, pentru torturarea sau eliminarea oamenilor, adesea nevinovaţi“. Citind întreg discursul papei, apare clar că, precum atâţia alţii atunci, Sfântul Părinte nu se gândea decât la spectacolul dezastruos oferit de lagărele de concentrare la sfârşitul războiului. Singurele victime precise menţionate sunt preoţii catolici internaţi la Dachau, dintre care un procentaj important a pierit din motivele tratate abundent în această carte. Deşi Pius al XII-lea menţionează că un episcop auxiliar polonez a murit de tifos, remarcile lui lasă impresia că nu credea că morţii din lagăre au fost ucişi deliberat de către nazişti, preoţii internaţi la Dachau

fiind descrişi ca martiri care au „îndurat suferinţe inexprimabile, din cauza credinţei şi vocaţiei lor“. Nimic din alocuţiunea papei nu vizează exterminarea vreunui grup rasial, religios sau naţional7.

Nimic nu arată că romano-catolicismului i s-ar fi închis gura cu pumnul, pe timpul războiului. În plus, Vaticanul s-a dovedit mai mult sau mai puţin sensibil la anumite presiuni din direcţia contrară. Lucrul apare evident dacă examinăm împrejurările în care papa şi-a pronunţat mesajul de Crăciun 1942, care semăna şi nu chiar cu o condamnare a exterminărilor.

În capitolul III şi chiar ceva mai înainte, am văzut că în toamna lui 1942, Aliaţii au consultat Vaticanul pe tema informaţiilor privind alegaţiile cu privire la exterminările despre care rabinul Wise şi alţii vorbeau de mai multe luni. Am văzut că Vaticanul nu dispunea de astfel de informaţii. Deşi papa Pius al XII-lea şi cardinalul Secretar de Stat Maglione au simţit râma din undiţa propagandei, trista Gruelpropaganda (propagandă pe bază de poveşti groaznice), documentele Vaticanului, reproduse mai sus, arată efortul acestuia pentru a examina îndeaproape chestiunea. Astfel, la 10 noiembrie 1942, nunţiul papal în Italia, Mgr. Francesco Borgongini-Duca, a întâlnit pe Guido Buffarini, subsecretar la Ministerul italian de Interne, cu care a discutat situaţia militară şi politică, inclusiv chestiunea jidovească. Iată ce raporta Borgongini-Duca lui Maglione:

„Apoi mi-a vorbit despre discursul lui Hitler (München, 8 noiembrie); întrebându-l dacă în aluziile la represalii este vorba de gaze asfixiante [gaz asfissianti], mi-a răspuns [risposto recisamente] nu de două ori8.

Se vede că în toamna lui 1942, Vaticanul nu dispunea de informaţii în sensul confirmării alegaţiilor exterminaţioniste, poziţie pe care a adoptat-o în schimburile sale cu reprezentanţii Aliaţilor, când s-a pus această problemă. În capitolul III am arătat că, la sfârşitul lui noiembrie 1942, o notă anonimă, despre care se credea că provine din cercurile Vaticanului, părea să confirme alegaţiile exterminaţioniste. Întrucât nu era vorba de poziţia Vaticanului, această notă era într-un anumit sens un fals. Dacă ea nu provenea de la o sursă din interiorul Vaticanului, ea ar fi putut fi opera lui Virgilio Scattolini, ziarist la Osservatore Romano, care se dădea mare cunoscător al arcanelor Vaticanului şi vindea „ informaţii“ fabricate după buget. Cooperant şi disponibil, Scattolini aranja „informaţiile“ conform nevoilor clientelei, fiind considerat de către O.S.S., la un moment dat, „omul nostru la Vatican“9. O altă posibilitate, mai puţin probabilă, este că nota provenea de la preotul Pirro Scavizzi, despre care vom vorbi mai încolo.

Informaţiile de care dispunea Vaticanul în decembrie 1942, cu privire la persecuţia jidanilor de către nazişti, sunt bine ilustrate într-un mesaj redactat de Mgr. Giuseppe di Meglio, adjunct al Mgr. Orsenigo, nunţiul papal la Berlin, mesaj remis Vaticanului la 9 decembrie 1942. Mesajul tratează amănunţit politica germană cu privire la jidani şi putem presupune pe bună dreptate că redactarea lui s-a făcut în urma unei cereri adresată de Vatican nunţiului papal, Mgr. Orsenigo. Fără îndoială, nunţiatura din Berlin era considerată de Vatican cea mai bună sursă de informaţii în această problemă. De altfel, după cum am văzut, o mare parte dintre informaţiile din Polonia soseau la Vatican prin intermediul biroului lui Orsenigo din Berlin. Iată fragmentul din mesaj care tratează chestiunea jidănească10:

Întrucât mulţi au fugit, înainte de sosirea trupelor germane, în teritoriile poloneze ocupate de ruşi ca şi cele propriu-zis ruseşti, se estimează că în întregul Reich, în momentul de faţă, inclusiv teritoriile ocupate şi Protectoratul Boemiei-Moraviei, se găsesc cam patru milioane de jidani, adică un sfert din populaţia jidovească mondială.

Măsuri.

Principalele măsuri decise contra jidanilor sunt următoarele:

1. Înfiinţarea ghetourilor.

Cartiere întregi din câteva mari oraşe au fost destinate jidanilor ca domiciliu oficial, cu drept de administrare, forţe de poliţie şi mijloace de comunicare adecvată.

Printre ghetourile stabilite până în prezent, cele mai importante sunt la Litzmannstadt (Lodz) şi Varşovia. De asemenea, câteva ghetouri de găsesc în ţările baltice şi în teritoriie ruseşti ocupate.

2. Lagăre de concentrare.

Întrucât este evident că în ghetourile din oraşe nu s-a putut găsi loc pentru toţi jidanii, au fost create imense lagăre de concentrare, unde aceştia duc o viaţă foarte grea; li se dă mâncare puţină, sunt supuşi la o muncă extraordinar de penibilă, condiţii care îi duc pe mulţi şi rapid la moarte.

Se zice că în momentul de faţă aceste lagăre de concentrare se găsesc în Polonia, ceea ce ne face să credem că teritoriile orientale şi Polonia în special au fost alese, în cadrul planurilor guvernului german, ca loc de rezidenţă definitivă pentru populaţia jidănească din Europa. În general, pentru a nu atrage atenţia populaţiei, ei sunt obligaţi să plece în mijlocul nopţii; nu pot lua cu ei decât foarte puţine veşminte personale şi o mică sumă de bani.

3. Steaua.

Începând cu luna septembrie 1941, pentru toţi jidanii a fost stabilit un semn obligatoriu de identificare: o stea galbenă cu şase colţuri, cu inscripţia „Jüde“! în mijlocul ei.

Vederea acestor nenorociţi palizi şi emaciaţi (raţiile lor alimentare sunt foarte reduse faţă de cele ale germanilor, anumite produse alimentare fiindu-le total interzise) care se grăbesc pe străzile oraşelor la anumite ore, sau care, pe timpul călătoriei, se strâng într-un colţ, trezeşte un profund sentiment de oroare şi de compasiune [...]

Tratamente inumane în teritoriile ocupate şi în ţările supuse Germaniei din punct de vedere politic.

În urmă cu câtva timp, un ziarist italian, întors din România, mi-a făcut o lungă expunere a metodelor brutale adoptate de această ţară contra jidanilor, mai ales la instigarea Germaniei. Mi-a povestit că un tren întreg fusese umplut cu jidani. Apoi s-au închis cu grijă toate deschiderile, pentru ca aerul să nu mai poată circula. Când trenul a sosit la destinaţie, supravieţuitorii au fost foarte puţin numeroşi, anume aceia care, fiind mai aproape de o deschidere care nu a fost complet astupată, au putut respira cât de cât (…)“.

 

Di Meglio încheia această parte din mesajul său arătând caracterul anticreştin al Institut für Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben (Institut de Cercetări asupra influenţei jidăneşti în viaţa religioasă germană), condus de Alfred Rosenberg, ca şi indiferenţa clerului german cu privire la suferinţele jidanilor.

În mai multe puncte, informaţiile lui Di Meglio erau clar eronate. De exemplu, ne putem face o idee destul de precisă despre condiţiile în care avea loc deportarea jidanilor români, după raportul Crucii Roşii, citind extrasul reprodus în capitolul V, eventual alte părţi ale raportului respectiv11 sau scrierile lui Ginsburg. Este sigur că evenimentele raportate de ziaristul italian au fost inventate. Di Meglio pare dispus să accepte poveşti alarmiste.

Felul în care Di Meglio tratează rolul lagărelor de concentrare arată că falsa interpretare a naturii acestora. Astfel, el lasă să se înţeleagă că numeroşi jidani au fost trimişi în lagărele de concentrare pentru că nu ar fi avut loc în ghetouri. Acest lucru nu este exact. Jidanii şi alţii au fost trimişi în lagărele din Polonia pe măsura cererii de mână de lucru. De asemenea, Di Meglio lasă impresia că lagărele de concentrare au fost destinate mai ales cazării jidanilor, ceea ce, de asemenea, este inexact, ca şi exagerarea insuficienţei hranei în lagărele de concentrare. Totuşi, după cum am văzut în capitolul IV, el are dreptate cel puţin în ceea ce priveşte mortalitatea ridicată din lagăre în momentul redactării dării sale de seamă, deşi nu excesul de muncă a fost cauza deceselor.

În alţi termeni, descrierea lui Di Meglio constituie un adevăr general sau aproximativ, cu câteva lucruri inexacte şi tendinţa de a crede prea uşor lucruri din cele mai grave. Este, însă, clar că el nu avea cunoştinţă de existenţa vreunui program de exterminări care să semene cu acela care prindea formă în propaganda aliată şi care era raportat Vaticanului de către unii diplomaţi aliaţi şi diversele organizaţii jidăneşti.

Alocuţiunea papei cu ocazia Crăciunului conţinea o remarcă, fără aluzie precisă la jidani, despre „sutele de mii de oameni care, fără să fi comis vreo greşeală, ci numai din cauza naţionalităţii sau rasei, au fost uneori condamnaţi la moarte sau la o deteriorare progresivă“. Reacţia Berlinului la această alocuţiune a fost eterogenă. R.S.H.A. a considerat-o un atac direct la adresa regimului nazist, în vreme ce pentru Ministerul de Externe nu a fost decât obișnuitul exces de păşunism catolic. Reamintim că, la 17 decembrie 1942, Aliaţii adoptaseră oficial alegaţiile exterminaţioniste, într-o declaraţie în care „numărul victimelor“ era „estimat la câteva sute de mii“ de jidani. Ei nu au fost foarte satisfăcuţi de declaraţia Papei, considerând-o insuficient de explicită12. Din punctul nostru de vedere, remarca de Crăciun a Papei este excesivă, dat fiind tabloul situaţiei pe care Vaticanul îl primise de la nunţiatura din Berlin. Având în vedere excepţionalitatea unei astfel de formulări, în gura unui papă care nu dăduse astfel de semne până atunci, ea este încă şi mai tulburătoare, mai ales în acel moment al războiului şi pentru că nu a mai revenit asupra ei.

Documentele Vaticanului din timpul războiului explică, totuşi, remarca Papei cu privire la persoanele condamnate la „moarte sau deteriorare progresivă“, din alocuţiunea pronunţată de Crăciun. La sfârşitul lui 1942 şi începutul lui 1943, unul dintre principalele obiective ale diplomaţiei Vaticanului era obţinerea din partea Aliaţilor a angajamentului de a nu bombarda Roma. Britanicii insistau asupra dreptului lor de a bombarda Roma, atitudine care contrasta cu cea americană, care trebuia să ţină seama de o largă minoritate catolică, ce forma o parte importantă din electoratul New Deal-ului al preşedintelui Roosevelt. Poziţia adoptată de Anglia consta în aceea că Roma nu putea beneficia de consideraţii particulare şi că va fi bombardată funcţie de necesităţile militare. Urmărindu-şi obiectivul, Vaticanul nu trata numai cu Aliaţii, ci şi cu germanii şi italienii. Pe Aliaţi încerca să îi facă să renunţe la ideea de a bombarda Roma, iar pe italieni şi germani să îşi mute în alte părţi obiectivele militare. De altfel, la Roma nu exista aproape nimic în materie de industrie de război, în schimba erau foarte multe cazărmi şi comandamente militare. În decembrie 1942, Guvernul italian consimţi să îşi mute cartierul general afară din Roma. Simţind că se făcuse un pas important în sensul cel bun, cardinalul Maglione îl întâlni, la 14 decembrie, pe ministrul Angliei pe lângă Vatican, sir F. D’Arcy Osborne, anunţându-i schimbarea intervenită. Osborne nu s-a lăsat, însă, convins pe deplin, arătând că foarte multe trupe italiene sunt cantonate în oraş. În notele sale, Maglione rezumă întâlnirea lor în felul următor13:

„Ministrul a arătat că impresia lui este că Sfântul Scaun se preocupă special de oraşele italiene, când este vorba de bombardamente, tocmai pentru că ele sunt italiene.

I-am făcut observaţiile următoare: (1) că pentru Roma există motive foarte speciale. I le-am reamintit şi i-am spus că dacă Roma va fi bombardată, Sfântul Scaun va protesta; (2) că Sfântul Scaun intervine contra bombardării populaţiei civile din oraşele italiene, care era în curs. Ministrul nu trebuie să uite că Sfântul Părinte s-a exprimat şi cu alte ocazii contra bombardării populaţiei lipsite de apărare. Când oraşele englezeşti au fost bombardate, toată lumea a văzut că acest lucru nu a scăpat cuvintelor foarte severe ale Sfântului Părinte.

Ministrul a recunoscut justeţea observaţiei mele, apoi a exclamat: Dar de ce Sfântul Scaun nu intervine contra teribilei masacrare a jidanilor?

I-am reamintit că Sfântul Părinte revendicase deja, în mesajele sale, dreptul la viaţă, la o existenţă calmă şi la o parte suficientă din bunurile lumii acesteia pentru toţi oamenii, oricare le-ar fi rasa şi religia.

Pe de altă parte, am adăugat, nu trebuie să ignoraţi ceea ce a făcut şi face încă Sfântul Părinte pentru a uşura soarta bieţilor jidani. Aceştia o ştiu foarte bine şi mulţumesc frecvent Sfântul Scaun pentru tot ce se face în favoarea lor.

Ministrul a insistat: trebuie ca Sfântul Scaun să intervină pentru a obţine încetarea masacrelor [eccidi] jidanilor. [Sfârşitul notei].

 

Mai târziu, în aceeaşi zi, Osborne s-a întâlnit din întâmplare cu Mgr. Domenico Tardini, secretarul Congregaţiei pentru Afaceri ecclesiastice extraordinare (ministrul de Externe al Vaticanului), asigurându-l că plecarea din Roma a comandamentului militar italian „Nu schimbă nimic!“. În notele sale, Tardini a rezumat conversaţia cu Osborne şi a conchis14:

Îndepărtarea comandamentelor militare poate servi la mai buna punere în evidenţă a faptului că cel care bombardează Roma este un barbar (din care motiv este foarte bine că Sfântul Scaun s-a interesat de această problemă), deşi asta nu va feri Roma de bombe.

Vedem, astfel, fundalul politic în cadrul căruia s-a produs alocuţiunea Papei din ajunul Crăciunului. Din punctul de vedere al Vaticanului, după schimbul de vederi dintre Osborne şi Maglione, era clar că Anglia propunea un târg: Papa să condamne exterminarea jidanilor, iar Aliaţii, în schimb, se vor abţine să bombardeze Roma. Recunoaştem că este vorba de o poziţie persuasivă având darul de a forţa chiar şi mâna unui Sfânt Părinte. Dincolo de consideraţiile de etică, este evident că Vaticanul nu îşi putea batjocori neutralitatea oficială, acuzând public Germania de crime absolut inventate. În orice caz, la ora respectivă, Germania încă era forţa militară dominantă pe continent, aceasta fiind cauza pentru care alocuţiunea de Crăciun nu comporta o aluzie precisă la jidanii din Germania. Totul, însă, s-a spus pe un fond pe cât de imprecis, pe atât de antigerman. Ameninţarea bombardamentelor aliate asupra Romei nu diminuă, însă, după Crăciunul 1942. Astfel, cu ocazia unei scurte remarci similare, ignorate de presa mondială, pe care o găsim într-o lungă alocuţiune pronunţată de Papă la 2 iunie 1943, Vaticanul nu a mai făcut nici o aluzie la această chestiune. Într-o scrisoare către prietenul său Preysing, Papa Pius al XII-lea a menţionat remarca sa din ajunul Crăciunului 1942. Chiar şi în această corespondenţă confidenţială, însă, termenii precişi folosiţi sunt mult mai puţin severi decât cei din ajunul Crăciunului 194215.

Deşi Vaticanul a interpretat pe bună dreptate cuvintele lui Osborne în sensul unei propuneri precise, este, totuşi, foarte probabil că acesta nu avea în vedere propunerea unui târg. Este posibil, de exemplu, că Osborne a simţit că poziţia lui Maglione este relativ puternică şi s-a servit de ceea ce i-a fost mai la îndemână pentru a-şi consolida poziţia şubredă din cadrul schimbului de vederi. Declaraţia oficială a Aliaţilor, asupra exterminărilor, va interveni trei zile mai târziu şi nu încape îndoială că întregul corp diplomatic era la curent cu tărăşenia care plutea în aer, lucru care explică prezenţa ei în spiritul lui Osborne.

Roma a suferit primul bombardament aerian la 19 iulie 1943 (opera americanilor), ţintele raidului fiind nodurile feroviare utilizate de armatele italo-germane după debarcarea aliată din Sicilia, la 9 iulie. În cursul raidurilor următoare, s-a întâmplat ca bombele să cadă chiar şi asupra Vaticanului, distrugerile suferite de monumentele istorice şi religioase ale acestuia fiind, însă, minime.

Singurul punct interesant cu privire la rolul Vaticanului constă în eforturile sale cu adevărat importante, pentru ajutarea jidanilor, după cum a arătat şi Rhodes. Acesta, însă, neglijează unele aspecte, din care cauză trebuie citit şi Waagenaar. Totuşi, pentru cel care analizează fantasmagoria exterminării, singura concluzie importantă care se degajă din activităţile Vaticanului este următoarea: implicaţiile de atunci ale Vaticanului în chestiunile jidăneşti din Europa aduc dovada suplimentară că, în chestiunea exterminărilor, nimic nu se putea petrece fără ca Sfântul Scaun să prindă de veste.

Am examinat câteva puncte importante cu privire la rolul Vaticanului, dar există şi alte elemente singulare pe care le putem aborda câtă vreme suntem pe subiect.

În documentele Vaticanului cu privire la război, apare un preot bizaroid şi suspect, pe nume Pirro Scavizzi. Acesta era un preot militar care călătorea în trenurile sanitare ale armatei italiene, făcând un fel de navetă între Italia şi Frontul de Est. Calitatea lui de cuvios părinte militar îi permitea să se roage pentru soldaţii italieni răniţi, după cum se obişnuieşte în astfel de împrejurări. Întrucât, însă, călătorea foarte mult, cuviosul părinte făcea adesea serviciul de curier, contactele pe care le avea cu demnitarii bisericii permiţându-i să predea cu regularitate diverse mesaje, dintre care unele au avut darul să îi excite imaginaţia.

Prima bizarerie o întâlnim în februarie-martie 1942, când Scavizzi aduce o scrisoare presupusă a fi din partea Mgr. Adam Sapieha, arhiepiscopul Cracoviei. Era vorba despre suferinţele preoţilor catolici, confruntaţi cu brutalităţile nemţilor. Modul cum Acte şi documete raportează acest fapt arată că împrejurările erau cu totul singulare16:

„(…) arhiepiscopul renunţă la orice precauţie, descriind opresiunea nazistă şi tragedia lagărelor de concentrare în termeni pe care nu-i întâlnim nici înainte, nici mai târziu. După ce i-a predat, însă, lui Scavizzi mărturia sa, arhiepiscopului i se făcu frică şi trimise un mesager cu misiunea de a-l ruga pe preotul militar să ardă mesajul, „fiind îngrozit că nemţii ar pune mâna pe el, în care caz ar împuşca toţi episcopii, ba poate şi pe alţii“. Abatele Scavizzi distruse efectiv autograful respectiv, nu înainte, însă, de a face o copie cu mâna sa, adăugând propria sa mărturie asupra tragediei şi disperarea care este urzeala vieţii de zi cu zi a catolicilor polonezi.

Că Scavizzi vorbeşte de o scrisoare pe care o arde, pentru a onora cererea autorului ei, iată ceva care ne surprinde. Să fim, însă, indulgenţi cu prea-cucernicul părinte, cum se spune. Iată-l, însă, că Scavizzi reapare cu o scrisoare către Papa, scrisă la 12 mai 1942, în Bolonia17:

 

„În legătură cu nunţiul actual [Orsenigo, la Berlin] cardinalul [Innitzer, din Viena] îi deplânge tăcerea şi îşi exprimă opinia că acesta [Orsenigo] este prea timorat şi nu se interesează de lucruri cu adevărat grave (…). Lupta contra jidanilor este implacabilă şi se agravează pe zi ce trece, cu deportări şi chiar execuţii în masă. Masacrul jidanilor din Ucraina este de acum complet. Tot aşa, în Polonia şi Germania, ei vor să-l ducă la capăt cu un sistem de asasinate în masă (uccisioni in massa)“.

Am văzut, însă, că nu acestea erau informaţile de care dispunea nunţiatura din Berlin. Totuşi, chiar dacă Innitzer ar fi avut astfel de opinii, este ridicol să ne imaginăm că le-ar fi încredinţat lui Scavizzi, chiar numai pentru conduita personală a acestuia, fără să mai vorbim că i le-ar fi încredinţat spre a le transmite Papei. Suntem, deci, în drept să emitem îndoielile noastre cu privire la credibilitatea lui Scavizzi. Iată-l, însă, încă o dată pe prea-cucernicul părinte Scavizzi, la 7 octombrie 1942, când scrie un „raport asupra situaţiei din Polonia Scavizzi, care a ajuns în dosarele Vaticanului18:

„Jidanii: Eliminarea jidanilor prin asasinate în masă [uccisioni in massa], inclusiv copii şi sugari, este aproape totală. În rest, pentru aceştia orice viaţă civilă este imposibilă, din cauza unei brasarde albe. Nu pot merge la piaţă, nu pot intra într-un magazin, urca într-un tramvai sau taxi, asista la un spectacol sau frecventa o casă ne-jidănească. Înainte de a fi deportaţi sau ucişi, ei sunt condamnaţi să muncească forţat, chiar dacă aparţin clasei instruite. Cei câţiva jidani rămaşi par liniştiţi, ba chiar îşi afişează aproape orgoliul lor. Se zice că peste două milioane de jidani ar fi fost ucişi“.

Ajunşi aici, putem formula o a doua bănuială: Vaticanul cunoştea foarte bine ceea ce noi avansăm ca simplă bănuială, dar a considerat că nu trebuie dată nici o importanţă declaraţiilor lui Scavizzi. Deşi le păstrează în dosarele sale, Vaticanul nu consideră că ele confirmă alegaţiile exterminaţioniste ale organizaţiilor sioniste evocate mai sus.

Întrucât publicarea documentelor Vaticanului din cursul războiului este încă în curs la data încheierii acestei lucrări, este posibil ca numele lui Scavizzi să nu mai apară de loc. Totuşi, în 1964 (el a murit către 1967), el pretindea, într-o revistă italiană, că Papa i-ar fi vorbit cu toată încrederea, în timpul războiului, despre consecinţele neapărat negative pe care le-ar fi avut excomunicarea lui Hitler (care, oficial, era catolic) pentru exterminarea jidanilor19462. Iată-ne aşadar la destinaţie! Scavizzi scornea poveşti extravagante pentru a se plasa pe post de vedetă în sutană, atribuindu-şi o importanţă şi un statut diferite de poziţia lui umilă, de popă militar într-un tren sanitar. Devine clar că cea de a doua bănuială a noastră este, probabil, întemeiată: Scavizzi era considerat de Vatican drept un preot inofensiv, care putea administra sfintele taine şi chiar transporta mesaje, dar care era incapabil să raporteze corect nişte fapte. Judecând după comentariile lor, constatarea că editorii Actelor şi documentelor… l-au putut lua uneori în serios, este destul de amuzantă. Totuşi, întrucât imaginea lui Scavizzi de povestitor bun de adormit copiii sare în ochii cititorului, la lectura documentelor, se poate ca editorii să fi avut o altă opinie cu privire la cuvioşia sa, pe care încă nu au exprimat-o.

Există un punct care merită reţinut din rapoartele lui Scavizzi, mai ales cel din 12 mai 1942. Nu este verosimil ca Scavizzi să fi scornit singur fabulaţia exterminării, deşi aceasta ar putea fi, totuşi, posibil într-un mod confuz şi vag. Dacă nu el a născocit alegaţiile despre exterminare ce se găsesc în scrisoarea sa din 12 mai 1942, înseamnă că a auzit ceva, undeva… Faptul nu este lipsit de interes, întrucât raportul său este datat cu o lună înainte ca organizaţiile sioniste din Vest să înceapă să vorbească în acest fel. Prima declaraţie de acest gen a Congresului mondial jidănesc datează din 29 iunie 1942, după cum am arătat în capitolul III. Aceasta ne face să credem că motivul propagandei exterminaţioniste circula, deja, în Europa Orientală înainte de iunie 1942. De altfel, supoziţia noastră este în acord cu studiul lui Dawidowicz, după care alegaţiile exterminaţioniste în Watherland (partea anexată din Polonia, la sudul Coridorului), privind camioanele de gazare de la Chelmno, au apărut mai întâi în publicaţia clandestină jidănească Veker, de patru pagini. Paginile 3 şi 4, din numărul pe februarie 1942, al acestei publicaţii, lansau alegaţiile exteminaţioniste în Guvernământul general din Polonia. Apoi, acestea au fost preluate de Mitteylungen, o altă publicaţie jidănească, tot clandestină, la începutul lui aprilie 194220, care vorbea de gazări la Belzec. Potrivit acestor indicaţii, făcătura exterminaţionistă a fost confecţionată de obscuri propagandişti jidani din Polonia, promovarea ei ulterioară la rang de impostură istorică internaţională fiind opera unor cercuri sioniste occidentale, mai ales din New York şi din jurul acestuia.

Întrucât propaganda privind exterminările exista deja în Polonia, în primăvara lui 1942, şi pentru că informaţiile ajunse la Vatican, într-un cuantum apreciabil, au trecut prin biroul nunţiului papal din Berlin, se poate ca aceste „basne“ exterminaţioniste să fi ajuns şi la urechile lui Orsenigo. În scrisoarea sa din 28 iulie 1942, către Mgr. Giovanni Montini (actualul Papă Paul a VI-lea, care adesea l-a înlocuit pe Maglione în timpul războiului), Orsenigo se plângea de dificultăţile obţinerii de informaţii exacte cu privire la ceea ce se întâmpla cu jidanii. După ce comentează practica naziştilor de a ordona jidanilor dintr-o dată şi fără avertisment să-şi facă valiza pentru a fi deportaţi, Orsenigo scrie21:

„După cum este uşor de înţeles, această absenţă de informaţii dă naştere la cele mai macabre supoziţii privind soarta non-arienilor. De asemenea, din păcate, circulă zvonuri (voci), greu de controlat, despre călătorii dezastruoase şi chiar asasinate în masă de jidani (eccidi in massa). Astfel, până acum, toate intervenţiile în favoarea catolicilor non-arieni au fost respinse cu răspunsul obişnuit că apa de botez nu schimbă sângele jidanului şi că Reichul german se apără contra rasei non ariene, nu contra religiei jidanilor botezaţi.

Printre atâtea rumori sinistre sunt şi câteva ştiri mai puţin triste. De exemplu, circulă zvonul că în Olanda, unde tocmai au început deportările non-arienilor, protestul deschis al protestanţilor, la care s-au asociat şi episcopii catolici, a reuşit să excludă non-arienii botezaţi de pe lista deportărilor. De asemenea, s-a raportat că în ghetoul de tristă celebritate Litzmannstadt, în Reichsgau-l Wartheland, un preot polonez cu spirit apostolic eroic a fost autorizat să rămână printre catolicii non-arieni, pentru a se ocupa de mântuirea sufletelor acestora“.

 

O notă a editorului arată, totuşi, că povestea cu protestul din Olanda este falsă. Semnalăm că o parte însemnată din ajutorul Vaticanului destinat jidanilor, în această perioadă, era vărsat mai ales familiilor recent convertite la catolicism, a căror situaţie era deosebit de tragică. Nimeni nu vrea să mai audă de ei. Germanii îi considerau jidani în continuare, iar jidanii îi considerau renegaţi.

Remarcile precedente ale lui Orsenigo arată clar că Scavizzi ne-a dat o imagine falsă despre nunţiul papal din Germania. În egală măsură, însă, ele mai arată că Orsenigo auzise anumite rumori oribile, deşi nu se ştie prea bine ce înţelegea el prin „masacre“ (eccidi in massa). Bineînţeles, după cum am notat în capitolul VII, uneori au avut loc masacre de jidani, iar el a putut lua cunoştinţă prin mesajele primite şi poveştile care circulau. Se poate ca aceste poveşti să-şi fi avut originea în propaganda care începuse să strige cucurigu de pe acoperişurile organizaţiilor clandestine jidăneşti din Polonia. Este posibil ca el să fi avut în vedere un raport al lui Scavizzi către nunţiatura din Berlin, cu privire la „informaţiile“ transmise prin scrisoarea din 12 mai 1942. În orice caz, scrisoarea lui Di Meglio, din 9 decembrie 1942, arată că nunţiatura din Berlin nu îşi dăduse adeziunea, la acea dată, la nici o alegaţiune exterminaţionistă (cu excepţia, poate, a poveştii despre România) care a putut să îi parvină.

În legătură cu documentele Vaticanului, mai sunt câteva puncte care ar merita să fie examinate. În timpul războiului, reprezentantul Vaticanului în Grecia şi în Turcia a fost Mgr. Angelo Roncalli, devenit mai târziu papă, sub numele de Ioan al XXIII-lea. Iată ce transmite acesta, din Istambul la Vatican, la 8 iulie 194322:

„1. Fidel regulii de prudenţă pe care mi-am impus-o în contactele cu diverse persoane, chiar cele demne de un respect special, evit întâlnirile care nu sunt strict necesare sau foarte utile. De exemplu, nu l-am văzut pe von Papen (ambasadorul Germaniei în Turcia) decât odată în şase luni şi foarte rapid, cu ocazia vizitei mele la Ankara, pentru sărbătoarea de Paşte. Atunci se vorbea mult de afacerea Katyn care, după von Papen, ar fi trebuit să dea de gândit polonezilor cu privire la avantajele reorientării lor către Germania. I-am răspuns cu un trist surâs că, pentru asta, ar trebui uitate mai întâi milioanele de jidani trimise şi suprimate (soppresi) în Polonia şi că, în orice caz, este o bună ocazie pentru Reich de a schimba tonul în relaţiile cu polonezii.

Acum că von Papen şi întregul corp diplomatic s-au întors din Ankara la Istanbul şi pe malul Bosforului, ocaziile de întâlniri nu vor lipsi.

2. Cel care vine să mă vadă din când în când este bravul baron von Lersner (…)“.

Roncalli trece, apoi, la subiecte care nu ne interesează. Când acest document a fost publicat de către Vatican, presa a spus că Mgr. Roncalli vorbise de „milioane de jidani trimise şi suprimate în Polonia“23, traducere acceptabilă care cere, însă, câteva cuvinte din partea noastră. Verbul italian sopprimere (al cărui participiu trecut soppressi se găseşte în nota Mgr. Roncalli) este apropiat de englezul suppress şi de francezul supprimer, remarcă ce îşi are locul aici, pentru că Mgr. Roncalli şi von Papen îşi vorbeau, probabil, în franceză. Termenii italian şi francez au acelaşi sens, fără să fie echivalentul strict al termenului englez, căci, aplicate la oameni, cuvintele sopprimere şi supprimer lasă să se înţeleagă că sunt ucişi mulţi. Totuşi, aceste cuvinte nu sunt echivalentul strict al exterminării („extermination“) sau anihilării („annihilation“). Italiana şi franceza au termeni de aceeaşi origine şi echivalenţi cu cel englez, pentru ambele noţiuni. A aplica termenul sopprimere la un mare număr de persoane subînţelege că multe sunt ucise şi, funcţie de context, poate însemna sau nu acelaşi lucru cu „exterminarea“. Nu trebuie, deci, exclusă posibilitatea ca Mgr. Roncalli să se fi gândit la altceva decât exterminările care făceau, atunci, obiectul declaraţiilor aliate, pe care desigur le cunoştea. De exemplu, cu aceiaşi termeni, a putut să se gândească la ceea ce germanii numeau suprimarea rebeliunii din ghetoul Varşovia, în cursul căreia nemţii au ucis numeroşi jidani. Totuşi, eu înclin către respingerea acestei interpretări. Mi se pare mai probabil că Mgr. Roncalli se gândea la exterminările evocate de Aliaţi.

Dacă totuşi citim cu atenţie darea de seamă a lui Roncalli, înţelegem că nu este foarte important de a şti la ce anume s-a gândit el exact când a formulat remarca respectivă. El descrie întâlnirea neprevăzută dintre doi diplomaţi, pe care unul, adică el însuşi, nu o dorise. Conform „regulii de prudenţă“ pe care şi-o impusese, cuvintele sale au fost astfel alese pentru a scurta sau evita astfel de întâlniri. Ceea ce, de fapt, i-a spus lui von Papen a fost că, dacă acesta doreşte să prelungească întâlnirea, nu trebuie să conteze pe el, pe Roncalli. În limbaj diplomatic, i-a adus la cunoştinţă lui von Papen atitudinea pe care o expune curat şi neîntortochiat în prima frază din raportul său. Remarca lui Roncalli era o paradă diplomatică de un tip bine cunoscut, în cadrul căreia nu este foarte important de ştiut cu adevărat despre ce vorbeşte interlocutorul, sau de a verifica dacă acesta acceptă sau nu veracitatea alegaţiunii respective. Partea semnificativă din acest schimb de cuvinte este că Roncalli nu dorea să vorbească cu von Papen, asta fiind tot ce i-a spus. Pe de altă parte, dacă Roncalli ar fi dorit cu adevărat să-i vorbească lui von Papen, în nici un caz nu ar fi început conversaţia prin remarci indiscutabil ostile, evocând exterminarea-represiunea sângeroasă a revoltelor din ghetouri, independent de opinia pe care ar fi avut-o despre atrocităţile şi brutalităţile care ar fi fost comise de către nemţi.

Vaticanul fiind observator şi participant la evenimentele războiului mondial, era inevitabil să audă zvonurile şi poveştile exterminaţioniste cunoscute de toată lumea. Ecoul acestor poveşti este cât se poate de normal în anumite pasaje din documentele Vaticanului. Când întâlnim astfel de pasaje, trebuie să le considerăm în funcţie de intenţiile posibile ale persoanei care a formulat cutare sau cutare remarcă sau observaţie, ca şi întregul context al evoluţiei propagandei, aşa cum am analizat-o mai ales în capitolul III. După cum prima frază din raportul său lasă clar să se înţeleagă, Roncalli încerca pur şi simplu să se debaraseze de von Papen, în cadrul acestei întâlniri fortuite din 8 iulie 1943, la Ankara, repetând alegaţiile exterminaţioniste cărora, după cum o ştia foarte bine, Vaticanul nu le dăduse o cauţiune specială, în ciuda presiunii Aliaţilor.

Între documentele Vaticanului, găsim o altă scrisoare, din august 1942, a arhiepiscopului catolic ucrainian Szeptyczkyi, către papa Pius al XII-lea. Această scrisoare se întinde mult pe tema atrocităţilor pe care nemţii le-ar fi comis, cititorul surprins întrebându-se, până la ultimele linii, când Szeptyczkyi pune punctul pe „i“, ce l-a determinat pe acesta să îşi scrie scrisoarea. Szeptyczkyi semnalează că de trei ani nu a obţinut nici o binecuvântare apostolică (adică adeziunea Papei, foarte importantă în materie de politică eccleziastică), că suferinţele şi lupta sa sub germanii „răi“ ar trebui să fie un motiv suficient pentru a i se acorda, în sfârşit, binecuvântarea respectivă24.

Este clar că cele câteva pasaje din documentele Vaticanului cu privire la exterminarea jidanilor reflectă pur şi simplu evoluţia propagandei, aşa cum am analizat-o în această carte. În capitolul III am văzut că Burzio transmitea Vaticanului, din Slovacia, născociri despre uzinele de săpun, care constituiau o trăsătură a propagandei epocii respective. Un alt exemplu este seria de note redactate de către Maglione, la 5 mai 1943, raportând fabulaţiile exterminaţioniste. Nu ştim prea clar care a fost la originea acestor note. După textul publicat, cititorul nu poate spune dacă Maglione raporta propriile lui impresii sau numai alegaţiile formulate de un altul (alte documente redactate de Maglione, în vremea respectivă, arată că acesta nu credea în povestea exterminărilor). În orice caz, se face referinţă la exterminări prin cameră de gazare la Treblinka şi aproape de Brest-Litovsk. Editorul şi-a manifestat evidenta perplexitate observând25:

„Informaţia adusă probabil de un om de afaceri italian, pare destul de veche, întrucât nu menţionează nici Birkenau, nici Auschwitz, unde se concentrase, atunci, cea mai mare parte a exterminărilor“.

Mereu pe acelaşi subiect, editorul notează26:

„Propaganda aliată, care vorbea pe larg despre atrocităţile germane, era complet mută cu privire la Auschwitz, pentru motive care niciodată nu au fost analizate de cineva“.

După cum era inevitabil ca propaganda să se manifeste în documentele Vaticanului, tot aşa de inevitabil era ca o parte din adevărul cu privire la cele ce ne interesează să se găsească în fragmentele alese din arhiva publicată a Sfântului Scaun. Aceste documente sugerează că Vaticanul avea acces nu numai la jidanii polonezi, dar şi la cei deportaţi din Italia, după ocuparea Romei de către germani, la 8 septembrie 194327. Editorii volumului IX din Acte şi documente… (apropo de victimele războiului în 1943) arată că prietenii şi rudele jidanilor deportaţi au primit scrisori din partea acestora, că membrii rezistenţei olandeze, „în contact constant cu jidanii din ţările lor, (raportau) pur şi simplu că deportaţii erau puşi la muncă în lagăre, vârstnicii şi copii fiind trimişi în ghetouri“. Conducătorii comunităţii jidăneşti din Roma nu aveau cunoştinţă de un program de exterminare, temându-se numai de „rigorile iernii şi sănătatea fragilă a multor deportaţi“, după cum o confirmă „multe dintre scrisorile ajunse atunci la Vatican şi care formează, astăzi, un gros dosar în arhivele acestuia (…) nu este menţionată exterminarea lor brutală“. De asemenea, citim că, în iulie 1943, părintele Marie-Benoît, care i-a ajutat mult pe jidani în timpul războiului, a descris deportările jidanilor din Franţa, arătând că lagărul Auschwitz şi cele din vecinătate sunt lagăre de muncă în care „moralul deportaţilor este în general bun, plin de încredere în viitor“28.

Propaganda privind exterminările la Auschwitz nu a început decât în 1944. De aceea, vom întâlni, probabil, alegaţii care nu pot lipsi din documentele Vatican pentru 1944-1945, atunci când acestea vor fi publicate. Alegaţiile în speţă nu pot lipsi întrucât, ca şi pentru documentele despre „exterminări“ în general, tot ceea ce priveşte lagărul Auschwitz provine din aceeaşi sursă contestabilă care este… propagandaa.

 

NOTE

1. RHODES, pp. 171-210.

2. Aluzie la proclamarea Imperiului german, în ianuarie 1871, în Galeria Oglinzilor din castelul Versailles. (N.T.).

3. RHODES, p. 246.

4. Actes et documents, vol. 7, p. 179.

5. RHODES, p. 347.

6. New York Times, 22 ian. 1943, p. 6; 13 mai 1943, p. 8; 5 sept. 1943, p. 7; 6 sept. 1943, p. 7.

7. New York Times, 3 iunie 1945, p. 22.

8. Acte şi documente, vol. 7, p. 82.

9. Catholic Historical Review, vol. 59, ian. 1974, p. 719 sq.

10. Catholic Historical Review, vol. 59, ian. 1974, p. 719 sq.

11. Crucea Roşie (1948), vol. 3, p 520 sqq.

12. RODES, p. 272 sqq.; WAAGENAAR, pp. 409, 435 sq.

13. Acte şi documente, vol. 7, p. 136 sqq. Waagenaar, p. 413, dă extrase din discuţia lui Osborne cu Maglione, fără să le situeze, însă, în perspectiva ameninţării aeriene aliate asupra Romei.

14. Acte şi documente, vol. 7, p. 138 sq.

15. Acte şi documente, vol. 2, p. 326; vol. 9, p. 40; RHODES, p. 348 sq.

16. Acte şi documente, vol. 3, p. 15 sq; Rhodes, p. 288.

17. Acte şi documente, vol. 8, p. 534.

18. Acte şi documente, vol. 8, p. 669 n.

19. RHODES, p. 345; WAAGENAAR, p. 431.

20. Dawidowicz, p. 295 sqq.

21. Acte şi documente, vol. 8, p. 607 sq.

22. Acte şi documente, vol. 7, p. 473 sq.

23. New York Times, 5 aprilie 1973, pp. 1, 5.

24. Acte şi documente, vol. 3, pp. 625-629.

25. Acte şi documente, vol. 9, pp. 39, 274.

26. Acte şi documente, vol. 9, p. 42.

27. Acte şi documente, vol. 9, pp. 493, 499, 632-636.

28. Acte şi documente, vol. 9, pp. 38, 42 sq.

a. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 467-489. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

 


Inselatoria secolului XX (45)

$
0
0

 

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (45)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

 SUPLIMENT A

Controversa internaţională pe tema „Holocaustului“

Comunicare din septembrie 1979, în cadrul Primei Conferinţe

Internaţionale la Institute for Historical Review, California

 

Unii dintre dumneavoastră s-au obişnuit probabil să mă audă vorbind despre Inşelătoria secolului al XX-lea, titlul cărţii mele despre legenda exterminării a milioane de jidani, de către Germania naţional-socialistă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În general se vorbeşte de şase milioane. Cu diverse ocazii, întâlnind grupuri interesate de această chestiune, le-am făcut un rezumat oral al argumentelor expuse în cartea mea. Astăzi, însă, abordez un subiect diferit. Nu mă voi ocupa de înşelătorie ca atare, ci de controversa internaţională din jurul ei. Fac această alegere din diverse motive. Cel mai evident dintre ele este că mă găsesc în faţa unui auditoriu informat, cunoscător al literaturii englezeşti pe această temă. Nu voi repeta cele afirmate de această literatură, iar profesorul Faurisson ne va prezenta unele aspecte ale înşelătoriei, despre care probabil încă nu aţi auzit. Un alt subiect, pe care unii dintre noi îl cunosc mai puţin bine, este dezvoltarea controversei holocaustice la nivel internaţional. Practic, mulţi americani „bine informaţi“ nu ştiu nimic despre răsunătoarea controversă holocaustică, limitându-se la cele spuse de presa americană despre cele ce se petrec în lume. Presa aceasta lasă, însă, impresia că eu sunt singurul pământean care contestă alegaţiile fabulaţiei exterminării.

Examenul controversei holocaustice la scară internaţională ne va învăţa multe lucruri. Mai întâi, voi spune câteva cuvinte despre motivele pentru care examinez controversa din jurul înşelătoriei, nu înşelătoria ca atare.

 Un subiect simplu

 

Una dintre dilemele mele este că scriind o carte despre înşelătorie, fără să vreau am sugerat ceva, căci există un punct important asupra căruia ar fi trebuit să insist. Am scris despre asta, fără să insist, însă, suficient:

„Există numeroase argumente în sprijinul tezei mele, iar unele sunt atât de simple încât îl pot surprinde pe cititor. Cel mai simplu motiv pentru a fi sceptic în ceea ce priveşte alegaţiile exterminaţioniste este că la sfârşitul războiului cei, chipurile, exterminaţi erau bine mersi printre noi“.

Dilema pe care vreau să o schiţez este rezumată de proverbul vorbă multă, sărăcia omului ! După atâta vorbă pe acest subiect, unii au impresia că avem de-a face cu ceva foarte complicat. De aceea, o spun categoric: vorba multă nu provine din faptul că subiectul ar fi complicat, ci din deformarea opiniei publice prin deceniile de spălare a creierelor, prin minciuna răspândită de şcoli şi universităţi, de pălăvrăgeala sistematică a mijloacelor de „(dez)informare“, consecinţa fiind că intelectualii, mai ales, au ajuns în situaţia măgarului lui Buridan. Neputându-se decide între adevărul istoric şi păstrarea privilegiilor nemeritate, intelectualii sunt în situaţia măgarului, care riscă să moară neştiind ce să aleagă între căldarea cu apă şi snopul de fân. Pe fondul social al încăpăţânării demne de stimatul ecvideu, se înţelege senzaţia de terapie neobişnuită şi complicată, resimţită de tovarăşii universitari şi chiar de academicienii plini. De cei corespondenţi nu mai vorbim, căci aceştia dacă nu citesc, măcar ştiu să scrie, pe cât se spune. Este foarte important ca grupul sau comunitatea istoricilor revizionişti să nu piardă din vedere că subiectul este cât se poate de simplu. Numai anestezia culturală, prin care trece omenirea, a impus necesitatea eforturilor şi sacrificiilor revizionismului istoric. Pentru a demasca înşelătoria avem nevoie de câteva elemente. Iată punctele principale.

Germania nazistă i-a ales pe jidani ca obiect al unei persecuţii speciale. Mulţi dintre aceştia fură privaţi de bunurile lor, rechiziţionaţi pentru muncă sau deportaţi pe timpul războiului. Documentele germane nu spun nimic despre exterminare. Expresia „soluţie finală“ (Endlösung) însemna expulzarea jidanilor din Europa, iar deportările către Est au fost o primă etapă în vederea realizării acestui obiectiv.

Documentele publicate de Crucea Roşie internaţională şi de Vatican nu se acordă cu alegaţiile despre exterminări. Papa Pius al XII-lea este adesea criticat pentru că nu s-a pronunţat contra exterminării jidanilor.

Din cauza condiţiilor generale ale războiului şi a măsurilor luate de nemţi contra jidănimii (de exemplu suprapopularea ghetourilor), un mare număr de jidani au pierit, fără să se poată, însă, vorbi de o cifră comparabilă cu faimoasele „şase milioane“.

Statisticile demografice publicate sunt aberante, mai ales pentru că jidanii din Europa de Est, de exemplu cele două sau trei milioane de jidani polonezi1 sau cei din Statele Unite, nu au fost număraţi corect. Exact în momentul în care un mare număr de jidani a pătruns în Statele Unite, recensămintele americane nu au pus întrebarea şi nu au prevăzut categoria de „jidan“ în registrele oficiale. La prima vedere poate să apară faptul că un număr important de jidani au dispărut din regiunile unde locuiau înainte de război. Explicaţia, însă, poate fi găsită în migraţiile masive şi bine atestate, efectuate de jidani, după război, în Statele Unite, Palestina şi în alte ţări, ca şi în faptul că unii au rămas „cuminţi“ în Uniunea Sovietică, acolo unde germanii îi instalaseră, fapt atestat de documentele germane.

Dovada alegaţiilor exterminării depinde în mod decisiv de procese, ca cel de la Nürnberg, desfăşurate în faţa unor tribunale care, din motive politice, erau obligate să accepte aceste poveşti ca adevăruri apriorice. De aceea, pentru numeroşi acuzaţi, singura strategie de apărare posibilă părea a fi nu negarea exterminărilor, ci numai negarea implicării personale, cazurile Ernst Kaltenbrunner şi Adolf Eichmann, de exemplu.Did six million really die

Scenele oribile descoperite în lagărele de concentrare în 1945 au fost rezultatul prăbuşirii totale, nu numai politice şi militare, ci şi a industriei şi a transporturilor germane, a tuturor măsurilor profilactice luate de germani contra bolilor, mai ales tifosul, care a bântuit toate lagărele germane în timpul războiului. Măsurile preventive germane cuprindeau duşuri regulate, folosirea considerabilă şi periodică a insecticidelor, de exemplu Zyklon B, pentru dezinfecţia clădirilor, hainelor, uneltelor etc.

Din cauza războiului, deţinuţii din lagărele de concentrare reprezentau o importantă sursă de mână de lucru pentru economia germană, mortalitatea ridicată din lagăre fiind considerată catastrofală3 de către germani. Din cauza acestei mortalităţi, aproximativ 350.000 sau poate 400.000 de deţinuţi au murit în lagărele germane în timpul războiului, jidanii constituind o minoritate2.

Toate lagărele de concentrare dispuneau de crematorii pentru incinerarea cadavrelor celor morţi. Afară de publicaţiile avide de senzațional, nimeni nu mai pretinde că lagărele situate pe pământul german au fost „lagăre de exterminare“. Pretinsele „lagăre de exterminare“ ar fi fost, toate, în Polonia, fiind ocupate de către ruşi, după ce nemţii le-au evacuat în bună ordine. La venirea lor, ruşii nu au descoperit nici o dovadă de exterminări, nici un spectacol oribil, comparabil celor descoperite mai târziu de anglo-americani.

„Camerele de gazare“ sunt imaginare. Tot ceea ce pot face partizanii născocirii, pentru a le dovedi existenţa, este să pretindă că substanţa chimică numită Zyklon B îndeplinea un dublu rol, exterminând la fel de bine jidanii şi puricii, în „camere de gazare“ improvizate din orice sală de duşuri sau încăpere obişnuită. O altă tactică este întreţinerea confuziei cu privire la ceea ce este un „cuptor cu gaz“. Toate crematoriile din lume sunt „cuptoare cu gaz“. Aceasta este structura de bază a mistificării.

 

De ce o mistificare?

 

Ţin să fac o remarcă privind titlul pe care l-am ales pentru cartea mea. În cursul controversei, unul dintre punctele care au provocat dezacordul multora, inclusiv al cititorilor favorabili cărţii mele, a fost termenul de „înşelătorie“ (hoax) pentru a desemna fabulaţia general admisă. Unii susţineau că oricare ar fi realitatea fabulaţiei, acest termen nu este potrivit situaţiei, pentru că banalizează subiectul. Aceştia considerau că un termen care banalizează subiectul nu poate fi folosit pentru o născocire de proporţiile „Holocaustului“. Ar fi ca şi cum am califica de cântecel oratoriul Mesia, al lui Händel.

Am ales deliberat titlul de „Înşelătorie“ şi sunt convins că a fost o alegere fericită, întrucât este vorba de o pungăşie banală. Termenul „înşelătorie“ sugerează ceva grosolan şi fără de valoare, adică exact ceea ce vreau să sugerez. Termenul de „mit“, deşi exact, ba chiar utilizat uneori de mine, nu exprimă acest aspect important al naturii dovezilor pe care se sprijină alegaţiile exterminaţioniste.

Sentimentul de jenă pe care îl încercăm în faţa termenului de „înşelătorie“ nu face decât să reflecte natura iluziei în care se complace majoritatea oamenilor, cu privire la acest subiect. Nu cu mult timp în urmă, unii dintre cei care vor lua cuvântul aici, de exemplu profesorul Faurisson sau eu însumi, împărtăşeam nu numai credinţa populară în adevărul fabulaţiei, ci şi impresia generală că acest adevăr este indiscutabil, „la fel de întemeiat ca Marea Piramidă“, după cum am scris. De la o vreme am făcut, însă, unele cercetări şi am descoperit că, în ciuda aparenţei de granit, fabulaţia se sprijină pe picioare de lut. Întrevăzute în documentaţia istorică, picioarele de lut au reţinut atenţia istoricilor revizionişti. Lucrul acesta înseamnă o mare diferenţă sau distanţă psihologică între istoricii revizionişti şi alţi oameni, chiar foarte inteligenţi. Atenţia concentrată pe picioarele de lut ale scornelii îi face uneori pe istoricii revizionişti un fel de cruciaţi, de combatanţi pentru adevărul istoric. Cei care nu văd picioarele de lut ale minciunii nu pot avea gradul de certitudine al istoricilor revizionişti. Contrastul între aparenta demnitate a legendei şi trista realitate a minciunilor grosolane, demne de tot dispreţul, este punctul central care trebuie pus în evidenţă, subliniat şi dezvoltat în cadrul reorientării psihologice a oamenilor pe care vrem să îi informăm. Odată această reorientare psihologică îndeplinită, restul este rutină. Şocul provocat de cuvântul „înşelătorie“ este etapa iniţială a acestei reorientări.

 

O problemă de societate

 

Un alt motiv pentru care doresc să insist asupra controversei exterminaţioniste este că ea reprezintă o problemă distinctă. Pe de o parte există o problemă de istorie, pe de altă parte este vorba de statutul fabulaţiei în cadrul societăţii. Despre această problemă voi vorbi astăzi. Problema istorică este relativ simplă în comparaţie cu statutul născocirii în societate. Altfel spus, înţeleg mai puţin bine locul înşelătoriei holocaustice în societate, decât înşelătoria în ea însăşi. Două aspecte sunt evidente. Pe de o parte, suntem în faţa unei isterii provocată de mijloacele de „informare“. Pe de altă parte, interesele politice în joc nu au dispărut, cum au dispărut, de exemplu, cele ale Primului Război Mondial. Aceste interese politice sunt la fel de contemporane ca titlurile pe prima pagină ale ziarelor de mâine, statul Israel are şi va avea fără încetare probleme, câtă vreme va exista acest stat jidănesc.Wilhelm Staglich - Der Auschwitz mythos

Această stare de fapt a pus cercetarea istorică într-o situaţie dificilă, de care ne putem da seama mai bine după felul în care se efectuează, de regulă, difuzarea cunoaşterii în ştiinţele exacte, unde avem aproape totdeauna de-a face cu specialişti calificaţi, care deţin competenţele profesionale necesare divulgării noilor cunoştinţe. Cunoştinţele noi sunt comunicate mai întâi colegilor, în limbajul mai mult sau mai puţin esoteric al specialităţii respective. După un anumit timp, noile cunoştinţe se răspândesc în toată societatea, termenii în care ele au fost descrise iniţial trecând printr-un proces gradual de simplificare şi vulgarizare.

Este clar că aşa ceva nu s-a produs în ceea ce priveşte ştiinţa nouă numită „Holocaust“, care se predă deja prin şcoli şi universităţi. Cel care nu este specialist, dar a văzut „picioarele de lut“ ale înşelătoriei, nu va găsi în revistele savante un răspuns la întrebările cele mai urgente şi mai elementare, pentru că împrejurările sau condiţiile sociale şi politice au băgat frica în lumea universitară şi academică. În principal, este vorba de amnezia culturală evocată mai sus. Nu este vorba de faptul că istoricii ar fi răspuns greşit la anumite întrebări. Problema constă în aceea că nu au îndrăznit să-şi pună întrebările pe care trebuiau să şi le pună şi care frământă foarte mulţi oameni. Numărul celor relativ străini profesiunii istorice, dar care îşi pun problema „Holocaustului“ este din ce în ce mai mare. O astfel de situaţie este inimaginabilă în fizică sau matematică.

Putem înţelege fenomenul curios, care tulbură pe unii, că problema „Holocaustului“ a devenit un domeniu dominat de nespecialişti. Deşi această constatare nu este şi nu poate fi exactă pe deplin, cei ce au tras concluziile evidente din descoperirea „picioarelor de lut“ ale înşelătoriei şi care le-au făcut publice, nu sunt istorici de formaţie. De exemplu, eu sunt inginer. Recunosc, însă, că situaţia este regretabilă. Ea ar fi, însă, şi mai regretabilă dacă nimeni nu şi-ar pune întrebări în legătură cu pretinsul „Holocaust“. Cei care îşi pun astfel de întrebări pot şi trebuie să găsească în aceasta satisfacţia de a fi păstrat vitalitatea cultural-spirituală specifică lui homo sapiens, în ciuda gravei amnezii, a carenţelor istoricilor şi a altor categorii de intelectuali buridanizaţi.

Un alt aspect al chestiunii: căile normale de circulaţie a cunoştinţelor fiind condamnate sau interzise, locul lor a fost luat de publicaţii de orientări ideologice speciale, care au contribuit enorm la difuzarea tezelor revizioniste privind soluţia finală. Spotlight în Statele Unite şi National Zeitung în Germania sunt săptămânale fără pretenţii universitare, cărora mulţi omeni le sunt recunoscători pentru perseverenţa, profesionalismul şi curajul de care au dat dovadă, fără să fie recunoscuţi oficial. Aceste publicaţii şi altele, în diferite ţări, sunt foarte citite, exercitând o influenţă tot mai mare, inclusiv asupra istoricilor profesionişti, cărora le este din ce în ce mai greu să se eschiveze de la a-şi face datoria de istorici, pentru care sunt plătiţi.

Aceste publicaţii informează marele public, iar noi ar trebui să ne punem problema nevoilor revizionismului istoric. S-ar putea ca unii să mă înţeleagă greşit, în sensul că observaţiile mele ar viza rezervarea acestor probleme numai publicaţiilor savante, pentru a nu plictisi marele public cu ele. O astfel de idee este, însă, departe de mine, deşi cred că trebuie stabilită o distincţie între chestiunile tratate de către universitari şi cele tratate în presa populară.

Marele public nu este apt să trateze convenabil aceste lucruri. Pentru el ar trebui să pregătim ceva compatibil cu adevărul istoric şi starea cercetării ştiinţifice, într-un moment sau altul. Ar fi util să distingem între o concepţie populară acceptabilă şi una inacceptabilă. De exemplu, ar fi inacceptabil să lăsăm oamenii să creadă că pământul este pătrat. Practic, ideea rotunjimii planetei noastre ar fi suficientă, lăsând specialiştilor misiunea studierii variaţiilor majore sau minore ale sfericităţii pământului.

Situaţia este comparabilă cu privire la „Holocaust“. Publicaţiile care difuzează rezultatele cercetării istoricilor revizioniști au făcut o muncă satisfăcătoare, exersând, în ciuda represiunii, o binevenită presiune asupra istoricilor profesionişti care preferă să evite subiectul.

 

Evoluţia controversei

Înainte de începutul anilor ’70, cei care au emis îndoieli privind adevărul scornelii Holocaustului au fost relativ puţin numeroşi. Lucrări mai importante au fost cele ale lui Rassinier, fost deţinut la Buchenwald şi Dora, membru al Mişcării franceze de Rezistenţă contra germanilor, decedat în 1967. Întrucât nu exista decât un interes restrâns pentru acest subiect, traducerea lucrărilor lui Rassinier nu s-a făcut decât în ultimii ani.

Către 1972 sau 1973, s-a produs un fapt aparent misterios, care, iniţial, a trecut aproape neobservat. Este vorba de un anumit număr de oameni, din diferite ţări, care, aproape simultan şi fără ca nimeni dintre ei să cunoască existenţa celorlalţi, s-au pus dintr-o dată să conteste fabulaţia holocaustică şi să îşi publice lucrările. Broşura lui Thies Christophersen, Die Auschwitz Lüge, cu o introducere de Manfred Roeder, se sprijinea pe amintirile autorului, care trăise nu departe de Auschwitz. Ea a fost publicată în Germania, în 1973. Christophersen a fost urmat de Wilhelm Stäglich în revista lunară Nation Europa. Ca şi Christophersen, Stäglich se sprijinea pe propriile lui amintiri de război, când a fost trimis la Auschwitz. Tot în 1973 a apărut broşura The Six Million Swindle (Escrocheria celor şase milioane), a lui Austin J. App. În primăvara lui 1974, apare în Anglia broşura lui Richard Harwood, Did Six Million Realy Die? (Au murit într-adevăr şase milioane?). Ceva mai târziu, în acelaşi an, o scrisoare a profesorului Faurisson a pus Sorbona în efervescenţă. Englezul Harwood, francezul Faurisson, Stäglich, Christophersen şi eu însumi cercetam, în 1973, sau chiar mai devreme, acelaşi subiect istoric. Personal, am început cercetarea istorică în 1972, iar cartea a fost publicată patru ani mai târziu în Anglia (1976). Anul următor s-a publicat traducerea germană.

În expunerea mea, nu am citat toate publicaţiile care ne interesează, dar nu trebuie trasă vreo concluzie privind valoarea lor, din faptul că unele figurează în lista mea, iar altele nu. Nu intenţionez să furnizez o bibliografie sau o critică. Doresc numai să discutăm despre evoluţia controversei.

Ceea ce s-a petrecut la începutul şi la mijlocul anilor ’70 a declanşat unele reacţii şi o controversă care nu dă semne de acalmie. În Germania, Roeder a fost condamnat pentru introducerea sa la broşura lui Christophersen3, iar lui Stäglich i s-a redus pensia cu 20 la sută, vreme de cinci ani, prin sentinţă judecătorească4. Actele oficiale de cenzură nu au intimidat autorii amintiţi. Broşura lui Christophersen a fost reeditată cu o nouă introducere, a lui Stäglich în locul lui Roeder. Apoi, Stäglich a publicat excelenta lui lucrare Der Auschwitz Mythos şi încă o carte, ceva mai scurtă, în colaborare cu Udo Walendy. Pretinsul establishment liberal din Germania nu ştia ce să facă cu acest om curajos. Presa a pus pe faţă chestiunea „debarasării de acest paleo- şi neo-nazist“.5

Lucrurile s-au petrecut altfel în Anglia, îndreptăţind speranţa că dezbaterea deschisă şi contestarea sfintelor „Şase Milioane“ nu va rămâne cantonată într-un fel de clandestinitate. Am citit cu stupefacţie darea de seamă favorabilă a cunoscutului autor Colin Wilson, pe marginea broşurii celebre de acum a lui Harwood, în influenta revistă lunară Books and Bookmen. S-a ajuns la o violentă controversă de aproape şase luni, în „poşta redacţiei“ a revistei. Am făcut în altă parte critica broşurii lui Harwood, semnalând, de altfel, că ea conţine unele erori grave6. Broşura are, însă, calităţile ei incontestabile, ea a ocazionat şi a îndemnat publicul cititor la reflecţie, discuţie şi dezbaterea unui subiect până atunci tabu. Ulterior, broşura a fost interzisă în Africa de Sud7 (1976), apoi în Germania, la sfârşitul lui 1978.

În numărul din noiembrie-decembrie al revistei sale Patterns of Prejudice, Institute of Jewish Affairs din Londra a publicat un articol absolut sec, pe marginea cărţii mele. Cam în aceeaşi epocă, la Universitatea Northwestern s-a declanşat un tumult studenţesc în jurul cărţii mele, care a ajuns, astfel, la notorietate naţională şi chiar internaţională. New York Times a publicat un lung articol, deformând titlul cărţii mele în Fabrication of a Hoax8. Ceva mai încolo voi spune câteva cuvinte despre efervescenţa de la Universitatea Northwestern.Arthur_Robert_Butz_The_HOAX

În aprilie 1977, am scris revistei Index on Censorship (care apare la Londra şi este afiliată la Amnesty International), aducându-i la cunoştinţă numeroase acte de cenzură oficială a revizionismului istoric, produse atunci în Africa de Sud şi în Germania. Index on Censorship s-a limitat la raportarea actelor de cenzură, fără să adauge vreun comentariu. Mi s-a răspuns în mai 1977: „Se va pune chestiunea de a şti dacă o vom supune consiliului nostru editorial“. În vara lui 1977, cu ocazia unei călătorii în Europa, am vizitat sediul revistei, cu care ocazie mi s-a spus că deliberarea consiliului editorial încă nu a avut loc. De atunci, nu am nici un fel de veste de la această revistă, căreia îi voi scrie din nou pentru a-i aduce la cunoştinţă noi exemple de cenzură, care au intervenit foarte curând, întrucât, de exemplu, la 3 septembrie 1977, mi s-a interzis să iau cuvântul la München9.

În 1977, excelentul grup Ditlieb Felderer10 a lansat, în Suedia, operaţiunea de publicare a unor diverse lucrări în engleză.

În martie 1978, istoricul francez François Duprat a fost asasinat la volanul maşinii sale, de către un aşa-zis „comandou al amintirii Auschwitz“, pentru că a contestat cele şase milioane11.

În primăvara lui 1978, canalul de televiziune NBC a difuzat monstruozitatea de opt ore intitulată Holocaust, precedată şi urmată de obişnuita spălare de creieri pe fondul prea-sfintelor liturghii jidăneşti. Aceste stupidităţi şi manifestări isterice s-au reprodus, apoi, în Marea-Britanie (1978) şi alte ţări europene, la începutul lui 1979. În Germania, emisiunea Holocaust s-a difuzat într-un moment special ales pentru a influenţa Bundestagul, care urma să se pronunţe asupra unei legi pentru „prescrierea crimelor de război“. Critica emisiunii Holocaust am făcut-o cu altă ocazie12, nu vom mai pierde timpul cu asta acum. De altfel, am înţeles că va fi redifuzat în curând.

În vara lui 1978, Noontide Press publică unele dintre cărţile lui Paul Rassinier13. Un an mai târziu, Historical Review Press publică traducerea engleză a cărţii lui Rassinier despre procesul lui Eichmann14.

La sfârşitul lui 1978 asistăm la o escaladă a controversei holocaustice. În octombrie, editorul german Propyläen publică Geschichte der Deutsches (Istoria Germanilor), a profesorului Hellmut Diwald. Proprietate actuală a lui Axel Springer, Propyläen este o prestigioasă editură specializată în cărţi scrise de universitari, destinate unui public cultivat. Pe două pagini, Diwald a publicat lucruri în absolut acord cu ceea ce susţin revizioniştii despre „soluţia finală“. Răcnetele de sfântă indignare ale purtătorilor de cuvânt establishment-cuşer fură asurzitoare. Golo Mann scrise că „cele două pagini (…) sunt cele mai mostruoase ce mi-a fost dat să citesc într-o carte, după 1945“15. În faţa acestui scandal, editorul suspendă vânzarea primei ediţii a cărţii. În noua ediţie, cele două pagini incriminate au fost rescrise, nu de Diwald, autorul cărţii. Sunt sigur de asta, întrucât stilul este complet diferit. Editura Propyläen şi-a pus cenuşă pe cap, conformându-se liniei oficiale a partidului, nu-i aşa? Axel Springer a mers, însă, şi mai departe, asigurând publicul (în cuvinte pe care un editor american nu le-ar fi pronunţat pentru nimic în lume) că înlocuirea celor două pagini este doar începutul rescrierii cărţii şi că, în toamna lui 1979, aceasta va fi „de nerecunoscut“16.

Cele două pagini originale ale lui Diwald nu aveau prea mare importanţă în ele însele, ele nu spuneau decât puţine lucruri. Trebuie să reţinem, însă, două puncte, ambele de foarte mare importanţă. Mai întâi, ca istoric, Diwald are toate titlurile posibile. Este profesor de istorie la Universitatea Friedrich-Alexander din Erlangen, foarte bine cunoscut în profesie de când şi-a obţinut doctoratul, sub conducerea istoricului jidan-german Joachim Schopes, acum peste douăzeci de ani. În al doilea rând, rescrierea celor două pagini, în urma presiunii publice, pune în evidenţă atitudinea pe care va trebui să o avem când oamenii pun întrebări de genul: „De ce chiar şi nemţii admit realitatea celor şase milioane de morţi?“ sau „De ce istoricii recunosc masacrele fictive?“. Răspunsul nostru trebuie să fie că, în acest domeniu, libertatea de opinie şi de expresie este o vorbă goală, schimbul de idei nefiind liber. Există în lume bariere oficiale şi oficiase care împiedică libertatea de discuţie şi de dezbatere.

În anumite ţări, mai ales în Germania, există barierele juridice legale, despre care am vorbit. Către sfârşitul lui 1978, Germania a traversat un nou val de represiune. În această ţară, cenzura a inventat noţiunea de noţiunea de „literatură periculoasă pentru tineri“ (jügendgefährdende Schriften), găselniţă care ascunde un sistem comparabil cu americanul X-rating, guvernul făcând poliţia gândirii într-un domeniu care nu are nimic de-a face cu pornografia. În teorie, legea împiedică accesul tinerilor la anumite produse. Practic, este vorba de cenzura cărţilor de pe lista celor interzise minorilor, care nu pot fi vândute nici măcar prin poştă. Astfel de cărţi se vând, totuşi, în anumite librării, cu anumite restricţii. Cu excepţia cărţii lui Diwald, cărţile de care am vorbit nu au fost niciodată comercializate în librăriile obişnuite.

La sfârşitul lui 1978, Germania de Vest lansă o campanie sistematică pentru înscrierea multor cărţi pe lista celor interzise tinerilor. Primul titlu vizat fu traducerea germană a broşurii lui Harwood. Traducerea germană a cărţii mele, intitulată Der Jahrhundertbetrug, fu pusă pe această listă în mai 197917. De asemenea, se pregăteşte interzicerea cărţii lui Stäglich. Este, însă, prea devreme pentru a vorbi despre această interzicere mai mult decât sigură. Aceste fapte oficiale din Germania, ca şi cele neoficiale, cazul afacerii Diwald, constituie un răspuns cât se poate de clar la întrebarea de ce germanii recunosc ei înşişi realitatea „exterminărilor“? Sistemul politic de după cel de-Al Doilea Război Mondial nu le recunoaşte libertatea de alegere.Jurgen Graf - Holocaustul Martori oculari sau legile naturii

Cam în acelaşi timp izbucni o altă afacere în Franţa. La sfârşitul lui octombrie 1978, l’Express, un magazin comparabil cu Newsweek, a publicat un interviu cu Louis Darquier de Pellepoix, exilat în Spania, fost comisar cu problemele jidăneşti al Guvernului din Vichy, sub ocupaţia germană. Fără să manifeste nici un fel de remuşcare în atitudinea lui generală, Darquier susţinu că singurele fiinţe gazate la Auschwitz au fost puricii. Afirmaţia lui a declanşat în Franţa o polemică ce a coincis aproape cu cea din jurul cărţii lui Diwald, în Germania. Atenţia generală se fixă din nou pe Robert Faurisson, profesor la Universitatea Lyon II, aproape uitat după febra Sorbonei din 1974. Dezordinile anumitor studenţi au dus la suspendarea cursurilor profesorului Faurisson, suspendare prelungită până astăzi. Un alt rezultat al atenţiei acordate opiniilor, chipurile, scandaloase ale profesorului Faurisson, fu că ziarul Le Monde, echivalentul francez al lui New York Times, s-a văzut obligat, în mare parte contra voinţei sale, de a-l lăsa să îşi exprime opiniile în coloanele sale. Desigur, Le Monde a acordat mai mult spaţiu părţii adverse. Faptul, însă, rămâne fapt: o barieră importantă a fost depăşită, cel puţin în Franţa, unde multe întrebări inimaginabile cu un an în urmă, se pun de acum pe faţă18.

În urma publicităţii afacerii Faurisson în Franţa, acesta participă, la 17 aprilie 1979, la o dezbatere de trei ore, pe un canal de elveţian de televiziune în limba italiană. Emisiunea a suscitat un enorm interes, fiind redifuzată pe 6 mai. În urma dezbaterii televizate, revista italiană Storia Illustrata a publicat un lung interviu cu Faurisson. Până în prezent, acest interviu este cel mai instructiv material despre „Holocaust“, publicat de o revistă sau un ziar „establishment“.

În toiul afacerilor Diwald şi Faurisson din Europa, o altă controversă izbucni în Australia. John Bennet, un avocat de libertăţi civile din Melbourne, trimisese câteva exemplare din cartea mea la mai mulţi universitari din oraşul său. Cărţile trimise erau însoţite de o notă, în care Bennet rezuma principalele argumente în sprijinul tezei cărţii, solicitând comentarii critice din partea destinatarilor. În ciuda publicităţii date acestei afaceri, până acum, dacă nu mă înşel, avocatul Bennet nu a primit aproape nici un comentariu. Nici nota în chestiune, nici o altă scriere a lui Bennet nu era destinată publicităţii. Un săptămânal şi-a procurat, însă, textul notei şi a publicat-o, lansând astfel o dezbatere care a durat mai multe luni19.

Cu ocazia acestor controverse, păzitorii şi profitorii făcăturii holocaustice au pălăvrăgit fără să spună nimic, rostind, cu câteva rare excepţii, numai insulte: „antisemit“, „neonazist“ etc. Iată, deci, oameni care, până la o vârstă înaintată, au dus o viaţă normală, fără ca nimeni să îi eticheteze cu astfel de epitete şi care, dintr-o dată, sunt mitraliaţi cu un val de incalificabile insulte politice pentru simplul fapt că îşi pun întrebările pe care orice om normal şi le-ar putea pune pe tema celor „şase milioane“.

Un alt fapt important s-a produs la începutul lui 1979. Interesant este că acesta a venit din partea agenţiei americane C.I.A. Doi foto-interpreţi au făcut public studiul lor despre fotografiile aeriene de recunoaştere pe care Statele Unite le-au făcut la Auschwitz în 1944, pe când acest lagăr reprezenta un interes strategic, ca ţintă petroliferă. În ciuda publicităţii şi a afirmaţiilor unui istoric că fotografiile sunt un fel de dovezi privind exterminările, acestea nu dovedeau nimic de genul ăsta20. Ele arătau exact ceea ce prevăzusem, înainte de a le fi văzut, când am spus că aceste fotografii trebuie să existe21.

 

Reacţii negative în mediile universitare

 

Reacţiile negative faţă de revizioniştii „soluţiei finale“ sunt, în general, de natură sentimental-pasională şi afectivă, fără prea mari diferenţe între reacţiile istoricilor profesionişti şi cele ale profanilor. O spun cu regret, dar am fost stupefiat de reacţiile multor universitari care s-au comportat ca nişte caţe jidăneşti hiperemotive. În prima fază a reacţiilor publice pe marginea Înşelătoriei secolului al XX-lea, profesorul Wolfe, de la Universitatea New York, s-a acoperit de ridicol scriind în New York Times că Universitatea din Northwestern ar trebui să îmi facă proces pentru „incompetenţă universitară“ şi „depravare morală“, întrucât redactasem şi publicasem o carte al cărei titlu, spunea omul în scrisoarea lui, era Fabrication of a Hoax. Universitarul citise numai articolul din New York Times, care denaturase titlul cărţii mele. Domnul profesor nu citise cele câteva sute de pagini, înainte de a-şi da cu părerea asupra cărţii mele22.lobby-ulisraeliansipoliticaexter-0-detail.s

Reacţia profesorului Wolfe este un caz extrem. Profesorii universitari nu au dovedit, însă, că sunt mai bine informaţi decât muritorii de rând, făcând mult vacarm fără să spună nimic esenţial. Dintre criticile exprimate de profesorii de la Universitatea Northwestern, singura de valoare istorică, ce mi-a parvenit, este că statisticile demografice publicate nu confirmă afirmaţiile mele. Acest fapt este, însă, evocat şi tratat de mine în primul capitol al cărţii.

Departamentul de Istorie al Universităţii Northwestern a patronat, apoi, o serie de conferinţe intitulate „Dimensiuni ale Holocaustului“. În cuvântarea lui introductivă, profesorul preşedinte al Departamentului de Istorie a comis gafa de a mulţumi Fundaţiei Hillel de a fi furnizat oratorii. Ceva mai târziu, universitatea a publicat conferinţele respective într-o broşură, care presupun că este disponibilă.

La Universitatea Northwestern s-a mai produs încă un fapt semnificativ. Ziarul studenţilor a publicat o pagină de publicitate finanţată de Fundaţia Hillel. Este vorba de o declaraţie de „condamnare“ semnată de aproximativ jumătate din corpul profesoral23. Ar fi inutil să reproducem textul acestei declaraţii. Ea menţiona „asasinarea a peste unsprezece milioane de oameni, de către Germania nazistă, între care şase milioane de jidani“. Aspectul interesant al afacerii nu este cifra de şase milioane, cu care suntem asurziţi de zeci de ani, ci celelalte cinci milioane şi mai bine, adăugate recent şi arbitrar de către propagandă, care ne asigură că „vânătorul de nazişti“ Simon Wiesenthal utilizează această cifră de câtva timp24a.

Aparent, cele cinci milioane de ne-jidani joacă un rol precis în cadrul propagandei. Wiesenthal afirmă că „una din cele mai grave erori comise de jidani“ a fost de a nu scoate în evidenţă decât cele şase milioane de jidani, nu şi pe ceilalţi, din care cauză jidanii „ar fi pierdut numeroşi prieteni“. Mărturisesc că nu văd prea bine ce vrea să spună. Aparent s-a decis adăugarea la propagandă a celor cinci milioane de ne-jidani, cel puţin în anumite ocazii bine alese.

Pentru a reveni la condamnarea semnată de mare parte din corpul universitar Northwestern, este clar că suntem în faţa a ceva mai grav decât o simplă adeziune la o doctrină sau un mit stabilit de sus, întrucât este sigur că marea majoritate a semnatarilor nu au auzit niciodată de cele cinci milioane de goyimi, înainte de a li se cere semnarea declaraţiei respective. Acordul lor nu provenea, deci, din simpla acceptare orbească a unei afirmaţii cu care ar fi fost familiarizaţi. Acordul lor se sprijinea pe consideraţii mult mai periculoase, păguboase, nocive, perverse şi imorale pentru mediul universitar. Nu mă voi extinde asupra acestei chestiuni, care ne pune în faţa tristei impresii că numeroşi sunt cei capabili să semneze orice pe tema controversei holocaustice, din moment ce Fundaţia Hillel sau alta le cere semnătura.

Un astfel de comportament este dezolant şi demn de milă, din partea unor oameni care se cred intelectuali, pe care societatea i-a învestit cu conservarea şi dezvoltarea celor ce ţin de spirit, de cultură, de bine şi de frumos. Totuşi, o serie de indicaţii par să arate că propaganda şi poliţia gândirii au înţeles necesitatea de a trata cartea mea cu toată atenţia, măcar pentru a o discredita. S-a zis recent că Butz ar putea furniza şi alte argumente istoricilor „revizionişti“ ai Soluţiei finale. Acesta este pericolul. În consecinţă, Butz trebuie demascat, nu ignorat25.

 

Concluzii

 

Esenţialul concluziilor se poate anticipa. Am descris procesul prin care o teză a ieşit din clandestinitatea la care fusese condamnată prin presiuni politice şi aparentă neverosimilitate (din cauza deceniilor de propagandă), apărând la lumina zilei şi devenind pretutindeni obiectul discuţiilor şi dezbaterilor, inclusiv în presa establishment. Este vorba de o teză încă minoritară. Tendinţa în favoarea revizionismului este, însă, clară pentru cei care nu-şi fură singuri căciula, nu-şi acoperă singuri ochii pentru a nu vedea ceea ce este de văzut, nu-şi înfundă urechile pentru a nu auzi.

Succesul revizioniştilor soluţiei finale, al câtorva istorici şi intelectuali fără de resurse, a depăşit aşteptările. Personal, nu mă aşteptam ca situaţia să evolueze atât de rapid. Calitatea lucrărilor revizioniste nu explică totul. În etapa istorică actuală, societatea este receptivă la ideile noastre. Evoluţia pe care am trasat-o în linii mari este atât de avansată încât devine aproape inutil de ştiut ce gândim noi aici şi ceea ce ni s-ar putea întâmpla pe plan personal. Independent de noi, cei prezenţi aici, sămânţa revizionistă încolţeşte, creşte şi rodeşte pretutindeni în lume.The Transfer Agreement

Este suficient să revenim la unul dintre primele mele argumente pentru a înțelege cauzele acestei evoluţii. Nimic mai simplu, de altfel. Iluziile şi erorile majorităţii oamenilor nu provin din complexitatea subiectului, ci din factorii politici ai societăţii. Consecinţa simplităţii dezarmante a înşelătoriei constă în faptul că este suficientă dezbaterea ei într-un context favorabil, fără ameninţări, intimidări şi isterie, pentru ca orice om normal să priceapă rapid despre ce este vorba. În această pricepere sau deschidere a ochilor constă reorientarea psihologică de care am vorbit şi care este în curs. Ea înseamnă prăbuşirea şi falimentul iluziilor, prejudecăţilor, minciunilor şi idolatriei holocaustice din epoca postbelică. Acest punct a fost atins de foarte mulţi oameni. Procesul de înţelegere, de deschidere a ochilor şi destupare a urechilor este ireversibil, fiind stimulat de excesul de zel al poliţiei gândirii.

În încheiere, voi face o observaţie care ar putea să pară dezagreabilă. Spunând lucrurilor pe numele lor, revizioniştii „Holocaustului“ sunt victimele unei persecuţii în forme multiple. Mulţi dintre noi nu cunoaştem decât o parte dintre acestea, cele ce apar în ziare, de exemplu, precum interdicţia cărţilor în Germania, suspendarea profesorului Faurisson la Universitatea din Lyon sau micşorarea pensiei lui Stäglich. Cealaltă parte, mult mai personală, despre care ziarele fac cel mult câte o aluzie voalată, este aproape necunoscută. Nu vă voi plictisi cu detalii penibile. Trebuie să vă spun, însă, că această parte există şi ea. În ceea ce mă priveşte sunt pe deplin conştient de gravitatea într-un fel, dar şi de importanţa istorică a observaţiei următoare: persecuţiile ignobile la care suntem supuşi de autorităţile vremii sunt indicaţia sigură a succesului nostru istoric incontestabil. În ciuda împrejurărilor personale grave pe care le suportă de zeci de ani, victimele acestei persecuţii au toate motivele să se bucure în sinea lor. Persecuţiile nedrepte pe care le suferim dovedesc că ne-am făcut datoria de oameni, de intelectuali, de slujitori ai adevărului.

Unii spun că teza istoricilor revizionişti despre Holocaust este precum aceea care pretinde că pământul este plat. Despre această zicere putem observa că nimeni nu îşi bate capul cu cei care spun că pământul este plat. Într-o chestiune fără nici o importanţă, fără nici o şansă de succes, nu este greu ca cineva să fie contra lumii întregi. Dimpotrivă, este foarte greu pentru cineva să se opună întregii lumi într-o problemă în care are dreptate. Acesta este cazul revizioniştilor soluţiei finale, acesta este motivul pentru care suntem persecutaţi pretutindeni. Victoria noastră, victoria adevărului istoric este sigură. Preţul pe care fiecare dintre noi va trebui să-l plătească pentru asta este, însă, o altă problemă. De altfel, persecuţiile în sine sunt tardive şi inutile. Din perspectiva istoriei, nu are nici o importanţă ceea ce s-ar putea întâmpla, astăzi sau mâine, tuturor istoricilor şi cercetătorilor ştiinţifici revizionişti la un loc, sau fiecăruia în parte. Forţa de inerţie a controversei istorice în curs este suficientă pentru demascarea înşelătoriei, chiar fără colaborarea lor personală pentru aruncarea periculoasei făcături holocaustice la coşul de gunoi al imposturilor care şi-au trăit traiulb.

NOTE

1. Datorită îndărătniciei istoricilor, autorul ignoră „peste-milionul“ de jidani, din România de după război, despre care vorbeşte Paul Goma în Săptămâna Roşie: «După ce ruşii au ocupat România, în august 1944, unul dintre marile-secrete-de-stat impuse de invadatori a fost numărul evreilor: în 1948, în Republica Populară Română (fără Basarabia, fără Nordul Bucovinei, fără Herţa, fără Cadrilater)“, el era de peste un milion. (…) De unde mai mulţi evrei în România-Mică, decât în România Mare, cea dinainte de „holocaustul românesc“? (…) Ce fel de „Holocaust în România“ e acela care, departe de a diminua numărul evreilor, îl sensibil augumentase? Bunul simţ şi aritmetica elementară contrazic teza „Holocaustului în România“: dacă Românii ar fi ucis 400.000 de evrei, ar fi fost evidentă… lipsa a 400.000 de evrei — simplu! Însă, pentru a nu se observa grosolana înşelătorie, evreii „români“ au obţinut de la ocupanţii sovietici (…) tăcerea asupra statisticilor. Tăcere acoperind atât… inexistenţa-lipsei (a celor 400.000 de jidani „lichidați de către români“), cât şi sporul populaţiei evreieşti în România postbelică mult diminuată teritorial şi etnic (…). Dacă Românii ar fi ucis 400.000 de evrei, după 22 iunie 1941, de unde a ieşit peste-milionul-de-evrei în România fără Basarabia, fără Nordul Bucovinei, în 1945-1946? După august 1944, pe tancurile şi în furgoanele Armatei Roşii a intrat în România, câtă mai rămăsese, un număr imens de evrei. În majoritate (pro)veneau din Est, de peste Nistru (chiar şi de peste Volga) – ei formau grosul… „ucişilor în Basarabia şi Transnistria“, care, după 28 iunie 1940, când Rusia ne răpise Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa (totalizând 278. 942 evrei) optaseră pentru Raiul Sovietic. (…) O mică parte, dar şi ea imensă, disproporţionată, mincinoasă privind motivaţia mutării în România ni s-a coborât cu hârzobul din cerul Nordului: peste o sută de mii de evrei din Ungaria şi din Cehoslovacia, având cetăţenie şi uniforme sovietice, au fost trimişi în 1945 de ruşi în România, în virtutea „ajutorului frăţesc“, pentru edificarea poliţei politice după modelul NKVD». (Cf. Paul Goma, Săptămâna Roşie, Vicovia, 2009, pp. 49-50. Sublinierile aparţin autorului. De reţinut că Arthur Robert Butz şi Paul Goma semnalează aceeaşi „înşelătorie“. (N.T.).

2. Este vorba de cifra celor morţi în lagăre, al căror deces a fost înregistrat în documente existente încă în număr suficient pentru a permite o estimare. Fabulaţia pretinde că milioanele de „exterminaţi“ nu erau înscrişi în registre. Vezi raportul „Numărul victimelor persecuţiei naţional-socialiste“, disponibil la Serviciul internaţional de cercetări (Arolsen, Germania). Cifra aceasta nu trebuie înţeleasă în sensul că numărul jidanilor morţi în timpul războiului nu poate fi decât o oarecare minoritate dintre cei 350.000 sau 400.000 de morţi în lagărele de concentrare. Mulţi alţii sunt morţi în afara lagărelor de concentrare: bolnavi în ghetouri, în masacre din cauze obişnuite şi neobişnuite. Nu se cunoaşte acest număr.

3. Jewish Chronicle (săptămânal, Londra), 27 febr, 1976,p. 3; Patterns of Prejudice (bimensual, Londra), ian.-febr. 1977, p. 12.

4. Nation Europa (revistă lunară, Coburg), aug. 1975, p. 39.

5. Die Zeit, 25 mai 1979, p. 5.

6. 477. Voice of German Americans (revistă lunară, New York), martie 1978.

7. Patterns of Prejudice, sept.-oct. 1977, p. 19.

8. New York Times, 28 ian. 1977, p. A 10.

9. Süddeutsche Zeitung, 2 sept. 1977, p. 13; 3-4 sept. 1977, p. 13 sqq.

10. Bible Researcher (Marknadsvagen 289, 2 tr; S-183, Taby, Suedia).

11. Le Monde, 19-20 martie 1978, p. 24; 23 martie 1978, p. 7.

12. Spotlight (săptămânal, Washington), 8 mai 1978.

13. Debunking the Genocide Myth. A Study of the Nazi Concentration Camps

and the Alleged Extermination of European Jewry.

14. The Real Eichmann Trial or The Incorrigible Victors.

15. Der Spiegel, 4 dec. 1978, p. 14 sqq.

16. Der Speigel, 9 apr. 1979, p. 232 sqq; National Zeitung (săptămânal, München), 16 febr. 1979, p. 6.

17. Frankfurter Allgemeine Zeitung, 16 iunie 1979, p. 23; New York Times, 22 mai 179, p. A13.

18. Le Monde, 22 nov. 1978, p. 42; 16 dec. 1978, p. 12; 29 dec. 1978, p. 8; 30 dec. 1978, p. 8; 10 ian. 1979, p. 11; 16 ian. 1979, p. 13; 3 febr. 1979, p. 10; 21 febr. 1979, p. 23; 8 mart. 1979, p. 31.

19. National Times (săptămânal), 10 febr; 24 febr.; The Age (cotidian),15 febr.; 16 febr., 15 mart.; 17 mart.; 22 mart.; 24 mart.; 28 mart.; 6 apr.; 14 apr.; 8 mai; Nation Review (săptâmânal) 24 mai; 31 mai; 28 iunie; Week-end Australian, 26-27 mai. Toate din 1979.

20. Washington Post, 23 febr. 1979, p. A1; New York Times, 24 febr. 1979, p. 2; 6 mart. 1979, p. A16.

21. Vezi supra, p. 263. Studiul foto-interpreţilor Dino A. BRUGIONI şi Robert G. POIRIER este intitulat The Holocaust Revisited: A Retrospective Analysis of the Auschwitz-Birkenau Extermination Complex şi este disponibil la Public Affairs Office, Central Intelligence Agency, Washington.

22. New York Times, 4 febr. 1977, p. A22.

23. Daily Northwestern, 30 martie 1977, p. 5.

24. Chicago Daily News, 12-13 nov. 1977; Los Angeles Times, 6 mai 1979, partea a IX-a, p. 4; Los Angeles Times Calendar,13 mai 1979, p. 2; New York Times, 28 mai 1979, p. D7.

a. Despre escrocul internaţional Simon Wiesenthal, vezi şi aici: Mark Weber, Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’, pe http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml; Simon Wiesenthal: impostorul nr. 2, pe http://ro.altermedia.info/romania/2012/12/12/simon-wiesenthal-impostorul-nr-2/. (N. red. – V.I.Z.).

25. Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, apr. 1979, p. 264.

a. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 499-516. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

 

Diferenţa dintre evreu, iudeu si jidan

$
0
0

Diferenţa dintre „evreu“, iudeu“ şi „jidan“

 

În mai multe articole [1] de-ale mele [2] şi, acum, după cum aţi citit în unele note adăugate în câteva episoade ale ÎNŞELĂTORIEI SECOLULUI XX, am precizat că noţiunea „jidan/jidani“ este forma fonetică deformată, dar istorică şi ştiinţifică, provenită din germanicul din Das Jüden. În limba română, foarte multe neologisme de origine academică latină care încep cu „j“ sau care-l conţin pe „j“ se pronunţă ca atare, „j“: just, justiţie, justiţiar, justiţiabil, justiţialist, injust/ă, injustiţie, Justinian/Iustinian; majestate/maiestate; majestuos/maiestuos. Sunetul semnificat de litera nemţească ü – redat în scrierile mai vechi şi prin litera „y“ – pronunţat prin diftongul „iu“, s-a aglutinat, prin eliminarea vocalei u, în sunetul „i“. Astfel că germanicul „Jüden“ – care în germană se pronunţă „iúden“ – a dat în româneşte pe „jidani“, consemnat ca atare şi în Dicţionarul lui Lazăr Şăineanu, care era jidan şi care nu se ruşina de acest cuvânt. De fapt, cuvântul „jidani“ este adaptarea în limba română a cuvântului „Jüden“, care a fost preluat din celelalte limbi cu pronunţie fonetică a scrierii din ţările Europei Centrale şi de Est – din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Rusia etc. – de unde au venit jidanii în Ţările Române: Moldova, Transilvania şi Muntenia.

Diferenţierea dintre „evreu“ [3] şi „jidan“ se face şi lingvistic, la fel ca în limba română, inclusiv în alte limbi: în limba franceză, „evreu“ = „hébreu“, unde sunetul „v“ a devenit „b“, de unde şi „limba ebraică“, pentru „limba evreiască“, dar „jidan“ = „juif“; în limba spaniolă, „evreu“ = „hebreo“, dar „jidan“ = „judio“; în limba rusă, „evreu“ = „yevrey“, dar „jidan“ = „jid“, sufixat cu -ov (jidov, preluat şi în limba română!); în limba italiană, „evreu“ = „ebreo“; în limba engleză, „jidan“ = „jew“; în limba germană, „jidan“ = „Jüde“; etc. Aşadar, în limbile engleză şi germană, pentru „evreu“ nici nu există, în uzul curent, varianta biblică şi europeană „evreu“, „hébreu“/hebrew, ci doar „jidan“ = jew, Jüde! Şi aceasta, deoarece în Marea Britanie şi Germania, fiind mai îndepărtate de Palestina, evreii autentici nu prea au ajuns, ci doar jidanii, veniţi din Europa de Est: din Rusia, Polonia (Galiţia), Cehoslovacia (Boemia-Moravia), Ungaria şi, fireşte, Germania, căci doar treceau Canalul Mânecii.

Ceea ce este curios, dar şi favorabil cercetării mele, fiind în consens cu cele pe care le susţin aici, este faptul că, dacă foloseşti motorul de căutare şi de traducere Google, atunci când ceri traducerea în engleză şi franceză a expresiei „Evrei de vânzare“, apar sintagmele „Hebrew for Sale“ şi „Hébreu à vendre“. Dar dacă ceri găsirea titlului „Yehuda Bauer Hebrew for Sale?“ şi „Yehuda Bauer Hébreu à vendre?“, se afişează numai „JEWS FOR SALE? by Yehuda Bauer“ şi, respectiv, „Juifs à vendre?: les négociations entre nazis et Juifs“. Cu alte cuvinte, şi motorul Google, contemporan nouă şi abia inventat – dar „cult în cap“, cum zice Marean Vanghelie, un veritabil self-made man al ţiganilor – ştie că Hitler a avut de vânzare nu evrei, ci jidani: nu a avut de vândut un milion de „Hebrews/Hébreus“ pe zece mii de camioane, ci un milion de „Jews/Juifs“ – din cele şase milioane pe care le exterminase, dar, care rămăseseră tot şase milioane, conform unei caricaturi care-l reprezintă pe Albert Einstein scăzând 3.000.000 din 6.000.000 şi dându-i la rest tot… 6.000.000!

Desigur, în literatura de specialitate, apar sporadic şi formele „hébreu“/hebrew, mai ales în denumirea unor ziare, cum voi arăta mai în continuare. În mod evident, prin forţa lucrurilor, în literatura problemei – exprimată, îndeosebi, în limbile franceză şi engleză, dar, de aici, prin inerţie şi mimetism, în alte limbi – s-a preluat forma proprie a cuvântului avută în conotaţia noţiunii germane, Das Jüden, adică „Jews/Juifs“, care, în limba română trebuie tradusă prin termenul general „iudei“, dar trebuie avută în vedere lecţiunea particulară redată prin grafia „jidani“, întrucât noţiunea generală şi ambiguă de „iudei“ îi desemnează atât pe „evrei“, cât şi pe jidani. Ca atare, în textul cercetării mele, când a fost vorba de traducerea textelor din engleză sau franceză, noţiunile „Jews/Juifs“ le-am tradus, în funcţie de contextul istoric şi geografic, prin „iudei“, îndeosebi când era vorba de evreii de până la anul 740, e.n. – când khazarii au devenit jidani, prin adoptarea subită, la ordinul lui Bulan, a religiei mozaice, cu rugămintea ca cititorul să facă această reservatio mentalis, anume că autorii străini nu fac distincţia între „evrei“ şi jidani – deci îi consideră pe toţi ca fiind iudei, tratându-i după forma cultului religios adoptat, iudaismul, şi nu după neam, după matricea lor genetică, turco-mongolă şi nu semită, adică după sânge, deşi, conform paremiologiei româneşti, „sângele apă nu se face!“

O altă dovadă istorică irefutabilă care atestă că jidanii nu sunt evrei decât prin însuşirea religiei mozaice este faptul că jidanii nu au cunoscut niciodată limba „ebraică“. Jidanii şi-au format, în decursul secolelor de convieţuire cu popoarele europene pe care le-au păcălit să-i suporte, limba idiş [4], grafiată şi idish sau yiddish [5]: un amestec indistinct de cuvinte din limbile germană, polonă, rusă, „ucraineană“ (care ea însăşi era o aglutinare de dialecte ale etniilor trăitoare pe teritoriul respectiv, denumit imprecis u kraina, însemnând „la margine“, unde se refugiau cei ce voiau să scape de pedepsele consemnate de legile ţărilor vecine sau de persecuţia unor satrapi locali) etc.

Elocvent este că pe site-ul Wikipedia, unde este postat link-ul pentru „Yiddish language“, la începutul textului este pus avertismentul: „Not to be confused with Hebrew language“ [6]! „A nu se face confuzie cu limba ebraică“. Nu, nu facem această confuzie! Tocmai de aceea explicăm, pe îndelete, că jidanii sunt una, iar „ebraicii“, „evreii“ alta. Jidanii din Europa (de la Atlantic până în Munţii Urali şi până dincolo de ei, în republica ex-sovietică Birobidjan [7], unde s-a încercat concentrarea jidanilor din vestul Uniunii Sovietice!) vorbesc limba idiş, care este o corcitură, ca şi „cultura idiş“, ce conţine elemente furate din limbile popoarelor principale pe care le-au parazitat – german, rus, polon, maghiar, ceh, lituanian etc. – şi de unde au emigrat (au „aliat“) în Palestina, transformată în Israel. Dar aici, toţi jidanii, ca să fie cât mai repede şi mai autentic transformaţi în „evrei“, sunt obligaţi să înveţe rapid limba ebraică, pe care ei, jidanii, întrucât sunt descendenţii khazarilor, nu au ştiut-o niciodată, fiindcă nu erau evrei! Şi deşi este notoriu faptul că jidanii nu cunosc limba ebraică şi nu vorbesc decât limba idiş, nu i-a întrebat nimeni pe jidani sau pe vreun lider de-al lor – de exemplu, pe impostorul Elie Wiesel, sau pe Şerban Leibovici –: „De ce nu ştii evreieşte, dacă pretinzi că eşti evrei?!“ Mai mult, aşa cum recunoaşte şef-rabinul Moses Rosen, Şerban Leibovici, jidanul comunist participant la Congresul Mondial Jidănesc, ţinut la Montreux, în 1948, nu ştia nici limba idiş: „Limba idiş, singura în care Şerban s-ar fi putut înfăţişa, îi era cam necunoscută!“ (cf. „Primejdii, încercări, miracole“, pag. 70). Conchidem, deci, că toţi participanţii jidanilor la acel congres vorbeau numai idiş ca limbă numitor-comun de comunicare; limba „ebraică“ le era necunoscută aproape tuturor!

Totodată, sociologia limbii mai oferă un argument esenţial dat de logica intrinsecă a limbii. Întrucât khazarii şi-au însuşit, prin directiva conducătorului, cultul iudaic, au fost numiţi „iudei“ – nu „evrei“. Dintre ţările Europei, jidanii au dus-o cel mai bine în Germania. Ca atare, limba germană a constituit unul dintre ingredientele de bază la formarea limbii idiş. De aceea s-a împământenit germanicul Das Jüden, iudei, care a luat forma jew/jews, cu derivatele sale, în arealul anglo-saxon şi juif/juives în limba franceză, cu variantele sale în limbile neoromanice, şi care a devenit jidan/jidani în limba română, preluat, cum am relevat la început, din limbile popoarelor din Europa Centrală şi de Est, de unde ne-au invadat jidanii, începând de pe la anul 1830. Dar forma „iudeo“, chiar dacă este pronunţată ca atare, este grafiată şi „judeo-…“ în unele cuvinte compuse: „judeo-bolşevic“, „judeo-maghiar“, „judeo-comunist“ etc., dar este pronunţată în ambele variante, „judeo-bolşevic“ sau „iudeo-bolşevic“, „judeo-comunist“ sau „iudeo-comunist“.

Elocvent este şi faptul esenţial, pe care trebuie să-l ştiţi şi să îl reţineţi: că „evreii“ autentici, zişi de neam, sefarzii – numiţi aşa fiindcă în limba ebraică Spania era numită Sefard, şi, de aceea, mai sunt numiţi şi sefardimi, care au fost foarte puţini în România şi au rămas şi mai puţini, fiindcă au fost excedaţi de jidani, de aşchenazi – le poartă o ură deplină şi definitivă jidanilor şi nu vor să se amestece cu jidanii nici sub pământ! Într-adevăr, în Bucureşti, de exemplu, există trei cimitire „evreieşti“: unul este cimitirul sefard, mai mic – lângă Cimitirul Bellu –, iar celelalte două, uriaşe, sunt ale ashkenazilor: unul pe Bulevardul Ion Mihalache (fost „1 Mai“) şi altul pe Şoseaua Giurgiului. Dar şi mai elocvente sunt aserţiunile făcute de reputatul psiholog american Kevin MacDonald, în formidabila sa carte INFLUENŢA EVREILOR ÎN LUME: „Marea majoritate a jidanilor (Jews) din S.U.A. sunt jidanii aşchenazi“ [8]. Şi încă: «Jidanii au fost unici, ca grup american de imigranţi, prin ostilitatea lor faţă de cultura creştină a Americii şi prin eforturile lor agresive de a schimba această cultură. După opinia lui Ford, din cartea sa, JIDOVUL INTERNAŢIONAL, Statele Unite importaseră, în decursul a patruzeci de ani, 3.500.000 de imigranţi jidani cu un puternic simţ al identităţii lor şi vorbitori de idiş. În timpul unei foarte scurte etape, jidanii au avut o influenţă imensă asupra societăţii americane, mai ales în ceea ce priveşte eforturile lor de a elimina expresiile creştine din viaţa publică, eforturi începute încă din 1899-1900, când au încercat să elimine cuvântul „creştin“ din Proiectul de Legi al Virginiei: „Hotărârea jidanilor de a şterge din viaţa publică orice urmă a caracterului predominant creştin al S.U.A. este, în prezent, singura formă activă de intoleranţă religioasă din ţară99“» (op. cit., pag. 68 – s.n., V.I.Z.). Aici şi în celelalte citate, indicii bibliografici notaţi la exponent aparţin textului din cartea lui MacDonald, nu textului meu, care, cum s-a văzut, sunt trecuţi între paranteze drepte, în grafie normală.

Henry Ford şi-a publicat studiile sale antijidăneşti în 1920; deci, cele patru decenii la care se referă sunt cuprinse în intervalul 1880-1920. Din cele 3,5 milioane de jidani imigraţi în S.U.A. şi număraţi de către Ford trebuie să-i scădem pe cei vreo 300 şi ceva de jidani care s-au întors în Rusia, împreună cu Leon Troţki, în calitate de „revoluţionari de profesie“, şi care veniseră pentru a fi puşi în funcţii de conducere a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, formând nucleul dur al jidănimii acaparatoare a conducerii viitoarei U.R.S.S.!

Acelaşi comportament agresiv au manifestat jidanii de când s-au infiltrat în România, ocupând şi aici posturile de conducere, şi la fel de agresiv procedează şi acum, după „democraţia“ instalată în decembrie 1989. Presiunea făcută de jidanii conduşi de escrocul vamal [9] Marco Maximilian Katz – care a avut impertinenţa să înfiinţeze un centru de monitorizare a presei româneşti pentru depistarea „antisemitismului“ –, de către cei de la „institutul“ „naţional“ „Elie Wiesel“ – care ne denigrează pe banii noştri şi, de aceea, trebuie denumit „antinaţional“ –, de către cei de la centrul altui impostor, tardiv-răposatul Simon Wiesenthal –, care, toţi, au ţipat la Academia Română şi au cerut eliminarea cuvântului jidan din vocabular pentru că ar fi insultător pentru jidănime, este absolut condamnabilă, iar concesiile făcute de Academia Română din cauza acestei presiuni sunt ruşinoase, antinaţionale şi antiromâneşti. Ar trebui să-şi schimbe numele în Academia jidovită din România. Aceleaşi presiuni intolerante şi inadmisibile au comis aceleaşi stabilimente jidăneşti în cazul difuzării la TVR3 a unui străvechi colind românesc, categorisit ca „antisemit“.

De aceea, pentru a respecta adevărul istoric şi pentru a-i respecta pe „evrei“, pe evrei (câţi mai sunt ca număr, câţi mai sunt „evrei“ ca religie mozaică străveche şi nu s-au jidănit, şi ei, prin influenţa rabinilor jidani/aşchenazi talmudişti, şi câţi mai sunt „evrei“ ca genom, ca matrice genetică!) să-i denumim ca atare, evrei – sau, mai corect istoric şi etimologic, iudei –, iar pe jidani, jidani. Cu o precizare: că, în limba română, cuvântul „jidov“ – însemnând şi „uriaş“, prin nu ştiu care etimologie – este mult străvechi românesc, spre deosebire de omonimul său omograf „jidov“, împrumutat de la ruşi, care înseamnă jidan, care l-a dat şi pe „jidovit“, cu sensul de „jidănit“.

NOTE

[1] Vasile I. Zărnescu, „Înnegresc ţiganii imaginea României?“, AlterMedia, 2 noiembrie 2007, pe http://www.altermedia.info/romania/2007/11/02/innegresc-tiganii-imaginea-romaniei/; cf. şi: http://bratuldefier.blogspot.ro/2009_03_01_archive.html;

http://islamulazi.ro/forum/index.php?showtopic=2060.

[2] Vasile I. Zărnescu, „Problema holocaustului (2)“, AlterMedia, 28 octombrie 2008, pe http://www.altermedia.info/romania/2008/10/28/problema-holocaustului-2/;

idem, „Holocau$tul, jidanii şi palestinienii“, AlterMedia, 22 ianuarie 2009, pe http://www.altermedia.info/romania/2009/01/22/holocautul-jidanii-si-palestinienii/.

[3] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Evrei#Etimologie. Vezi şi Paul Goma, Săptămâna Roşie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii, Editura Vicovia, 2009, pag. 425-426.

[4] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_idi%C8%99.

[5] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Yiddish_language.

[6] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Hebrew_language.

[7] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Regiunea_Autonom%C4%83_Evreiasc%C4%83.

[8] Kevin MacDonald, INFLUENŢA EVREILOR ÎN LUME. Editura Vicovia, Bacău, 2006, pag. 53; https://archive.org/details/UnderstandingJewishInfluence_355;

http://www.amazon.com/Understanding-Jewish-Influence-Kevin-MacDonald/dp/1593680171.

[9] Cf. http://www.ziaristionline.ro/2011/02/21/cine-este-acuzatorul-parintelui-justin-parvu-marco-maximilian-katz-implicat-intr-o-spaga-de-25-milioane-euro-pentru-guvernul-nastase/;

http://www.ziaristionline.ro/2011/08/11/academia-romana-jidanul-ramane-in-dex-katz-nu-este-de-acord-document/.

 

Vasile I. Zărnescu

Bomboana pe coliva jidanilor

$
0
0

 

Bomboana pe coliva jidanilor

Așa-zisul popor „evreu“ nu a existat

 

Nu a existat un popor numit „evreu“. Cuvântul „evreu“ este o născocire lingvistică artificială, scoasă cu forcepsul, fără să corespundă unui popor numit „evreu“.

Arthur Koestler a avut mare succes cu ideea din titlul cărţii sale „Al treisprezecelea trib“! Ideea sa a fost considerată corectă sau măcar plauzibilă şi a fost preluată şi de alţii. Dar nu are nici un temei: (k)hazarii nu reprezintă cel de-al treisprezecelea trib, fie şi în forma aceasta de convertire la iudaism a unora de neam străin, turco-mongol, cum erau (k)hazarii.

Înainte de a merge mai departe, este necesar să facem câteva clarificări privind denumirea corectă a acestui trib, așa-zis „al treisprezecelea“! Unii autori mai preocupați de problema jidănească – precum Ivor Benson și Traian Golea, traducătorul în limba română al cărții sale, FACTORUL SIONIST. Influența iudaică asupra istoriei secolului XX – au propus grafia corectă a tribului (k)hazar, și anume hazar, așa cum apare pe hărțile medievale, îndeosebi pe cele rusești. Lecțiunea și grafia khazar/khazari a apărut și a fost răspândită din cauza variantei literare franțuzești, deoarece litera „h“ nu are un fonem corespunzător în limba franceză și, pentru a face mai lizibilă lectura, autorii respectivi au introdus și litera „k“, așa cum fac de obicei cu numele străine și îndeosebi cu cele slave: de exemplu, Hrușciov este grafiat Khroushchev, în limba franceză, iar această grafie este preluată și în limba engleză, deși nu era nevoie: puteau să-l scrie mai simplu, Hrushchov.

Dar care fuseseră celelalte douăsprezece triburi anterioare ale iudeilor?! Fuseseră doar două: al lui Iuda şi al lui Benjamin/Beniamin/Veniamin, acesta din urmă rămânând, treptat, cu foarte puţini membri, până la dispariția sa din istorie; deci, cam 1,5 triburi de iudei.

În cartea lui Benjamin Freedmann, Faptele sunt fapte (Facts are Facts, the Truth about the Khazars), se găsesc numele celor 12 triburi. Nici urmă de „evrei“ printre ele. Povestea celor 12 triburi vine de la cei 12 băieţi ai lui Iacob, născuţi din cele două femei ale acestuia şi din cele două slujnice ale lor (Facerea, 29, 32-35; 30, 1-25), pentru că deși Moise le adusese de la Iehova, înscris în Tablele Legii, DECALOGUL, cunoscut și prin sintagma Cele Zece Porunci – printre care figura și faimoasa poruncă a șaptea, „Să nu fii desfrânat!“ (Ieșirea, 20, 14), citată în folclor îndeobşte sub forma „Să nu preacurveşti!“, Iacob preacurvise la greu, căci fariseismul făcea parte din comportamentul de bază la iudei, „farisei“ fiind chiar o denumire sinonimă cu „iudei“. Deşi, dacă ar fi să facem hermeneutica formei româneşti a versetului, ar reieşi că, în fondul filosofiei (i)morale biblice iudaice, ar fi permisibil, totuşi, să „curveşti“, dar cu condiția să nu „preacurveşti“. Este vorba de:

– fii lui LEAH: RUBEON, SIMEON, LEVI, IUDA, ISACHAR şi ZEBULON (șase triburi);

– fii servitoarei lui LEAH, numită BILHAH: DAN şi NEFTALI (două triburi);

– fii lui Raşel: IOSIF şi BENJAMIN (două triburi);

– fii servitoarei lui Raşel, numită Zilpah: GAD şi AŞER (două triburi). Aceştia au fost la originea celor douăsprezece triburi, cărora le-au dat și denumirea „semințiilor“ luată după numele lor. După cum se vede, nici urmă de EVREI printre cele douăsprezece triburi! Cele mai cunoscute în istorie au fost triburile lui Iuda și Benjamin, iar, în scrierile lor, mai apare și tribul leviților, care s-au erijat mai mult în „înțelepții“ celorlalți, devenind un fel de comisari-instructori, care le-au stabilit preceptele și le-au scris cărțile. De acord că jidanii sunt urmaşii (k)hazarilor, poate chiar hazari pur-sânge, lucru care se poate discuta. În nici un caz nu cred că putem spune „jidani europenizaţi“, dacă europenizarea înseamnă altceva decât o chestiune de transport, ca, de exemplu, a magrebiano-africanilor în Franţa, care se cred francezi, pentru că sunt născuţi în Franţa. Una este să te naşti într-o ţară, alta să aparţii genetic unui grup sau popor, mai mic sau mai mare, oricare ţi-ar fi locul naşterii. Hazaro-jidovii nu au putut fi europenizaţi din punct de vedere genetic, pentru că aşa ceva nu este posibil, la limită, decât după cel puţin 42 de generaţii metisate, după chiar învăţătura iudaică, de exemplu.

Acum câțiva ani presa din România a difuzat știrea cum că, pentru a beneficia de o primă barosană și alte înlesniri acordate nou-născuților și, implicit, mamelor respective, o tânără țigancă s-a dus, în ultima lună de sarcină, să-și descarce progenitura în Spania. Dar „consilierii“ ei pe probleme pecuniar-demografice nu erau prea buni cunoscători ai legislaţiei iberice în materie: ca să fi beneficiat de facilităţile despre care auzise, incomplet, în şatra ei, ar fi trebuit să fi locuit în Spania cel puţin doi ani! Ca atare, ţiganca nu a luat nici un sfanţ pentru puradelul ei. Totuși, puradelul a căpătat pașaport și cetățenie spaniolă! Da, dar ţigănuşul ei este „spaniol“? Ce drepturi are el ca proaspăt „cetăţean spaniol“, devenit astfel prin naştere? Păi, cum zicea olteanul când a fost prins fără bilet în tren, „nu prea are“. Asemenea incongruenţe legislative sunt speculate cu viclenie de către cei interesaţi, cum au devenit țiganii-europenizați, adică migranți-itineranți în diferite țări pentru a înșfăca diverse alocații sociale. Un alt exemplu de astfel de viclenie l-a semnalat dr. Gheorghe Funar, când a alertat asupra faptului că Ungaria profită de sărăcia în care au fost aduşi deliberat românii şi le acordă bătrânilor români pensii în schimbul acceptării de către aceştia a cetăţeniei maghiare. Şi deja s-au bulucit mulţi să profite de asemenea facilităţi, la fel ca ţiganca care s-a dus repede în Spania să umfle mangoţii cînd îşi varsă acolo gunoiul etnic. În acest mod perfid Ungaria urmărește să-și mărească populația „maghiară“ în Transilvania spre a arăta, cu proxima ocazie, Uniunii Europene că Moghioria deține un mare procentaj de „cetățeni maghiari“ cu dublă cetățenie în România, motiv pentru care va cere ocuparea Transilvaniei cu argumentul că la Trianon i s-ar fi făcut o mare nedreptate! Dar, evident, cei mai mari speculanţi în materie de asemenea procedee malefice sunt tot jidanii. Nicolae Iorga avertiza, cu ironia sa voltaire-iană, în interpelarea PROBLEMA EVREIASCĂ din Parlament din 11 februarie 1910, exact asupra intenţiei perfide de a deveni „români“ a jidanilor care pretindeau drepturi echivalente cu ale românilor pe motiv că s-au născut în România:Moise - A 11-a porunca

„Foaia evreiască intitulată România vorbeşte despre chestia socialistă, despre afacerea Racovschi (…). D-lor, iată ce zice foaia România:

«Cu prilejul afacerii Racovschi, cercurile oficiale și naționaliste au descoperit un raport între mișcare socialistă și Evrei. Studenții naționaliști, foarte probabil nu fără îndemnul Guvernului, în orice caz de acord cu acesta, au strigat că mișcarea în favoarea lui Racovschi este înscenată de Evrei. Fapt cert este că, dacă Evreii au fost deocamdată străini mișcării, simpatia lor nu i-a lipsit. Socialismul în țară nu mai este o cantitate neglijabilă și partidul nou, care este pe drum de a se forma, constituie de acum o putere însemnată, de la care Evreii pot aștepta liberarea lor din jugul  în care gem».

Acesta în luna lui Novembre, și acela care scrie aici prevede că, după o discuție între socialiști, dintre care unii vedeau enormitatea părăsirii punctului de vedere național românesc pentru a trece prin umanitarism și a ajunge la punctul de vedere național evreiesc – extraordinar pentru un Român rătăcit –, că, va să zică, după acesta, se va ajunge la declarația marelui partid social-democrat român că el înțelege ca Evreii să nu mai fie străini, ci să se bucure de drepturile tuturor celor care s-au născut în România.

Prin urmare, d-lor, după teoria dumnealor, cine vrea să fie Român, nu are decît să se fi născut în România, și, deci, pentru aceasta nu ar avea Evreii din Bucovina sau din Rusia decît să-și trimeată pe stimatele lor consoarte în anumite momente-n România pentru a o înzestra cu un număr de cetățeni născuți aici. (Mare ilaritate.)

Și, d-lor, articolul continuă: «Partidul social-democrat este la noi singurul care se gîndește la emanciparea celor cîteva mii de evrei».

Dacă ai zice 350.000, – tot cîteva mii! Vedeți, o cantitate neglijabilă!“

Ironia din acest ultim rând se referă la faptul că, atunci, în 1910, în România Mică jidanii pretindeau că sunt doar circa 350.000, dar Nicolae Iorga, chiar la începutul acestei interpelări parlamentare, subliniind dezinformarea practicată, relevase că, în realitate, e vorba de peste 500.000 de jidani! După circa un sfert de secol, pe vremea Guvernului Goga – care, la fel ca Petru Șchiopul, încercase să-i expulzeze pe jidanii intrați ilegal în țară și, la fel ca în 1910, stârnise un scandal în „Ioropa“ cu acuze de antisemitism la adresa României –, jidanii ajunseseră la circa 2,5 milioane de indivizi, fiind, cum a reamintit, recent, Gabriel Constantinescu, în raportul de un jidan la șapte români: adică cel mai mare din Europa, la mare distanţă de proporţia din celelalte state, chiar de situaţia din Rusia, unde erau cei mai mulţi jidani. Mistificarea jidănească pe această temă este la fel de virulentă și acum, când Aurel Vainer pretinde că ar mai fi doar 8.000 de jidani (tot atâţia erau şi în 1989!), deși s-a ajuns tot la circa 2,5 milioane de jidani.

Chestiunea jidănească este extrem de complexă, iar prin simplificarea ei expeditivă și abuzivă – așa cum unii spun „evrei români“, „rabinul şef al României“ şi alte asemenea expresii idioate – ne batem singuri cuie în tălpile de care vom avea nevoie pentru a cerceta şi lămuri problema și, eventual, pentru a le da un șut unde trebuie jidanilor prețioși – ca Elie Wiesel, Radu Ioanid, Victor Neuman, Alexandru Florian, Marco Maximilian Katz, Jean Ancel, Horia-Radu Patapievici, Mihai-Răzvan Ungureanu, Vladimir Tismăneanu ș.a. –, care vor să ne impună opiniile lor, tot așa cum, în antichitate, preoţii leviți le impuneau iudeenilor riturile cultului iudaic, normele de comportament, ideologia rasistă, politica teroristă etc., reluată, acum, de conducerea Israelului, pe baza, cum acuza Roger Garaudy, a „interpretării tribale a textelor biblice“! Din punct de vedere genetic, sau etno-rasial dacă vrem, toată lumea admite despre hazari că sunt de origine turco-mongolă, preluând, de altfel, opiniile lui Abraham Poliak și Arthur Koestler.

 

Care este originea cuvântului „evreu“?

În celebra sa carte CONTROVESA SIONULUI, Douglas Reed face o expunere savantă și documentată a originii cuvântului „evreu“ și a modului cum leviții au confecționat – modificându-le, „adaptându-le“, adică falsificându-le continuu – cărțile Vechiului Testament, pe care, ulterior, creștinii ortodocși au luat aceste falsuri ca fiind „autentice“, iar Împăratul Constantin cel Mare chiar a stabilit, personal, ca orice imperator care poate să-şi impună opinia în mod absolut, lista cărților care să constituie conținutul Bibliei. Iată de ce, acum, culmea!, Jaroslav Pelikan relevă cu stupefacţie: „Cea mai mare parte a doctrinei creştine s-a dezvoltat în sînul unei Biserici care nu avea cunoştinţă de textul original al Bibliei ebraice“ (s.n., V.I.Z.). Aşadar, Biserica Catolică (căci despre ea este vorba, întrucât termenul „catolic“ are, aici, sensul de „universal“, adică forma de mişcare a Bisericii, care fusese universală până la schisma ei oficială din 1054, între Catolicism şi Ortodoxie!) îşi dezvoltase doctrina ortodoxă – aici termenul „ortodox“ este folosit de J. Pelikan cu sensul etimologic de „dreapta credinţă“ – luând ca adevărate falsurile iudeene confecţionate de preoţii leviţi, „ajustându-le“, de fiecare dată, după bunul lor plac. Acest paradox – Ortodoxia, adică „dreapta credinţă“, bazată pe niște falsuri – rămâne abscons, adică nu este conștientizat de către creștini, deoarece sunt ignoranți în materie de exegeză biblică, iar acesta este unul dintre motivele pentru care jidanii țin sub obroc Manuscrisele de la Marea Moartă, spre a nu se afla adevărul privind textele biblice! Și pe aceste falsuri biblice se sprijină ideea pe cât de notorie pe atât de idioată a „iudeo-creştinismului“, adică a sorgintei iudaice – nu iudeene – a Creştinismului! Termenul „iudaic“ a fost introdus abia în secolul întâi d.H., de către Flavius Josephus în celebra sa carte, Antichităţi iudaice. Deşi, de la apariţia sa, Creştinismul s-a aflat într-un perpetuu război axiologic cu Iudaismul. Caracterul paradoxal al acestui război este dat de faptul că aproape toţi papii au cochetat cu Iudaismul – în timp ce enoriaşii catolici îi persecutau pe iudei pentru deicid –, iar papa Ioan Paul al II-lea, faimosul Karol Joseph Woytilla, chiar a ajuns până acolo încât i-a numit pe iudeii actuali – în realitate, pe jidani, pe moștenitorii fariseilor biblici – „fraţii noştri mai mari“! Mai mult, le-a cerut iertare jidanilor pentru persecuţiile comise de Biserica Catolică în decursul secolelor, îndeosebi în vremea Inchiziţiei! Din păcate, însă, acum Inchiziţia a încăput, şi ea, pe mâna jidanilor, care au întors-o contra creştinilor – mai exact spus, contra ortodocşilor, căci catolicii – sub „îndemnul“ cucernic al papilor, adică, de fapt, sub comanda autoritară a papilor, întrucât „papa de la Roma“ este expresia emblematică a monarhului absolut – sunt protejaţi de către această nouă lnchiziţie. Explicaţia rezidă în aceea că, aşa cum releva Douglas Reed, şi inclusiv, acum, Kevin MacDonald, Biserica catolică (la fel ca şi alte organizaţii oficiale) este infestată cu jidani „convertiţi“ la catolicism cu scopul deliberat de a se insinua și a submina Creştinismul. Conflictului bimilenar dintre Creştinism şi Jidănism i se potriveşte caracterizarea leninistă a luptei de clasă, cum că „se ascute zi de zi, ceas de ceas şi în proporție de masă!“ În fond, sub specie conceptuală, Creştinismul şi Jidănismul sunt două clase politice drapate în ideologie religioasă, dar, în subteran, conduse de elite politice: pe de o parte, Jidănismul – sub forma şi titulatura actuală de Sionism – este condus de Cahal, guvernul unic şi autoritar din umbră al Sionismului sub cele două forme de mişcare ale sale, Socialismul şi Capitalismul, care converg, acum, în Mondialism (Globalism) şi, pe de altă parte, Creştinismul, care se mişcă sub două forme mari, Catolicismul şi Ortodoxismul, în continuă dezbinare şi dispersare: Catolicismul, condus de papa de la Roma, este mai abil, fiindcă este disimulat sub diverse secte/culte conservatoare şi neoprotestante – unele foarte agresive, ca mormonii şi „Martorii lui Iehova“, autonumiţi şi „studenţi în Biblie“ –, dar toate de sorginte jidănească, foarte bine mascate şi, de aceea, foarte penetrante.AxisofEvil

Voi expune, în continuare, în rezumat, primele capitole din CONTROVESA SIONULUI [1]. Uneori, pentru mai multă clarificare (sper eu), am intervenit cu unele comentarii, introduse între paranteze drepte şi indicate, de cele mai multe ori, cu precizarea: „– n.n., V.I.Z.“

*

Douglas Reed a fost corespondentul principal al ziarului britanic Times în Berlin, Viena şi în celelalte capitale din centrul Europei între 1924 şi 1938, ceea ce l-a pus în legătură directă cu toate evenimentele politice şi militare europene în aceşti ani şi i-a permis să stabilească contacte şi să obţină informaţii veridice și importante. În 1938 şi-a dat demisia în semn de protest pentru că reportajele lui erau din ce în ce mai mult cenzurate, distorsionate şi falsificate – intervenea „Poliția Gândirii“ anticipată de George Orwell; astăzi tot ceea ce se publică în marea presă a tuturor ţărilor este o imensă minciună şi dezinformare, aşa cum dovedeşte autorul în această carte, care constituie încununarea operei vieții sale. A continuat să scrie cu mult succes dezvăluind adevărul despre toate tranzacţiile militare şi politice ale secolului, până când cărţile lui au fost boicotate, editurile au refuzat să-i mai accepte manuscrisele şi i-a fost tăiat accesul la demnitarii şi oamenii politici ai zilei. Ruina carierei şi vieții lui publice i-a dat, însă, răgazul şi singurătatea necesare studiului intens care a produs cartea pe care o rezumăm, printr-un fragment, aici.

Cartea – redactată între 1949-1952 şi rescrisă în 1956 – a rămas nepublicată timp de 22 de ani, timp în care atât manuscrisul, cât şi autorul au fost intens boicotaţi de cei care deţin forţele de opresiune civilă şi intelectuală şi deţin monopolul tipografic în lumea „liberă“. Retras cu resemnare în anonimat, autorul a văzut cum politica internaţională continua să evolueze pe liniile descrise de el şi cum Uniunea Sovietică, aparent adversara Israelului, pe ascuns unelteşte cu acesta împotriva ţărilor atacate de Israel (1957, 1982); a trăit să vadă Israelul devenind cea mai mare putere militară din lume după Uniunea Sovietică, China comunistă şi Statele Unite; a trăit să vadă cum numai „evreii“ din Tel Aviv sunt singurii care protestează împotriva genocidului şi măcelăririi refugiaților civili arabi de către armata izraeliană: toate aceste evenimente venind să confirme analiza strălucită realizată de Douglas Reed.

*

Poporul antic nomad „habiru“ a migrat în diverse zone din arealul Orientului Apropiat. De la această denumire a apărut, probabil în primele secole de creștinism, prin corupere fonetică și grafică a filierei „habiru“→…→„hebreu“, forma literară a cuvântului, hebraeus/hebraei în limba latină, hébreu/hébreux în limba franceză, în limba engleză hebrew, cu varianta românească literară „evreu/evrei“, iar cea folclorică ovreu/ovrei; forma „evreu“ a fost impusă, artificial și interesat de propagandiștii jidani-așchenazi, pentru a fi și ei considerați „evrei“, pe motivul că termenul „jidan“ ar fi peiorativ, tot așa cum țiganii s-au fudulit și ei și vor să li se zică „romi“. Din cauza interșanjabilității fonemelor „b“ și „v“ (care dau și dublete, de ex., borbotine/vorvotine, voroave/vorbe etc.), în limba română avem și cele două variante: limba „ebraică“/„evreiască“ și „evreu“ în loc de „ebreu“, tot așa cum cuvintele Benjamin și Bethleem au și variantele literare Beniamin, Veniamin și, respectiv, folclorice, Vitlaim. Chiar ideologul principal al sionismului, Teodor Herzl, avea numele iniţial, de jidan, nu de „european“, Binyamin Ze’ev Herzl. Oricum, termenul „habiru“ înseamnă chiar „nomad“, deci nici el nu desemna un „popor“, ci doar grupuri de triburi care migrau de acolo-acolo, „ca țiganu’ cu cortul“ – cum zice românul –, numite, deci, generic, „nomazii“. Iar , „nomazii“, adică „habiru“, nu înseamnă „evrei“, ci nomazi!10505597_345608452261774_283786068003954128_n (1)

  1. Cum a început tărășenia

Totul a început în 458 î.Hr., când un mic trib palestinian din Imperiul Persan despărţit de izraeliți, şi anume tribul iudaic (descendent din Iuda, unul dintre fiii adulterinului-acceptat Iacob – spre deosebire de un François Mitterrand, care era un adulterin-mascat, sau de un Luigi Berlusconi, care este un adulterin-scandalos), a instaurat teoria supremaţiei unei seminţii alese pentru a jefui şi stăpâni toate popoarele lumii, care-i sunt prin lege inferioare. Distrugerea civilizaţiei care a înflorit în Europa şi-n Vest în ultimii 2.000 de ani este cauzată de acţiunea acestei teorii, după cum o arată faptele, documentele şi datele istorice care pot fi verificate. În treacăt, amintesc, în acest sens, demonstrația făcută de Ilariu Dobridor, în cartea sa ignorată, DECĂDEREA DOGMELOR [2].

Iudaismul era reacţionar încă de la apariţia sa acum 2.500 de ani, căci existau, deja, religii ca budismul şi confucianismul, care propovăduiau pacea şi existenta unui Dumnezeu unic pentru toţi oamenii cu milă şi toleranţă pentru toţi. În Egipt, Cărţile Morţilor, care datează de acum 4.600 de ani, descriu pe Dumnezeul unic şi atemporal care a creat cerul şi pământul şi pe om, în timp ce iudaismul este politeist, cum dovedesc menţiunile despre „ceilalţi Dumnezei“ din Ieşirea (în anumite traduceri se folosește denumirea de Exodul, dar aici preferăm denumirile din edițiile românești ale Bibliei, girate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române). O sectă care a devenit stăpânitoare în tribul iudaic a preluat ideea unui Dumnezeu unic al tuturor oamenilor, dar i-a atribuit rolul de a distruge şi asupri pe toţi oamenii în favoarea iudeilor.

Căci acest Iehova a ales un neam, fals numit „al lui Israel“, fiind redus doar la tribul iudaic, şi-i dă acestui neam ales putere absolută de a ucide, despuia, jefui, înrobi şi asupri pe toate celelalte seminții, ca o răsplată pentru că acest trib îl recunoaște drept Dumnezeu dintre toți ceilalţi Dumnezei: aceasta este „Legea“. Dacă iudeii nu se supun Legii, atunci Iehova îi împrăştie printre celelalte seminţii, ceea ce constituie „robia“ lor; iar drept pedeapsă pentru celelalte seminţii pentru că şi-au îndeplinit rolul destinat lor de Iehova, acesta le va da pe mâna iudeilor ca să le masacreze şi să le despoaie. Aceasta este înțelegerea dintre Iehova şi „fiii lui Israel“ în Vechiul Testament. În realitate, „fiii lui Israel“ habar n-au avut niciodată de această înţelegere redactată de leviţii iudei în jurul anului 458 î.Hr.

Înainte de această dată n-a existat nimic scris şi religia consta doar din folclor oral. Fragmentele care au supravieţuit din acel folclor arată că izraeliții nu aveau o credinţă sângeroasă şi ucigașă ca a lui Iehova. Tradiţia lor era că Moise, a cărui legendă seamănă cu a regelui Sargon al Babiloniei, care l-a precedat cu o mie sau două de ani, s-a întors de pe Munte cu Tablele Legii cunoscute drept „Cele Zece Porunci“, care seamănă mult cu coduri mai vechi ale egiptenilor, babilonienilor şi asirienilor. Izraeliții din antichitate s-au contopit cu celelalte popoare antice contemporane lor, cu a căror religie inclusiv religia lor avea multe asemănări. Numele lor şi numele lui Moise au fost, însă, preluat de leviţii iudaici, care au transformat ideea unui Dumnezeu unic al întregii omeniri într-o doctrină de segregare, ură de rasă, masacre în numele religiei şi răzbunare împinsă la infinit. Citind cu atenţie Vechiul Testament se poate vedea cum au rescris leviţii legendele anterioare; Moise întâi vine şi dă Cele Zece Porunci de cinste, bunătate şi respect pentru aproapele, ca, apoi, povestea lui să continue cu genocid şi masacrare pe scară mare a oamenilor nevinovaţi pe care-i întâlneau iudeii în migraţiunile lor. Iehova întâi zice: „Să nu ucizi!“, iar, apoi, ordonă uciderea tuturor triburilor învecinate, cruțând doar fecioarele pentru a le lua sclave.

Rescriind legendele şi transformându-le într-un program politic şi militar care acționează şi astăzi, leviţii au născocit multe episoade istorice despre care chiar cărturarii sionişti sunt de acord că n-au avut loc, ca, de exemplu, robia în Egipt, trecerea Mării Roşii şi toate poveștile legate de Egipt. Învăţaţii rabini sunt de acord că Moise nu a existat niciodată şi că profeţiile lui Isaia, de exemplu, au fost compuse în diverse etape de timp de diverse persoane. Spre deosebire de cititorii Bibliei, care se cred creştini, erudiţii talmudişti, ca, de exemplu, marele istoric sionist dr. Josef Kastein, nu cred în realitatea poveştilor din Vechiul Testament; dar cred în politica seminţiei alese pentru a stăpâni, asupri şi jefui pe celelalte popoare. Dr. Josef Kastein spune clar că Vechiul Testament este un program politic scris la vremea sa în scopul acţiunii politico-militare, care este în continuare revizuit şi rescris de către înțelepții Sionului pentru a face faţă realităţilor istorice contemporane.

  1. Sfârșitul Israelului

Robia egipteană din Geneza/Facerea şi Exodul/Ieşirea este, deci, o legendă, căci nomazii „Habiru“ (hebreii), despre care vorbesc rapoartele miniştrilor faraonilor cu mii de ani în urmă, au pătruns în Canaan şi s-au amestecat cu populaţia locală cu mult înainte de timpurile legendarului Moise. În nord erau mai numeroși „Habiru“ din triburile lui Yisrael, vag înrudite, uneori aliate, alteori în duşmănie; în sud era un trib mic al lui Iuda, tribul iudaic, care, căzând sub dominaţia leviţilor, a dat naştere religiei iudaice, rasismului iudaic şi – târziu în istorie – termenului de „evreu“, interșanjabil cu cel de iudeu. În Enciclopedia Iudaică se spune despre acest trib că „cel mai probabil nu era un trib israelit“ [3]. Dar, în timp ce izraeliții au acceptat să trăiască împreună cu celelalte popoare şi s-au contopit cu ele, tribul iudaic a preluat legende izraelite şi le-a rescris şi transformat în cel mai crâncen program politico-militar de distrugere a altor popoare. Izraeliţii au respins acest program politico-militar cu circa 950 de ani î.Hr., acum aproape trei mii de ani. Rescriind legendele izraeliților, leviţii care au pus bazele iudaismului au lăsat, însă, intacte unele pasaje despre „poporul ales“, care, văzute din afară de către neinițiați, par misterioase, ca, de exemplu, pasajul în care socrul are legături sexuale cu nora în Facerea 38; dar motivele scribilor şi leviților care au rescris Vechiul Testament şi care rescriu tot timpul doctrina iudaică nu pot fi totdeauna înţelese de cei din afară.

În Vechiul Testament se povesteşte cum tribul iudaic condus de clasa stăpânitoare a leviţilor (la care s-a asociat şi un trib minuscul, al lui Beniamin) a căutat o alianţă cu izraeliții, care erau mult mai numeroşi, ceea ce s-a realizat printr-un rege ales (nu ereditar), şi anume Saul.

Cu el a început istoria cuceririlor sângeroase, a masacrelor şi distrugerilor care marchează cariera iudeilor în istoria antică. Saul s-ar părea că n-a ucis absolut toate victimele şi unii au scăpat cu viaţă din drumul iudeilor; de aceea Iehova l-a pedepsit, l-a înlocuit cu David şi, în cele din urmă, Saul s-a sinucis. E probabil că toată istoria asta este inventată, căci a fost scrisă cu secole mai târziu; dar ceea ce este real şi ilustrativ este insistența lui Iehova ca agresorii, cuceritorii să fie fără milă, ucigaşi şi călăi neîndurători, să masacreze mulţimile, căci de aceea au fost aleşi. Cum izraeliții nu l-au acceptat pe David ca rege, izraeliții s-au despărţit, dar au fost cuceriţi cu forţa armelor şi stăpâniţi de fiul lui David şi a unei hitite, Solomon, care n-a prea păstrat nici el puritatea seminţiei, căci a avut un harem cu multe femei din alte triburi, printre care o egipteancă. Prin 937 î.Ch. izraeliții s-au despărţit de iudei şi dispar, astfel, din istoria Israelului şi a Sionului. Căci din seminţia lui David trebuie să se nască un mesia iudaic, care să-i instaureze definitiv pe iudei ca şefi supremi şi stăpâni peste toate popoarele lumii şi peste aurul şi bogăţiile lor. Josef Kastein scrie că segregaţia rasială crâncenă practicată de iudaici a început după moartea lui Solomon şi dispariţia izraeliților. Această segregaţie este opera leviţilor împotriva cărora au perorat profeţii „ebraici“ secole de-a rândul, demascând sălbaticul crez tribal al leviţilor iudei, aşa cum l-a criticat şi Iisus Hristos cu şapte-opt sute de ani după ei.

Profeţii erau în special revoltaţi de nesfârşitele sacrificii de oameni şi animale aduse lui Iehova pe care le cere legea iudaică scrisă de leviţi, unde Iehova spune: „Primul născut din om sau animal trebuie să fie ucis pe altarul meu“ (Ieşirea 34,19) şi de accentul pe care-l pun leviţii pe ritualuri sângeroase şi pe stropirea cu sânge proaspăt din victima caldă încă (Ieşirea 29 etc.). Amos arată că lui Dumnezeu nu-i plac sacrificiile, sângele vărsat şi litaniile leviţilor (Amos 5, 22 etc.), în pasaje pe care, din motive obscure, leviţii care au scris Vechiul Testament nu le-au eliminat, ci le-au transcris alături de sângeroasele lor incitări la omor, tot aşa cum n-au eliminat nici povestea despre naşterea lui Solomon, fiul legăturii adultere dintre regele David şi soția căpitanului său credincios, pe care David l-a ucis în mod mişelesc după ce l-a încornorat. Pe timpul lui Miheia încă se mai ucideau copiii pe altarele lui Iehova (Miheia 6, 7). Şi el şi ceilalţi profeţi din Vechiul Testament cereau triburilor israelite să nu urmeze cruzimea şi sălbăticia leviţilor. De aceea, după două secole, leviţii s-au concentrat în special în tribul lui Iuda, care a rămas pe loc plătind doar tribut când asirienii au cucerit triburile izraelite în 721 î.Hr. și le-au dus în captivitate. După cucerirea asiriană, izraeliții dispar ca popor istoric, contopindu-se cu restul populaţiei asiriene, care, de-a lungul secolelor, a migrat probabil spre Vest şi s-a răspândit prin Europa. Istoricii Sionului relatează cu satisfacţie dispariţia celor zece triburi izraelite care au refuzat să se înregimenteze în armata destinată să verse oceane de sânge nevinovat în marşul ei triumfător către supremaţie asupra tuturor: dr. Josef Kastein arată că dispariţia izraeliților n-a pricinuit nici un regret. În realitate, izraeliții n-au dispărut cu desăvârşire de pe faţa pământului, ci au fost doar „pronunţaţi ca fiind inexistenţi“ de către principiile sionismului militant şi nu mai participă în „controversa Sionului“. Astfel, Talmudul spune explicit: „Cele zece triburi [ale lui Israel] nu participă în lumea ce va să vină (The ten tribes have no share in the world to come)“ [4]. Marele rabin al iudeilor din Imperiului Britanic, J. H. Hertz, a declarat în 1918: „Iudeii de azi sunt descendenţii triburilor lui Iuda şi Benjamin şi un anumit număr din descendenţii tribului lui Levi“ (The people known at prezent as Jew are descendants of the tribes of Judah and Benjamin with certain number of descendans of the tribe of Levi [5]), arătând, astfel, clar că el îi exclude pe izraeliți dintre „iudei“. Bineînţeles că „iudeii“ de azi nu descind deloc din tribul lui Iuda, după cum ştiu şi ei foarte bine; dar aici e vorba de apartenenţa politică, nu de genealogie. Deci, statul Israel n-are nici un drept la numele de „Israel“, pe care îl folosește doar din motive politice legate de obsesia Vechiului Testament etalată de către slujitorii sionismului, care-şi imaginează că îndeplinesc promisiunea făcută lui „Israel“ de către Iehova. Singurul nume cu oarecare justificare istorică al statului Israel ar fi fost „ţara lui Iuda“. De altfel, în Germania se înființase o organizație numită Jüdenland și, mi se pare, apăruse și o publicație cu acest nume!

  1. Leviţii şi legeadeath-to-israel-12

În secolul care a urmat victoriei asiriene, leviţii tribului lui Iuda au început să scrie Vechiul Testament, începând, în 621 î.H., cu cartea a cincea, Deuteronomul, pe care au citit-o poporului în Templul din Ierusalim. Aşa s-a născut „Legea mozaică“ pe care Moise, dacă ar fi existat, n-ar fi avut de unde s-o cunoască. Toţi erudiţii rabini sunt de acord asupra faptului că, deşi textele îi sunt atribuite lui Moise şi, uneori, lui Iehova, ele au fost în realitate scrise şi rescrise de leviţi după bunul lor plac.

Cartea Deuteronomul stă la baza textului Tora, care la rândul său stă la baza Talmudului, de unde derivă nesfârşita serie de comentarii şi comentarii-la-comentarii care, în întregimea lor, constituie „Legea iudaică“. „Deuteronomul“ înseamnă „cea de-a doua lege“, a leviţilor, şi a fost scrisă înaintea primelor două cărţi, ale Facerii şi Ieşirii; celelalte două cărţi din Vechiul Testament care aparţin la Tora, Leviticul şi Numerii, au fost scrise şi mai târziu, deşi toate patru au pretenţia că sunt o naraţiune cronologică. Rescriind „Legea“, leviţii au produs în Deuteronomul o lege total opusă Celor Zece Porunci, pe care legenda zice că le-a primit Moise. Erudiţii sionişti declară că ei aveau dreptul de a „face faţă condiţiilor existenţei în continuă schimbare în spiritul învăţăturilor tradiţionale“ (dr. Joseph Kastein). Leviţii justifică dreptul lor de a rescrie şi modifica textul legii la bunul lor plac printr-o poruncă a lui Iehova, pe care ar fi dat-o lui Moise personal, atunci când i-a dezvăluit o Tora secretă numai lui: de a nu scrie niciodată această lege şi de a o transmite numai oral celor inițiați, „căci“, zice Talmudul (citat de dr. Funk), „Iehova a prevăzut că într-o zi goyimii vor citi Tora şi vor pretinde că sunt şi ei fiii lui Dumnezeu, dar nu va fi aşa, căci Dumnezeu îi respinge pe cei care nu cunosc învăţătura secretă orală“.

Nu se poate stabili cât de aproape este textul cărţii a cincea din Vechiul Testament de textul original citit în Templul din Ierusalim, căci leviţii au modificat textul tot timpul înainte de-a fi tradus şi publicat, după care nu le-a mai fost posibil să schimbe prea mult; probabil că ceea ce a intrat în Vechiul Testament nu conţine textul integral, dar conţine destule. În timp ce Cele Zece Porunci ziceau să nu ucizi, să nu furi etc., „cea de-a doua lege“ (Deuteronomul) porunceşte în mod expres să asasinezi, să ucizi, să distrugi cu desăvârşire popoarele învecinate, să le iei averea, să-i transformi în robi, să n-ai milă, să nu cruţi pe nimeni. Iehova este singurul Dumnezeu care răsplăteşte pe credincioşii săi cu o singură condiţie: credincioşii să nu se abată deloc de la „lege şi judecăţi“, care lege consta în primul rând din obligaţia de a ucide şi anihila pe ceilalţi oameni. Iehova cere intoleranţa. Stăpânirea lumii prin masacrare şi teroare este primul lucru pe care-l cere „legea“ pe care Moise ar fi lăsat-o pe patul de moarte (Deuteronomul, 2). Această carte a cincea din Vechiul Testament conţine istorii despre cum a fost aplicată „legea“ şi cum au fost distruse triburi şi sate, de către pioşii credincioşi care aplicau legea: cuvântul care revine obsedant este „ucide“, în variantele sale: „distruge cu desăvârşire“, „masacrează“. Cititorul de azi al Vechiului Testament nu dă atenţie acestor cuvinte. Dar ele zugrăvesc o realitate care a avut loc în 1948, de exemplu, când populaţia palestiniană paşnică a satului Deir Yasin a fost masacrată cu toată cruzimea prescrisă de „lege“ şi n-a fost lăsat în viaţă nici unul, exact cum cere Deuteronomul 7, 2. Trupele britanice care au venit după masacru la faţa locului au găsit cadavrele femeilor şi copiilor căsăpiţi de către comandourile izraeliene aruncate în fântâni, pentru a spurca apele, aşa cum cere „legea“. Palestinienii, văzând cum începe genocidul lor la mâna statului Israel şi cum Naţiunile Unite şi puterile occidentale nu zic nimic, au fugit lăsându-şi pământul şi avutul în mâna cotropitorilor – exact aşa cum indică Deuteronomul 7, 1; 20, 16; etc. Căci în parlamentările lor cu puterile occidentale, sioniștii zic „Biblia este mandatul nostru“ (slogan etalat de dr. Chaim Weizmann, creatorul statului Israel, repetat de Ben Gurion – supranumit „marele expulzator“ –, repetat de Golda Meir, repetat de Moshe Dayan ș.a.); şi cartea a cincea a Vechiului Testament prescrie masacrele practicate împotriva palestinienilor.

Să ne amintim că Roger Garaudy, îndeosebi în Miturile politice fondatoare ale politicii izraeliene, denunță exact această politică rasistă și teroristă practicată acum de statul Israel, citând și acuzațiile aduse respectivei „politici a napalmului“ formulate de rabinul Menuhin, tatăl violonistului Yehudi Menuhin.

În continuare, în Deuteronomul Iehova porunceşte prin legea sa să fie distruse toate celelalte religii (7, 5), ceea ce se aplică în mod special creştinismului. Aici se subsumează distrugerea bisericilor, deschiderea muzeului anti-creştin, canonizarea lui Iuda Iscariotul şi toată ofensiva anticreştină a guvernului bolşevic imediat ce a preluat puterea [în 1917, precum și toată ofensiva anticreştină a Uniunii Europene, exprimată îndeosebi prin măsurile de apărare a poponarilor]. Tot în virtutea acestei „legi“ au cerut crucificarea lui Hristos (Deuteronomul 13, 5); şi tot aici se prescrie denunţul practicat împotriva membrilor familiei (Deuteronomul 13, 6), aşa cum îl cer autorităţile comuniste [vezi, de exemplu, cazul lui Pavlik Morozov]. În privinţa cinstei în afaceri, ea este stipulată în raportul cu coreligionarii, dar este interzisă în relaţiile cu ceilalţi (Deuteronomul 23, 19-20). Cartea a cincea a Vechiului Testament se încheie cu o listă de blesteme care vor cădea asupra celor care nu respectă „legea“, în eficacitatea cărora se mai crede şi astăzi în cercurile talmudice, unde se invocă blestemele împotriva celor proscrişi. Dar aceste blesteme se vor întoarce împotriva duşmanilor, dacă credincioşii vor reveni la sentimente mai bune şi vor executa „legea“. Astfel, rolul „goyimilor“ indicat de „lege“ este ca să servească drept instrument al mâniei lui Iehova îndreptate când împotriva iudeilor care nu urmează întocmai „legea“, când împotriva lor înşişi pentru că au servit drept instrument mâniei lui Iehova (Deuteronomul 28, 64-66; 30, 7). Astfel se explică veşnicele plângeri şi acuze actuale că jidanii sunt persecutaţi peste tot de către toate naţiunile din lume, indiferent cât de prosperi şi de privilegiaţi sunt în sânul acestor naţiuni: „legea“ le cere aceasta. Iehova în Deuteronomul îi pedepseşte pe iudei împrăştiindu-i printre ceilalţi oameni, ceea ce, în sine, constituie opresiune din partea celorlalţi oameni prin simplul fapt că există; apoi, „persecutorii“, adică ceilalţi oameni, trebuie pedepsiţi ca persecutori şi distruşi. Faptul că tribul lui Iuda trăieşte în sânul altor naţiuni este o normă promulgată de Iehova şi, în acelaşi timp, un act de persecuţie din partea celorlalte naţiuni. Astfel, dacă într-un accident mor cinci evrei alături de 95 de ne-evrei, accidentul este considerat ca un act de persecuţie antisemită!

La Conciliul din Trent, o mână de prelaţi au hotărât că Vechiul Testament trebuie considerat ca parte din Scriptură egală cu Noul Testament – lucru care a produs mult zbucium celor care citesc cu atenţie şi cu înțelegere Vechiul Testament. Căci Iisus Hristos a predicat tocmai împotriva „legii“ din Deuteronomul şi, ca atare, cele două Testamente sunt diametral opuse. La vreo 20 de ani după ce leviţii au publicat „legea“ în Ierusalim, la aproximativ 696 î.Hr., tribul lui Iuda a fost cucerit de babilonieni, care l-au dus în robie în Babilon.

  1. Se făuresc „lanţuri“

În timpul exilului babilonian, leviţii iudei au scris cele patru cărţi ale Vechiului Testament care preced Deuteronomul şi au născocit prima robie, cea egipteană, descrisă în legenda lui Moise. Aceste cinci cărţi constituie „Tora“, care înseamnă „lege“; dar nu conţin toată „legea“; căci legea este tot timpul elaborată şi rescrisă de talmudişti. Cum doar aceasta este lege, iar orice altă lege a statului în interiorul căruia trăieşte tribul lui Iuda constituie „persecuţie antisemită“? Robia babiloniană nu a cuprins marea masă a tribului lui Iuda, care se afla răspândită peste tot în jurul Mării Mediterane, practicând comerţ, ci doar câteva zeci de mii de persoane strâns legate de activitatea templului din Ierusalim, adică un nucleu iudaic. Marele istoric iudeu dr. Joseph Kastein spune că în „robia babiloniană“ iudeii „se bucurau de libertate deplină“, aveau libertate religioasă, de acţiune, de gândire, aveau toate privilegiile: puteau cumpăra proprietăţi unde doreau, puteau locui unde pofteau, puteau ocupa orice funcţii în stat şi în societate. Dar pentru a-şi păstra dominaţia asupra lor, leviţii au cerut dreptul de a construi pentru iudei cartiere închise locuite în mod exclusiv de ei – adică ghetouri. În aceste ghetouri doar legea Talmudului e lege şi ea prescrie cele mai mici amănunte ale vieţii zilnice. La obiecţiunea că Iehova nu i-a putut da lui Moise atâtea instrucțiuni amănunţite, se răspunde cu „legea orală“ pe care i-a dat-o Iehova lui Moise şi pe care n-o ştiu decât leviţii; dar nimeni nu face obiecţiuni, căci „legea“ prevede pedeapsa cu moartea pentru cei care fac obiecţiuni.

Distrugerea popoarelor printre care trăiește tribul lui Iuda este prima poruncă şi întoarcerea la Ierusalim este recompensa. În realitate, cei mai mulţi dintre cei care trăiau în diaspora n-aveau nici o dorinţă să-şi părăsească căminul. Dar pentru că întoarcerea este strâns legată de programul de distrugere şi de dominare a celorlalte naţiuni, trebuie realizată cu orice preţ. Căci leviţii insistă să aplice „legea“ în cele mai mici detalii; şi ei fac şi rescriu legea permanent. „Legea“ cere reîntoarcerea în Palestina, unde este plasată mitologia din primele două cărţi din Tora/Vechiul Testament, Facerea şi Ieşirea. Cititorul atent poate vedea cum tradiţia folclorică orală a început să fie înlocuită şi suplimentată în această mitologie din ce în ce mai mult cu texte rabinice mult mai recente. Astfel, examinând cele două istorii ale facerii lumii din Facerea 1 şi Facerea 2, experţii sunt de părere că Facerea 2 conţine mai multe interpolări levitice târzii decât Facerea 1. Interpolările şi adăugirile leviţilor explică flagrantele contradicţii: la distanţă de doar câteva pagini, câteva rânduri doar, Iehova porunceşte omului „să nu ucizi“, iar, apoi, îi porunceşte „să ucizi absolut pe toţi cei care-ţi cad în cale, să nu laşi pe nimeni în viaţă“; sau „să fii bun cu străinii“, ca, apoi, să îndemne la uciderea şi maltratarea străinilor. Pasajele umane provin din legendele mai vechi. Pasajele care prescriu programul politic de masacrare şi înrobire a tuturor celorlalte naţiuni sunt opera „înţelepților Sionului“, a cancelariei levitice permanent ocupată cu elaborarea „legii“. În primele două cărţi ale Vechiului Testament şi în unele pasaje ale profeţilor izraeliți sunt cele mai multe vestigii din religia originală. Oare de ce au permis leviţii să persiste aceste pasaje mai vechi, cu un Dumnezeu drept şi plin de milă pentru toţi oamenii, când ar fi putut să le elimine complet? Probabil că erau tradiţii orale prea bine cunoscute la vremea aceea de către membrii tribului pentru a putea fi eliminate total. Violenţa şi setea de sânge a leviţilor este mai evidentă în Deuteronomul, Leviticul şi Numerii. În Ieşirea apare pentru prima dată motivul: „Legea este pecetluită cu sânge“; de aici încolo vărsarea de sânge este tonul întregului Vechi Testament. Moise a consfinţit legea dată de Iehova iudeilor prin uciderea victimelor sacrificate şi stropind cu sângele victimelor pe dreptcredincioşi (Ieşirea 24, 7-8). Funcţia de legiuitor devine ereditară; Moise o dă fratelui lui Aaron şi urmaşilor acestuia pe veci de veci, stropindu-i cu sângele victimelor ucise (Ieşirea 29, 11-12, 16, 20-21). Numai când sunt scăldaţi în sângele victimelor proaspăt ucise sunt preoţii lui Iehova sfinţiţi. Sângele victimelor nevinovate curge în fluvii pe tot parcursul Vechiului Testament. De ce oare trebuie preoţii să apară în faţa poporului totdeauna scăldaţi în sângele cald încă al victimelor?

Opinia lui Douglas Reed, bazată pe însuși textul Vechiului Testament, este că leviţii stăpâneau masa poporului prin teroare sângeroasă şi deţineau uciderea şi vărsarea de sânge ca apanajul lor suprem în faţa ochilor tuturor. Căci Iehova nu se mulţumește cu victime animale: Dumnezeul iudeilor cere victime umane, nu numai dintre celelalte naţiuni, dar chiar dintre iudei; Iehova cere să i se sacrifice pe altar primul născut al fiecărei femei şi al fiecărui animal: „Să-mi jertfeşti mie [pe altar] primul născut care iese din pântecul mamei dintre copiii lui Israel şi ai oamenilor şi ai animalelor; căci sunt ai mei“ (Ieşirea 13, 1, 12). Obiceiul de a ucide primii copii pe altarul lui Iehova a persistat multă vreme: încă profetul Miheia (6, 7) protestează împotriva acestui obicei. Ulterior leviţii i-au înlocuit cu victime animale pe copiii care trebuie sacrificați pe altarele lui Iehova; totuşi, sângele cald al victimelor cu care se împodobeau leviţii în faţa mulţimii avea puterea simbolică de a-i face stăpâni pe viaţa şi moartea tuturor. În comunităţile talmudice conservatoare, leviţii se stropesc cu sângele cald al victimelor şi în ziua de azi, după cum arată Congresul Rabinilor Reformişti din America de la Pittsburgh din 1855, care ar fi dorit să se întrerupă acest obicei. În secolul nostru, însă, rabinii reformişti au pierdut mult din influenţă şi cei talmudici conservatori au supremaţie. Indicaţiile pentru sacrificii sângeroase constituie cea mai mare parte din instrucţiunile minuţioase pe care le conţin Tora şi primele cinci cărţi din Vechiul Testament (Pentateuhul, pe care se bazează Tora). Dacă aceste sacrificii nu sunt riguros făcute, pedeapsa este moartea, aşa cum se vede din istoria viţelului de aur din Ieşirea 32: în timp ce Moise era plecat sus pe munte, Aaron a făcut la cererea poporului un viţel de aur pe care l-a pus pe altar; drept pedeapsă, Moise când s-a reîntors a dezlănţuit leviţii contra poporului, care au ucis un mare număr de oameni – „fiecare ucigând pe fratele, pe prietenul, pe vecinul său“ (Ieşirea, 32, 26-27). Părerea autorului este că viţelul de aur era un sacrificiu simbolic în locul viţeilor şi mieilor şi copiilor vii cu al căror sânge leviţii insistă că trebuie să-şi stropească veşmintele şi altarele. Orice încercare de a diminua autoritatea arbitrară a leviţilor se pedepseşte cu moartea: astfel, în Numerii, 16, 1-13, unii grupaţi în jurul lui Core s-au revoltat împotriva tiraniei, întrebându-l pe Moise „de aceea ne-ai adus aici în deşert, ca să fii stăpân peste noi?“ (16, 13) şi au fost pedepsiţi cu moartea de către Iehova, care a continuat să-i facă jocul politic al lui Moise şi al fratelui lui, Aaron, spune povestea, trimiţând o ciumă care a exterminat pe toţi partizanii lui Core (16, 41-50). Flagelul ciumei a încetat după ce 14.700 de oameni au fost ucişi, zice povestea şi numai la intervenţia lui Aaron; aşa de mult ţine Iehova să întărească stăpânirea ereditară a nomenclaturii „descendenţilor lui Aaron“. Tot aici îl vedem pe liderul suprem al poporului, Moise, ca membru în grupul „înţelepţilor Sionului“, „bătrânilor Israelului“ (Ieşirea, 16, 25). Imediat după povestea care arată că dacă te revolţi împotriva tiraniei leviţilor pedeapsa este moartea, urmează lista privilegiilor lor.

Ultima carte din Tora, cartea a cincea din Vechiul Testament, a fost prezentată ca „un manuscris din străbuni“ descoperit de către leviţi. Cele două cărţi care-i preced, Leviticul şi Numerii, au pretenţia că conţin instrucţiunile pe care i le-a dat Iehova lui Moise şi acesta le-a transmis leviţilor. Prima şi cea mai importantă obligaţie este să practici ura de rasă şi ura religioasă. Dacă mai persistă unele fragmente şi resturi din tradiţiile folclorice pre-levitice care îndeamnă la iubire, toleranţă, cinste în relaţiile cu toţi ceilalţi oameni, ele sunt contracarate de legea levitică care spune clar: „copiii popoarelor de alt neam care locuiesc aici… sunt proprietatea voastră… ei vor fi robii voştri pe vecie… dar pe fraţii voştri izraeliți să nu-i înrobiţi cu străşnicie“ (Leviticul, 25 45). În Deuteronomul (22, 25-27), în caz de viol, cel care violează este pedepsit cu moartea, nu victima violului; în Leviticul (19, 20-22), dacă un bărbat violează o sclavă, victima nevinovată, sclava, este pedepsită cu biciuirea, iar bărbatului „i se iartă păcatul“ (22).

Numerii, a patra carte din Tora/Vechiul Testament a fost scrisă ultima şi conţine şi cea mai puternică expresie a crezului politic levitic. Aici leviţii s-au debarasat de privilegiul de a înjunghia pe altarul lui Iehova pe primul copil al fiecărei femei din trib, care nu le era de prea mare folos, după cum se vede din profeţi şi din toate poveştile despre răscoale ca aceea a lui Core. Ei pun în gura lui Iehova decizia de a accepta clasa leviţilor în loc de sacrificiul primului născut, ca substitut: şi pentru că erau 273 mai mulţi primi-născuți decât leviţi în momentul acela, excesul de primi-născuţi au fost răscumpărat cu bani de la moartea pe altar şi anume cu 100 de oboli de fiecare, bani pe care i-a luat Moise (Numeri, 3, 40-49). Leviţii au continuat să stăpânească în mod absolut prin teroare, chiar dacă nu mai înjunghiau pe altar fiecare prim-născut al fiecărei femei; aveau putere să otrăvească femeile acuzate de soţi geloşi (5, 12-31), într-o ceremonie de tipul celor practicate de vracii triburilor primitive din Africa.

O mare parte din populaţia Canaanului îl venerau pe Baal, în timp ce iudeii îl venerau pe Iehova, ceea ce micşora influenţa leviţilor. Aceştia au instaurat ura religioasă, instigând la masacrul şi genocidul tuturor celor care nu li se închinau lor şi zeului lor, Iehova. Astfel, conducătorii celor care nu se închinau lui Iehova au fost spânzuraţi (Numerii, 25, 4); şi credincioşii lui Baal au fost masacraţi (25, 5). La ura religioasă s-a adăugat imediat şi ura de rasă: madianiţii trebuie masacraţi pentru că sunt din alt trib: Fineas levitul a înjunghiat femeia madianită (cu multă plăcere relatează scribii: „în organele genitale“) pentru simplul fapt că era madianită. Imediat după acest act plăcut lui Iehova, mânia acestuia a încetat – dar nu înainte de a porunci neamului ales să masacreze populaţia madianită (Numerii, 26, 7-8,17). Ultima faptă pământească a lui Moise a fost să dirijeze masacrarea madianiţilor, pe care i-au ucis şi jefuit şi ale căror soţii şi copii i-au luat sclavi (31, 7-14). Când s-au întors încărcaţi de pradă, Moise i-a certat pentru că au cruțat femeile şi copiii şi a ordonat să fie ucişi dintre prizonieri toţi copiii de sex masculin şi toate femeile care nu mai sunt virgine, permițând să fie lăsate în viaţă fetiţele şi fetele virgine care să satisfacă poftele sexuale ale soldaţilor (31;17-18).Vasile I. Zărnescu - HOLOCAUSTUL - Gogorita diabolica

Astfel se încheie scrierea „legii“ de către o sectă puţin numeroasă de leviţi cu câteva mii de adepţi fanatici care a domnit în Babilon în ghetourile construite de ei sub oblăduirea tolerantului guvern babilonian. O sectă mică, dar a cărei activitate are urmări de proporţii universale; căci această sectă ațâță instinctele de agresiune şi jaf şi promite răsplată materială, promovând, astfel, ceea ce este mai universal în oameni şi mai uşor de a ațâța – în timp ce imboldul bunătăţii, generozităţii, toleranţei, este mult mai greu de inspirat şi mult mai puţin prezent în marile mase de oameni.

Spre deosebire de teologii care-şi zic creştini de după Conciliul din Trent, erudiţii iudei nu pretind că Tora este de autoritate divină. Dr. Joseph Kastein zice că este „opera unui compilator anonim“, care a produs „un fel de istorie pragmatică“, pusă în slujba unei lupte politice de a impune tirania unei secte, a leviţilor, prin ura religioasă, ura de rasă şi şovinism fanatic. Ultimii care s-au pronunţat împotriva acestei politici au fost profeţii Isaia şi Ieremia, care au predicat în epoca în care leviţii compilau primele cărţi din Vechiul Testament. Şi în textele lor leviţii au introdus interpolări care să le aducă „pe linie“. Falsificarea textelor este mai evidentă în cazul lui Isaia, unde interpolările (15 capitole) au fost făcute de cineva care a trăit în Babilon în „captivitate“ – câtă vreme Isaia a trăit cu 200 de ani înainte de acea captivitate. Dar scribul care a falsificat textul lui Isaia a omis să şteargă o propoziție care nu este deloc pe linie: „Am să te fac lumina pentru celelalte naţiuni“ (Isaia, 42; 6-7), text care deviază în mod evident de la tonul pe care îl regăsim în pasajele tipic levitice: „Şi copiii lor o să fie sfărâmaţi în faţa lor şi casele lor vor fi jefuite şi soțiile lor violate… toţi cei găsiți acolo vor fi ucişi“ (13; 15-16 etc.).

Cartea lui Ieremia începe cu interpolările leviţilor: „Te-am înălţat deasupra celorlalte naţiuni şi deasupra regatelor, ca să le smulgi din rădăcini şi să le dărâmi şi să le devastezi şi să le distrugi“ (1; 10). Dar şi în textul corupt de leviţi şi scribi mai răzbate, încă, protestul lui Ieremia împotriva leviţilor, împotriva incantaţiilor rituale („Nu vă încredeţi în minciuni, spunând: templul domnului, templul domnului, templul domnului…“), împotriva sacrificiilor şi masacrelor („Şi nu mai vărsaţi sânge nevinovat aici“), împotriva practicilor la care obliga „legea“ („Şi nu mai asupri pe cel de alt neam şi văduva şi orfanul“), împotriva absolvirii de orice crimă prin sacrificarea victimelor pe altarul lui Iehova („Voi aţi furat, aţi asasinat, aţi comis adulter, aţi jurat strâmb, … Şi, apoi, aţi venit aici… Şi-aţi spus, suntem absolviţi, căci am comis toate aceste abominaţii [de sacrificii de sânge] (7; 6-10)… căci eu nu le-am cerut strămoşilor voștri jertfe să ardă pe altar şi sacrificii“ (7; 22).

Douglas Reed consideră, citând textele biblice, că încă pe timpul lui Ieremia iudeii ardeau copiii pe altare. Ieremia spune: „Şi au ridicat altare în Tofet… să-şi ardă fiii şi fiicele, în foc; ceea ce eu [Dumnezeu] nu le-am poruncit şi nici nu mi-a stat gândul acesta în cuget“ (7; 31). Ieremia acuză aceste practici pline de ticăloşie şi cruzime şi prezice că iudeii vor avea de pătimit din cauza lor. Leviţii au folosit protestul lui Ieremia pervertindu-l total şi invocând un viitor ameninţător pentru iudei tocmai pentru că nu comit destule crime de felul celor pe care le condamna Ieremia. Interpelând leviţii, Ieremia zice: „Cum pretindeţi voi: noi suntem înţelepţi şi noi deţinem legea Domnului? Căci pana mincinoasă a scribilor a făurit minciuni“ (8; 8), într-un pasaj a cărui supravieţuire s-ar putea datora aroganţei şi cinismului leviţilor atotputernici şi batjocoritori.

După toate indiciile, Ieremia a fost ucis prin lapidare de către cei pe care-i critica. În timp ce alte religii propovăduiau iubire şi toleranţă, în timp ce Buddha, prințul Sidhatta Gautama, căuta să inducă binele şi iubirea, ca un protest împotriva brahmanismului crud şi a hinduismului a cărui împărțire tiranică în caste seamănă aşa de bine cu „legea“ iudaică, religia leviţilor i-a dus pe iudei înapoi la o religie a urii şi a distrugerii, la o religie tribală a masacrelor, a jafului şi a vărsării de sânge, cu care s-au întors iudeii din Babilon în 538 î.Hr.

  1. Căderea Babilonului

Acest eveniment pare o anticipare a evenimentelor care au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial. Acum, la începutul epocii postbelice, ca şi atunci, în 538 î. Hr., guvernele erau manipulate de aceleaşi forţe supuse „legii iudaice“. Scena de teatru este identică: pe de o parte, un potentat care i-a oprimat pe iudei: „Regele Belsatar“, ţarul Rusiei, Hitler; de partea cealaltă, ceilalți potentați, „eliberatorii“: Regele Cirus al Persiei, Balfour, președintele Truman. Între cei doi, profetul lui Iehova, Daniel în Babilon, dr. Chaim Weizmann în secolul XX. Deznodământul: Iehova îi distruge pe „păgâni“ şi iudeilor li se „restituie“ totul. Scriptura zice ca Belsatar a fost ucis în aceeași noapte în care Daniil i-a prezis răzbunarea lui Iehova. Iudeii care l-au asasinat pe ţarul Rusiei, pe soţia şi copii lui mici, au scris pe peretele camerei în care i-au masacrat două versuri despre Regele Belsatar cu sângele victimelor lor, deşi nici Regele Belsatar şi nici profetul Daniil n-au existat vreodată. Ceea ce există, însă, este sângeroasa „răzbunare“ iudaică; ofiţerii nazişti au fost spânzuraţi de sărbătoarea pocăinţei iudaice. Enciclopedia Iudaică (The Jewish Encyclopaedia) arată că n-a existat nici un Rege Belsatar vreodată în Babilon şi că Nabucodonosor n-a avut nici un fiu numit Belsatar; la fel, nici Daniil n-a existat şi Enciclopedia conchide simplu că „persoana care a compilat cartea profetului Daniil n-a avut date corecte pe care să se bazeze“. Acest inexistent profet Daniil este favoritul sioniştilor fervenţi de azi, căci el contracarează profeţii izraeliți anteriori cu „iubirea lor faţă de omenire“ şi aduce legea mozaică pe făgaşul vărsării de sânge.

Probabil că în războiul dintre persani şi babilonieni trupele se luptau pentru altceva, dar Vechiul Testament (şi istoria aşa cum e ea rescrisă astăzi) vorbeşte, aşa cum s-a întâmplat și în cele două războaie mondiale ale acestui secol, doar de răzbunarea lui Iehova și de triumful iudaic. Deși Iehova i-a făcut pe iudei captivi în Babilon ca să-i pedepsească pentru neascultare, tot Regele Belsatar și babilonienii sunt de vină și au trebuit să fie masacrați. La fel Regele Cirus, alt instrument al lui Iehova, va fi distrus la rândul său. Acest rege, care a fondat un imperiu ce-a cuprins tot vestul Asiei, era foarte tolerant și permitea toate libertățile supușilor săi, inclusiv cea religioasă și culturală.

Legenda robiei iudeilor în Babilonia este cel puțin 60 la sută mincinoasă. Cartea care povestește căderea Babilonului a fost scrisă cu secole mai în urmă şi atribuită unuia „Daniil“, despre care povestea zice că ocupa un loc de frunte la curtea regelui (Nabucodonosor), ale cărui vise le ştia interpreta (Daniil, 5). „Belsatar, fiul lui Nabucodonosor“, i-a insultat după moartea tatălui său pe leviți, folosind vasele de aur luate din Ierusalim la un banchet, ocazie cu care o mâna a scris „Mane, Tekel, Phares“ pe perete, cuvinte interpretate de Daniil drept o profeție că Mezii și Persii își vor împărți posesiunile Babiloniei. Drept urmare, regele l-a umplut pe Daniil de avere și onoruri făcându-l al treilea potentat al imperiului și a fost, apoi, asasinat în aceeași noapte, după care Regele Darius al mezilor a ocupat, zice povestea, regatul și l-a confirmat pe Daniil ca al treilea potentat în noul regim. Regele Cirus este singurul care a existat cu adevărat în tot basmul ăsta; și faptul că a dus câteva mii de iudei înapoi la Ierusalim – de bună voie sau cu forţa – este singurul fapt real din basmul profetului Daniil. Aici a avut botezul focului instrumentul politic de bază a leviţilor şi anume captarea potentaţilor, întâi infestând și, apoi, dirijând guvernele popoarelor. Sub călcâiul acestui supra-guvern, care a ajuns mondial în zilele noastre, guvernele statelor naționale și popoarele lor sunt manipulate să lupte în orice fel de război și să comită absolut orice fel de acte, în slujba scopurilor ascunse ale sectei dominante.

Regele Cirus a fost primul care s-a lăsat manipulat de leviți; fără sprijinul lui, aceștia n-ar fi putut face nimic. Istoricul iudeu Eduard Meyer zice: „Iudaismul s-a născut în numele regelui Persiei și în virtutea autorității imperiului său și, astfel, imperiul alchemenizilor are o importanță mai mare decât orice în istorie aproape, până în secolul nostru“. Primele cinci cărți din Vechiul Testament încă nu erau complet scrise când a cucerit Cirus Babilonul și iudeii nu știau încă de obligația lor de a practica ura de rasă, deși știau, deja, că sunt obligați să practice ura religioasă. În acel moment a început „controversa Sionului“, în momentul în care, în 458 î. Hr., leviții au terminat de scris cele cinci cărți ale „legii“ și le-au aplicat tribului iudaic sub patronajul Regelui Cirus. Atunci au pus ei bazele duşmăniei pe care iudeii trebuie s-o poarte întregii omeniri.

  1. Oamenii au plâns

În 538 î.Hr., samaritenii i-au primit cu multă prietenie pe iudeii reîntorși la Ierusalim și s-au oferit să-i ajute la reconstruirea templului lui Iehova, distrus de babilonieni cu 58 de ani înainte, dar aceștia, instigați de leviți, i-au refuzat în mod insultător și reconstrucția templului a fost amânată cu 18 ani. Atunci a început dușmănia nejustificată a iudeilor contra samaritenilor, care-a durat 25 de secole și mai durează și azi, când mai există doar câteva zeci de samariteni în viață. „Legea“ aceasta a urii și vărsării de sânge nu era cunoscută nici unui popor din Asia Mica și nici iudeilor în totalitatea lor; leviții erau tocmai în curs de a o scrie în Babilon când iudeii au început persecutarea samaritenilor. Samaritenii, dintr-un trib israelit autentic, care se închinau și ei lui Iehova, nu erau sub stăpânirea leviților și aceștia se temeau că, tolerându-i, vor scăpa frâiele din mâini. Orice legătură cu adevărații izraeliți, cu samaritenii, a fost interzisă. Ierusalimul era o ruină, iudeii reîntorși acolo numărau cel mult 40.000, cam 10 la sută dintre toţi cei care s-au împrăştiat de bună voie prin lume, în căutare de locuri favorabile pentru comerț. Reîntoarcerea la Ierusalim a fost un triumf politic al sionismului, dar o reîntoarcere nefericită pentru popor, exact ca în 1903, 1929, 1953, când, în marea lor majoritate, iudeii n-au dorit să se „reîntoarcă“ în „pământul făgăduinței“. Nici conducătorii lor cei mai mari nu doreau să trăiască în Ierusalim; ca și azi, când preferă să stea la New York, ei au preferat să stea în Babilon. S-a întâmplat și atunci, cum s-a întâmplat în 1946, cu „statul Israel“: doar o mână de suprazeloși erau dispuși să se ducă acolo și nefericiții care erau prea săraci ca să-și permită libertatea, au fost obligați să-i urmeze. Cei bogați, care au preferat să rămână în Babilon conduși de propriul lor prinț, exilarhul, au fost supuși la contribuție bănească pentru Ierusalim – exact ca „evreii“ bogați din America astăzi. Profesorul Wellhausen arată clar că „națiunea nu s-a reîntors din exilul babilonian, doar o sectă religioasa s-a reîntors“. „Evreii“ erau definitiv împrăștiați prin lume. Dar „reîntoarcerea la Ierusalim“” avea valoare politică, deoarece demonstra validitatea „legii“, care prevede pentru iudei destinul de a distruge, masacra, înrobi, jefui și domina celelalte popoare.

Poporul de rând a văzut cum leviții au construit – cu ajutorul guvernului babilonian – ghetoul și sinagoga, unde erau strâns uniți ca un stat în stat în mâna leviților, care le citeau „legea“, pentru că Iehova nu era voie să fie adorat decât în templul lui din Ierusalim. Dr. Joseph Kastein, erudit sionist, descrie unitatea iudaică ca „acel regim sever și inexorabil impus de obligația de a asculta orbește regulamentul ritualului“, care era și este în mâna nucleului politic. Cum poate o sectă stăpânitoare să impună această ascultare orbească unor oameni împrăștiați prin toată lumea? Prin terorism și spaima de acte teroriste. Una dintre armele lor este frica de blestem și excomunicare; o probă din blestem o putem citi în Deuteronomul, iar frica de blestem este la fel de mare în ghetouri ca și a africanilor cărora le e teamă de blestemul vraciului, sau a negrilor americani cărora le e frică de voodoo. A te despărți de comunitate era o faptă care atrăgea pedeapsa severă. Talmudul-Tora este unica lege căreia i se supun habotnicii. Acea lege învestește clasa preoților leviți cu puteri justițiare depline. Litera „legii“ cere adesea pedeapsa cu moartea, iar în comunitățile iudaice ea a fost de multe ori aplicată.

Iudeii reîntorși din Babilon, săraci fiind, au început să trăiască în bună vecinătate și să se căsătorească cu localnicii, neștiind că n-au voie. Legendele Israelului vorbeau despre Solomon cu sutele lui de soții din toate neamurile și despre soția madianită a lui Moise. Dar scribii și leviții care rămăseseră în Babilon rescriau legendele izraeliţilor și-l făceau pe Moise conducătorul oștirii care avea să masacreze pe madianiții a căror unică crimă era că existau. Astfel, timp de vreo 80 de ani, iudeii s-au comportat normal. Până la vremea lui Iezechiel, descendent din familia marelui preot și arhitectul „legii mozaice“, când s-au terminat de scris cele cinci cărți ale legii; Iezechiel a fost patronul fundării politicii de intoleranță, ură de rasă, masacrare și distrugere în numele lui Dumnezeu. Cartea lui Iezechiel este cea mai importantă carte din Vechiul Testament, căci din ea au izvorât primele cinci cărți și un cititor atent găsește sursa urii și setei de sânge care caracterizează interpolările levitice. Astfel, cititorul care, dezgustat de blestemele din Deuteronomul 28, are îndoieli cu privire la natura unui Dumnezeu care poate promulga astfel de orori, găsește răspunsul în Iezechiel, 20, 25-26: „De aceea le-am dat legi care nu erau bune și judecata care să nu-i lase să trăiască. Și am spurcat darurile lor, când mi-au sacrificat primii născuți, ca să le iert păcatele; căci ei trebuie să știe că eu sunt Domnul Dumnezeul lor“. Deci, zic leviții prin gura lui Iezechiel, indiferent dacă „legea“ pare bună sau rea, indiferent cât de crude, primitive, josnice și sângeroase sunt actele pe care le impune „legea“, Iehova le cere și ele trebuie executate.get-attachment-126-587x440

Dumnezeul lui Ieremia zice: „Nu v-am cerut să vă înjunghiați copiii pe altarele mele“; Dumnezeul lui Iezechiel zice: „Ba da, v-am cerut să vă înjunghiați copiii pe altarele mele și o veți face, indiferent de ce părere aveți, căci eu sunt Domnul Dumnezeul vostru“. „Căci voi domni peste voi cu mână de fier, cu brațul tare, cu furie deplină, pe viața mea, zice Domnul Dumnezeu“ (Iezechiel, 20, 33; 20, 2). Iezechiel a fost martor ocular la transmutarea iudeilor în Babilon, astfel că există o parte veridică în scrierea lui. Partea mitică reflectă obsesiile demoniace ale acestui fondator al „legii“ iudaismului literal. Unele părți din Iezechiel, observă Douglas Reed, n-ar putea fi publicate dacă n-ar fi parte din Biblie, atâta sunt de ultragioase. „Domnul“ îi poruncește lui Iezechiel să mănânce excrement de om (Iezechiel, 4, 12); la protestele lui că el a mâncat toată viața kosher, după cum prescrie „legea“, îi dă voie să mănânce balegă de vită (4, 15). [Probabil de aici s-a inspirat, plagiind textul, Matatias Carp – sau, mai degrabă, Ilya Ehrenburg – când a scris în Cartea neagră că jidanii din lagărele din Transnistria mâncau fecale (d-l Coja scrie neacademic, dar frust, realist, deci științific: „mâncau căcat“) ca să supraviețuiască: se conformau îndemnului lui Iehova – n.n., V.I.Z.]. Apoi „Domnul“ îi arată lui Iezechiel cum iudeii îşi vor mânca proprii copii şi copiii îşi vor mânca părinţii; o treime dintre ei vor fi ucişi prin foamete şi ciumă; o treime vor fi ucişi de sabie; şi treimea care a rămas va fi împrăştiată în cele patru vânturi, fugind urmăriţi de frica de măcelărire (5, 10-12); şi toate astea pentru că nu au aplicat „legea“ întocmai. Capitol după capitol, verset după verset, cartea lui Iezechiel e plină de cele mai sângeroase, mai abominabile şi mai revoltătoare masacre pe care „Domnul“ le dezlănțuie împotriva „copiilor lui Israel“ (care nu mai aveau de mult nimic de-a face cu iudeii şi cu clasa lor conducătoare de leviţi, dar al căror nume este în mod impropriu folosit de 2.500 de ani până în prezent, chiar şi în numele statului Israel) (Iezechiel, 5, 6, 7, 8). În 8, 3-11, un scrib („unul încins cu călimara scribului“) primeşte ordinul lui „Iehova să însemne cu un T fruntea celor care vociferează şi se lamentează cu voce tare de păcate“; şi astfel toţi leviţii şi cei care strigă cu glas tare litaniile prescrise au fost însemnaţi; şi toţi ceilalţi au fost masacrați, cu mic cu mare. De atunci, poporul a învăţat că este bine să te aliniezi şi să strigi cu voce tare textul prescris – aşa cum generaţiile care au trăit sub comunism au învăţat prima regulă a supravieţuirii: să te aliniezi şi să scandezi lozincile oficiale. Dar dacă iudeii aplică „legea“ întocmai, îi zice Domnul lui Iezechiel, atunci el va întoarce acele nenorociri împotriva celorlalte popoare. Iehova îi spune lui Iezechiel: „Şi cheamă toate păsările şi toate animalele şi spune-le: veniţi, veniţi degrabă, adunaţi-vă de peste tot la victimele mele, pe care le ucid pentru voi, un mare masacru în munții Israelului; veniți să mâncaţi carne şi să beţi sânge. Veţi mânca carnea celor puternici, veţi bea sângele principilor acestui pământ,… veţi mânca carne grasă pe săturate şi veţi bea sânge până vă veţi îmbăta de sângele victimelor pe care eu le voi ucide pentru voi… zice Domnul Dumnezeu“ (Iezechiel, 39, 17-19). [Asemenea versete macabre l-au inspirat, în mod evident, inclusiv pe Wieslaw Kielar când, după  trei decenii de la evenimente, şi-a confecţionat mizeria sa ANUS MUNDI (Wydawnitwo Literackie, Krakow, 1972), tipărită în româneşte, în aprilie 1984, sub titlul CINCI ANI LA AUSCHWITZ – n.n., V.I.Z.].

În timp ce scribii din şcoala fondată de Iezechiel în Babilon consemnau în scris „legea“ de mai sus, iudeii întorşi în Ierusalim trăiau normal ca toţi oamenii, căsătorindu-se cu cine le plăcea, rugându-se la cine li se părea potrivit, pentru ploaie, pentru recoltă bună, pentru turme prospere, uneori lui Iehova. Dar în 458 î.Hr. „legea“ era gata şi regele Persiei era gata să-i ajute pe leviţi s-o aplice. Atunci au reuşit leviţii să realizeze miracolul pe care se bazează puterea lor de atunci încoace: „lobby-ul“ lor a determinat un potentat de alt neam să-și pună armata și bugetul țării la dispoziția leviților, care să-și realizeze propriile lor scopuri politice cu aceste mijloace. Cărțile lui Ezra și Neemia povestesc cum emisarii leviților din Babilon au trimis pe un mare preot, Ezra, cu 1.500 de acoliți, cu soldați persani și cu aur persan, de la Babilon la Ierusalim, în numele regelui Artaxerxes – exact ca dr. Chaim Weizmann în 1917, care a sosit în Palestina cu armata britanică și cu aurul britanic; sau în 1947, susținut de guvernul și aurul american. Din punct de vedere legal Ezra era un trimis al regelui Persiei; după cum din punct de vedere legal, dr. Chaim Weizmann, un hazar născut în Rusia, era un emisar al guvernului britanic. Nu se știe cum l-au forţat leviții pe Artaxerxes să devină marioneta lor. Curioșii n-au decât să observe marionetele contemporane care ocupă pozițiile cele mai înalte în guvernele marilor puteri.

Ezra a adus cu sine din Babilon legea urii de rasă. N-a permis nimănui să facă parte din partidul lui care n-a dovedit puritate rasială, adică descendența din așa-zisul trib al lui Levi. Când a sosit la Ierusalim, zice dr. Kastein, „a văzut cu oroare și cu groază“ că iudeii aveau legături de rudenie cu alte populații, că „tolerau căsătoriile mixte și aveau relații pașnice cu populațiile învecinate bazate pe legături de familie“. Dr. Kastein, care cu multe secole mai târziu, a observat cu aceeași oroare și groază cum o parte din iudeii zilelor noastre au relații normale de bună vecinătate cu cei în mijlocul cărora trăiesc și prosperă, explică cum că iudeii din vremea aceea „își respectau tradiția așa cum o înțelegeau ei la vremea aceea“ și nu călcau în picioare cu bună știință nici o lege cunoscută de ei. Ezra a adus din Babilon „noua lege“, care a înlocuit tradiția mozaică de până atunci. Ca reprezentant al Regelui Persiei, i-a convocat pe iudei și le-a făcut cunoscut că nu se admit căsătorii mixte și a instituit o comisie de „mai mari“ care au început să dizolve căsătoriile mixte, să despartă familiile și să distrugă relațiile de bună vecinătate. De acum încolo „străinii“ nu mai erau tolerați. Dr. Kastein admite că „măsura lui Ezra era, fără îndoială, reacționară; conferă rangul și demnitatea de lege unui decret care la vremea aceea încă nu fusese inclus în Tora“, pe care leviții din Babilon încă nu o terminaseră de scris. Dr. Kastein scria aceste cuvinte pe vremea când Hitler declara la Berlin că nu se admit căsătoriile mixte. Decretul lui Hitler a fost declarat „infam“ de către sioniști și toate puterile Vestului s-au aliat ca să-l distrugă pe autorul lui. Dar legea identică promulgată de leviți cu 24 de secole înainte sioniștii n-o declară infamă și toate puterile occidentale o respectă și o susțin.

Atât în 458 î.Hr., cât și în 1917, popoarele vecine trupelor leviților au fost alarmate de acest val de ură și au atacat Ierusalimul care-i amenința cu distrugerea (vezi mai sus, Iezechiel) și i-au dărâmat zidul. Ezra însă, ca orice sionist din secolul nostru, se întorsese din Ierusalim și era din nou în locuința lui din diaspora, în Babilon; și cei din Ierusalim au început, iarăși, să aibă relații bune cu localnicii. După 13 ani, în 445 î.Hr., Neemia, ataşat tronului Persiei (așa cum astăzi „consilierul izraelian“ este tot timpul alături de primul ministru britanic sau președintele american), a venit din nou din Babilon la Ierusalim, cu armata persană și cu bani din tezaurul Persiei și a reconstruit zidurile Ierusalimului, care, astfel, a devenit primul ghetou adevărat. Ca să-și populeze ghetoul, Neemia a ordonat ca 10 la sută dintre iudei să se mute în Ierusalim. Au fost respinși „cu oroare“ (zice dr. Kastein) cei care n-au putut dovedi „puritatea rasei“ lor, descendența pură din tribul lui Iuda, Veniamin sau Levi. Decretul lui Hitler cu bunica ariană, care a scandalizat așa de rău lumea, era mult mai îngăduitor. În 444 î.Hr. Neemia l-a făcut pe Ezra să încorporeze în Tora interzicerea căsătoriilor mixte, ceea ce îi exclude, deci, pe David și Solomon din „neamul ales“; în Leviticul s-a introdus o nouă clauză, care-i pune în gura lui Iehova cuvintele „V-am separat total de toți străinii“ (13; 30). Capii clanurilor și familiilor au fost convocați și li s-a pus în vedere că nu mai este permisă căsătoria cu o femeie de alt neam sub pedeapsa cu moartea (Ezra, 2, 13-27). „Străinii“ nu mai aveau voie nici să intre în oraș. Cele două cărți ale lui Ezra (Ezra şi Neemia) sunt scrise de martori oculari, Neemia fiind chiar potentatul executor. „Și toți au plâns, când au auzit textele legii“, zice Neemia (Ezra, 2, 8-9). Plângând au intrat în ghetoul spiritual care-i ține strâns în clește de atunci încoace pe toți cei ce-și zic „iudei“, împinși cu forța armelor de sionistul fanatic Neemia cu ajutorul armatei persane.

După 12 ani Neemia s-a întors la Babilon și imediat regimul opresiv pe care-l instaurase a început să se dezintegreze și din nou au apărut căsătorii mixte și relații de bună vecinătate. Din nou „le-a dizolvat cu forța“ și a impus pedepse grele pentru ele. A cercetat atent dosarele de cadre și registrele nașterilor și a expulzat chiar și dintre membrii familiilor marelui preot Aaron dacă vedea că au sânge mixt. Apoi a epurat fără milă din comunitate pe toți cei care nu erau strict pe linie și-a cerut întregului popor să se lege din nou cu „contractul cel nou“ (legea leviților din Deuteronomul fusese „cea de-a doua lege“ mozaică). Fiecare bărbat din Ierusalim a trebuit să iscălească „contractul“ individual, sub ordinul leviților și forțat de soldații persani. Apoi, zice dr. Kastein, Neemia s-a întors la el acasă în Babilon, după ce „și-a îndeplinit misiunea de a-i izola“ pe iudei și le-a prescris și organizat viața în cele mai mici amănunte sub cel mai strict control.

Trecuseră 400 de ani de la despărțirea izraeliților de iudei și 300 de ani de la cucerirea Israelului de către asirieni. În acest interval casta leviților a reușit să pervertească tradiția mozaică, să consemneze în scris o lege a urii rasiale și religioase și să-i încătușeze pe iudei în lanțurile acestei legi într-o mică provincie a imperiului persan numită Iudeea. De atunci încoace, timp de peste 24 de secole, un grup de oameni, al căror sânge și a căror rasă s-au schimbat total, dar care au fost permanent încătușați spiritual în izolarea și în ura dictată de „legea“ lor, au parcurs istoria demonstrând paradoxul că deși lanțurile le-au fost făurite de leviți, forța unei armate străine i-a înlănțuit; de atunci până în prezent, banii și armatele celorlalte națiuni le-a menținut „legea“ și i-a ținut subjugați ei.

Perfidia levitică devenise perfectă. Din Dumnezeul Celor Zece Porunci –  „Să nu furi, să nu ucizi“ etc. – n-a mai rămas nimic; Dumnezeul lui Iezechiel al cărui contract l-au semnat iudeii cu soldații persani în coastă la Ierusalim se lăuda cu faptul că credincioșii lui îi vor jertfi pe primul născut pe altar, ca semn că tot ce-i al lor aparține tribului. Această încarnare a celui mai primitiv spirit tribal, zice rabinul Solomon Goldman, sionist de frunte, este un „Dumnezeu absorbit în naționalismul Israelului. El devine ethosul național… el creează lumea în limba ebraică. El este un Dumnezeul Național“. Și alt sionist de frunte zice: „Noi am crescut cu Dumnezeu… Avem un Dumnezeu național… Noi credem că Dumnezeu e iudeu și că nu există Dumnezeu englez sau american“ (Maurice Samuel) (s.n., V.I.Z.).

„Nu este Dumnezeu cel care i-a plămădit pe acești oameni și le-a spus care le e menirea. Ci acest popor l-a plămădit pe Dumnezeu și și-au ales această menire“ (dr. Kastein).

Aceste afirmații sunt făcute pe șleau și ușor de pus pe hârtie în acest secol, fie la New York sau Chicago, Londra sau Berlin. Dar la început, precum a spus Neemia: „Întregul popor a plâns când a auzit cuvântul Legii“ și, din acea zi, mulți au avut motiv să plângă din cauza ei [6].

Astfel de exemple se pot găsi cu miile în crezul sionist.1482819_626232170751626_1464212945_n

  1. Traducerea legii

În următoarele patru secole cel mai important eveniment a fost traducerea Vechiului Testament în greacă, permițând, astfel, celorlalte națiuni să citească parte din legea care a decretat înrobirea și distrugerea lor și supremația iudeilor. De aceea este uimitor că s-a făcut această traducere de către 72 învățați iudei la Alexandria între 275 și 150 î.Hr. Dr. Kastein zice că efortul de a explica Vechiul Testament pe înțelesul grecilor a cauzat schimonosiri și întorsături de cuvinte, schimbări de sens, adeseori înlocuirea ideilor și termenilor pur locali și naționali prin unii de ordin general“. Nu este prea clar cum distorsiunile și schimonosirile pot clarifica un text; dar în Enciclopedia Iudaică se spune clar că Talmudul prevede că cel care dezvăluie Tora unui goyi merită să fie ucis. De aceea Talmudul a instituit o Tora orală care conține secretele lui Iehova pe care, astfel, nu le poate vedea ochi de goyi.

Deci traducerea Torei în greacă în Alexandria antică nu s-a făcut pentru ochii goyilor, ci pentru iudei, care-și pierduseră limba în Babilon și acum vorbeau aramaica. „Ebraica“ a rămas de atunci încoace un mister sacerdotal, „una din legăturile secrete spirituale“, zice dr. Kastein, „care-i țin pe iudeii din diaspora strâns înlănțuiți“. Dar cea mai mare comunitate de iudei pe vremea aceea era la Alexandria, unde toți vorbeau grecește şi majoritatea iudeilor nu înțelegeau „ebraica“: de aceea au avut nevoie de Vechiul Testament grecesc. Mai ales că rabinii n-aveau de unde să ghicească că peste secole o nouă religie o să declare Vechiul Testament parte din propriile scripturi și toți îl vor putea citi, căci dac-ar fi știut nu l-ar mai fi tradus. Dar, totuşi, rabinii s-au gândit că alți cunoscători de greacă îl vor citi și, de aceea, au introdus schimonosirile, întorsăturile de cuvinte, distorsiunile de care vorbește dr. Kastein, ca, de ex., Deuteronomul, 32, 21: „Ei Mi-au întărâtat gelozia prin cei ce nu sunt Dumnezeu, mânia mi-au aprins-o prin idolii lor; le voi întărâta și eu gelozia prin cei ce nu-s popor, printr-un popor nerod îi voi obijdui“ [7]; în originalul „ebraic“ nu e alocuțiunea „un popor nerod“, ci, așa cum se poate citi în Enciclopedia Iudaică, „vile and vicious Gentiles“ [8]: „niște neamuri josnice și ticăloase“. Versiunea tradusă în greacă a fost o nouă revizuire a „legii“, o nouă versiune a Torei, care, după ce a fost impusă de Ezra și Neemia, a mai fost o ultimă dată rescrisă, de data aceasta „definitiv“.

Tot atunci, adică la 400 de ani după evenimentele narate, s-au compilat celelalte cărți ale Vechiului Testament și s-a recompilat cartea lui Daniil. La așa distanță nu-i de mirare că regii Babilonului s-au trezit cam amestecați și reinventați în acea carte. Dr. Kastein este destul de veridic în explicația sa: „Editorii care au compilat cărțile lui Joshua, Judecătorii, Samuil, Regii în forma finală au adunat fiecare fragment [de legendă] și le-au interpretat în mod creator… căci compilatorii se preocupau mai mult de subiect decât de exactitate filologică, şi au înșirat poveștile oricum, așa cum s-au priceput“ (de aceea vedem, de exemplu, același text identic atribuit la doi profeți diferiți, Isaia, 2, 2-4, şi Micah, 4, 1-4 şi numeroase repetiții în toate cărţile). Deci, ceea ce contează în Vechiul Testament e subiectul, nu adevărul. După moartea lui Hristos, Sfântul Ieronim a tradus Vechiul şi Noul Testament în latină și, în secolul al XVI-lea, Conciliul din Trent a alăturat Vechiul Testament Scripturii creștine și toate bisericile reformate din lume l-au adoptat fără să „protesteze“.

După cum arată dr. Kastein și am văzut și noi, Vechiul Testament grecesc nu este prea fidel originalului ebraico-aramaic; în afară de asta, ființa iudaismului rezidă în Tora orală și în ramificațiile Talmudului, care cresc din Tora; astfel că goyimii nu vor afla niciodată adevărul despre „legea“ iudaică. Dar esența ei a fost consemnată și oricât ar fi fost de întoarse și schimonosite cuvintele, divinitatea tribală setoasă de sânge, crezul barbar și legea distrugerii și înrobirii tuturor celorlalte popoare sunt clar pronunțate în Vechiul Testament. Despre acest Vechi Testament vorbesc cu venerație pioasă potentații lumii vestice după două milenii, supuși zeloși ai politicii sectei sângeroase a leviților militanţi, de parcă ar fi cea mai bună parte a religiei creștine – deși este o lege a masacrului, jafului și înrobirii propriilor lor națiuni la bunul plac al stăpânilor pe care acești potentați îi slujesc.

  1. Legea şi Idumeea

Imperiul persan, apoi cel grec, apoi cel roman, au stăpânit Iudeea în timp ce cei 72 de „înțelepţi ai Sionului“ traduceau Vechiul Testament în greacă. Tot atunci a avut loc convertirea cu forța a poporului din Idumeea la „iudaism“ (cuvânt folosit pentru prima dată de istoricul iudean Flavius Josephus. În lipsă de alt termen, de acum încolo cartea lui Douglas Reed îl va folosi pentru a descrie „legea“ leviților propagandiști ai urii religioase și de rasă). S-ar părea că deși „legea“ îi separa pe iudei, ei căutau să convertească prozeliţi, căci Hristos, care venise pentru  „îndreptarea Legii“ schimonosite de leviți – și formulase cele mai dure și mai numeroase diatribe tocmai contra fariseilor – le reproșa fariseilor îndeosebi prozelitismul: «Individual conversion, on the other hand, was at this period frequent, and apparently was encouraged even by the rabbis, for Jesus himself, according to Saint Matew, told the scribes and pharisees, rebukingly, that they „compass sea and land to make one proselyte“» [9] – «Convertirile individuale erau, pe de altă parte, frecvente în acel timp și, aparent, încurajate chiar de către rabini, pentru că Iisus însuși, conform Sfântului Matei, le răspunsese scribilor și fariseilor, reproșându-le că ei „înconjoară marea și uscatul ca să facă un prozelit“». [Versetul din Sfânta Evanghelie după Matei – în ediția Mitropolitului Bartolomeu Anania – este acesta: „Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici!, că înconjurați marea și uscatul ca să faceți un prozelit; și dacă l-ați făcut, îl faceți fiu al gheenei, de două ori mai mult decât voi“ (Matei, 23, 15). Într-o ediţie românească a Noului Testament, tipărită de organizaţia evanghelică Gideon International, cuvântul „cărturari“ este redat, după părerea mea, întrutotul exact prin sintagma „învăţători ai Legii“ – spre deosebire de cuvântul „cărturari“, prea general și, deci, ambiguu, preferat în traducerile actuale ale Bibliei făcute sub girul Bisericii Ortodoxe Române.Douglas Reed - The Controversy of Zion

Sintagma este repetată – în aceeaşi combinaţie, „învăţători ai Legii şi farisei făţarnici“ – în versetele 2, 13-15, 23, 25, 27 şi 29, din acest capitol 23. Mai mult, titlul capitolului 23 este intitulat „Iisus îi mustră pe învăţătorii Legii şi pe Farisei“, iar, spre deosebire de actualele variante românești ale Bibliei, înaintea versetului 13 a fost introdus subtitlul „Nelegiuirile învățătorilor Legii și ale Fariseilor“, grafiate chiar așa, cu aldine. Evident, repetiţia are rolul de a fixa mai bine şi a accentua în mintea creştinilor valoarea şi dimensiunea majoră a acuzelor aduse de Iisus contra respectivilor „învăţători ai Legii şi farisei făţarnici“, mai ales că sintagma „învăţători ai Legii“ scoate în evidență rolul nociv al „învăţătorilor Legii“, adică al propagandiștilor politico-religioși, al leviților, rol care este identic cu al comisarilor politici ateiști din vremea regimului stalinist și cu al gardienilor poliției „corectitudinii politice“ de acum, reprezentați de noii farisei de tipul noilor politruci Andrei Oișteanu, Ovidiu Pecican, Vladimir Tismăneanu, Andrei Marga, Ion Cristoiu și toți ceilalți jidani și jidăniți care se erijează în noii diriguitori ai culturii și spiritualității românești. Dar aceste versete, având autoritatea morală şi istorică dată de „litera“ Noului Testament, fireşte că au devenit notorii în cultura teologilor apologeţi în primele secole ale Creştinismului, versetul cu prozelitismul fiind citat ca un loc comun: «S-a apreciat că, prin dezvoltarea ei, mişcarea creştină i-a răpit iudaismului dinamismul lui interior, şi în special zelul prozelitic ce marcase gîndirea mozaică în diaspora elenistică şi chiar în Palestina, unde se spune că evreii „înconjurau marea şi uscatul ca să facă un ucenic“» [10] – n.n., V.I.Z].

Probabil că micul trib al lui Iuda nu mai avea decât prea puțini membri și trebuia consolidat, uitându-se, astfel, de strictețea purității rasiale.  Trebuie să fim recunoscători Enciclopediei Iudaice, întrutcât recunoaște că „tribul lui Iuda și-a reîmprospătat forțele mereu absorbind străini din exterior“, astfel că orice descendență din sânge pur al tribului lui Iuda a dispărut cu secole înainte de Hristos. Prin asta contrazice flagrant ideologia politicii rasiale a iudaismului bimilenar sau trimilenar sau chiar cvadrimilenar – căci așa se lăuda șef-rabinul S.S. Wise, cum că el „e iudeu de 4.000 de ani“; la fel umblă zvonul că s-ar fi lăudat și mitomanul Simon Wiesenthal când, trecând frontiera în Elveția, la întrebarea grănicerului cine este, ar fi răspuns: „Sunt iudeu de 2.000 de ani!“  Trotsky, în schimb, când i s-a spus că e jidan, a replicat furios: „Eu nu sunt iudeu, eu sunt internaţionalist!“

Sanchi!, ei erau jidani sadea, erau doar jidani-așchenazi-hazari doar de 12 secole. La fel contrazice Enciclopedia Iudaică și politica rasistă îmbălsămată teocratic a statului Israel, care pretinde că statul Israel este țara numai a iudeilor. Care iudei?! Cărora le dă el diplomă de iudei?! Dar „marele epurator“ Ben Gurion afirmase, și el, dându-și cu stângu-n-dreptul, că este „jidan cel care declară că este jidan“! Marele filosof jidan Jean-Paul Sartre a făcut-o și mai de oaie (şi de capră, cum îi persifla Celsus): a afirmat că „este iudeu cel despre care se afirmă că este iudeu“!!! Ce-i cu jidomania asta?! Vorba lui Coja: „Azi e bine să te dai evreu!“

Totuși, legea urii de rasă a rămas tot timpul în vigoare, astfel că deși nu mai aveau picătură de sânge iudaic în vine, iudeii erau strict separați de restul omenirii. Dar cazul poporului idumeean este o problemă grea pentru sioniștii fervenți, căci nu e posibil nicicum să fie considerați iudaici pur sânge, fiind ei descendenţi din Esau din Edom, fratele lui Iacob numit Israel (Facerea). Deci, la origine, tradiția recunoștea înrudirea dintre izraeliți și edomiți: chiar Iehova zice către Moise în Deuteronomul: „Când vei trece pe la frații tăi, copiii lui Edom…, nu te lega de ei, căci pământul lor n-o să ți-l dau ție“. Dar, după 200 de ani, când s-a scris cartea Numerii, Ezra și Neemia și armata persană impuseseră, deja, iudaismul urii de rasă și edomiții (idumeenii) erau de-acum „ceilalți“, ca și arabii din Palestina azi. În Numerii, spre deosebire de Deuteronomul, Iehova nu-i mai spune lui Moise despre „frații tăi, edomiții“, ci îi promite că o să-i masacreze și pe aceștia ca pe toți ceilalți (la fel cu Moabiții, care fuseseră frați în Deuteronomul, ca, apoi, să fie și ei destinați masacrului în Numerii). Deja pe la 400 î.Hr. cei din Idumeea și toate celelalte populații se temeau de iudaici și pe bună dreptate: Ion Hyrcanus, rege și mare preot iudaic din dinastia Hasmoneilor, a năvălit asupra idumeenilor și i-a obligat să se circumcidă și să se supună legii mozaice. Dar convertindu-i cu forța i-a lăsat în viață, mare păcat la care a fost împins de secta saduceilor, o sectă mai blândă, care era pentru convertire cu forța, în timp ce fariseii reprezentau vechiul regim despotic al leviților, regim care cere masacrul general și genocidul total. De aceea fariseii, 150 de ani mai târziu, au considerat că distrugerea Ierusalimului în anul 70 AD era pedeapsa pentru că Ion Hyrcanus nu i-a masacrat pe toți cei din Idumeea, așa cum cere „legea“.

Dintre idumeeni s-a ridicat Antipater, pe care Cesar l-a făcut procurator al Iudeii, după ce s-a stins dinastia Hasmoneilor, în ciuda fariseilor, care-i ceruseră lui Pompei să restaureze vechea dictatură levitică sacerdotală. Fiul lui Antipater a fost făcut rege al Iudeii de către Marcus Antonius. Confuzia și disensiunile erau așa de mari încât romanii au preluat frâiele Iudeii și-au guvernat-o direct. Deși fariseii erau de vină, căci ei au fost cei care l-au chemat pe Pompei, ei au dat vina pe „sclavul idumeean Irod“. Dacă Ion Hyrcanus ar fi „ascultat legea“ și i-ar fi masacrat pe toți idumeenii acum 150 de ani, ziceau ei, căderea Iudeii nu s-ar fi întâmplat. Așa zice și dr. Joseph Kastein după două milenii, cu aceeași înverșunată sete de sânge și amărăciune. Un alt sionist din secolul 20, scriind pe timpul lui Hitler, zice că dacă Ion Hyrcanus i-ar fi masacrat pe toți idumeenii, hitlerismul n-ar fi existat.

Dar, în mod paradoxal, nenorocirea Iudeii și distrugerea Ierusalimului în anul 70 AD au dus la triumful fariseilor. 

  1. Ascensiunea fariseilor

Cel mai numeros partid politic în mica provincie romană Iudeea era al fariseilor, care conţinea secta dominantă, clerul levitic. Fariseii au preluat stindardul ideii levitice sub cea mai fanatică formă, aşa cum şi-a găsit expresia în Iezechiel, Ezra şi Neemia. Enciclopedia Iudaică scrie că „au depus jurământ să păstreze cea mai strictă puritate levitică“. Parte din cler s-a revoltat la continua rescriere a „legii“ după bunul plac şi interesul politic de moment iniţiată de şcoala scribilor lui Iezechiel şi Ezra, zicând că legea nu mai trebuie schimbată. La aceasta fariseii au replicat că ei sunt păstrătorii „legii“ şi ce zic ei e lege, fiindcă ei au tradiţia secretă orală dată de Iehova lui Moise, care nu s-a scris niciodată. De aici respectul mistic pentru „înțelepții Sionului“ şi frica de ei de care nu scapă nici un iudeu.

Totuşi, au existat şi alte opinii şi un astfel de partid moderat îl constituiau saduceii, care nu vroiau conflict cu puterea imperială romană. Aceste două partide erau la poli opuşi şi aşa au rămas până în ziua de azi: iudeii moderaţi şi cei habotnici. Dar atunci, ca şi de atunci încoace, partidul moderat a pierdut şi fanaticii habotnici au câştigat şi masele s-au aliniat cu aceştia din urmă; la fel în secolul XX, când comunităţile iudaice din Germania, Anglia şi America s-au opus extremismului sionist (ca şi saduceii), acest extremism sionist din Rusia (ca şi fariseii) a reuşit ca, în răstimp de 50 de ani, să devină singurul purtător de cuvânt al „evreilor“ în faţa guvernelor din întreaga lume şi le-a pus pumnul în gura tuturor celorlalţi iudei din toată lumea [şi, adaug eu, jidani-aşchenazi, care, aşa cum au arătat Henri Ford şi Kevin MacDonald, sunt vorbitori de idiş şi sunt, deci, în covârşitoarea lor majoritate, proveniţi din hazarii din Rusia şi Polonia – n.n., V.I.Z.]. Fariseii sunt a doua întrupare a sectei politice nefaste: prima au fost leviţii din Babilon; a doua, fariseii din Iudeea; a treia, talmudicii din Spania; apoi rabinii din Rusia; şi în timpul nostru, sioniştii.

„Fariseu“ înseamnă „unul care se separă“ de tot ce nu este destul de pur pentru ca să fie în contact cu Dumnezeu. Ei formau o asociaţie care admitea numai membri bine verificaţi, fiind astfel primii specialiști în conspiraţia secretă ca ştiinţă politică. Ştiinţa şi experienţa lor conspiratoare au dat roade în cele mai distrugătoare revoluţii din Europa din ultimele două secole, toate organizate şi conduse de iudei. Metoda fariseilor de a controla strâns pe conspiratori prin teama şi suspiciunea unora faţă de ceilalţi face ca acţiunile lor să fie invincibile; aceasta este metoda informatorilor şi spionilor care îi spionează pe propriii membri pe care se bazează arhitectura partidelor comuniste şi prezența comisarului politic în armata comunistă este o moştenire de la farisei, exprimată prin textul biblic „veţi pune o gardă în jurul gărzii mele“ din originalul iudaic citat în Enciclopedia Iudaică. Revoluţiile comuniste din secolul al XIX-lea nu pot fi înţelese fără un studiu al metodei talmudice folosite de organizatorii lor, moştenită de la farisei. Sub dominaţia fariseilor a apărut pentru prima dată ideea mesianică a unui conducător care va veni să instaureze rasa superioară ca stăpână asupra restului lumii. Enciclopedia Iudaică zice că ideea fariseilor era o „recunoaştere universală“ a imperiului lui Dumnezeu în viitor. Excluşi din lumea viitoare vor fi toţi ne-iudeii (rabinul Laible). Sub dominaţia fariseilor, masele iudaice credeau într-un imperiu lumesc în care Mesia le va da supremaţie asupra tuturor şi le va da toate bogăţiile lumii. Aşa promiseseră leviţii acoliţilor lor. Fariseii promiteau la fel, dar nu fixau nici o dată precisă. Dar masele iudaice care purtaseră jugul levitic (acum fariseic) timp de 400 de ani au început să ceară să se stabilească o dată pentru dezrobirea şi prosperitatea pe care le-o va da Mesia, când s-a născut Hristos.Gogorita diabolica la Libraria Eminescu

  1. Galileanul

Expectativa mesianică era puternică şi scribii introduseseră, treptat, în scripturi profeţii despre venirea lui Mesia. În comentariile rabinice (Targamuri) e scris: „Cât este de frumos regele Mesia care se va naşte din casa lui Iuda. Îşi va încinge şalele şi va lupta cu duşmanii şi va ucide mulţi regi“. Asta aşteptau iudaicii de la Mesia, învăţaţi de farisei şi de generaţii de leviţi mai înainte. Un mesia umil care să le spună să-şi ierte şi să-şi iubească duşmanii ar fi fost „disprețuit şi respins“, cum a zis Isaia, ale cărui cuvinte au prins înţeles după moartea lui Hristos. Şi, totuşi, mulţi l-au urmat şi aclamat pe Hristos când predica umilinţă şi iubire, căci cuvintele lui au alungat negurile pe care secole de politică rasială şi sectară le îngrămădiseră deasupra legii de comportare morală. În cuvintele lui învăţătura originală mai veche a ieşit din nou la lumină. De aceea, fariseii au văzut imediat în el duşmanul lor de moarte. Era urmat de mulţi iudei, căci, deşi aceştia aşteptau un mesia care să-i elibereze de trupele romane şi să-i facă bogaţi, mulţi simţeau că adevărata lor captivitate era cea fariseică, a spiritului, nu cea romană. Dar masele largi s-au aliniat la porunca fariseilor de a-l denunţa pe Hristos ca un blasfemator şi fals mesia.

Creştinii zic că Hristos era evreu, dar sioniştii neagă aceasta atunci când nu sunt obligaţi s-o admită în public din motive politice în faţa „goyimilor“. Rabinul Stephen S. Wise, organizator sionist de frunte între 1910-1950, a spus la Carnegie Hall de Crăciunul 1925: Jesus was a Jew, not a Christian; (Christianity was born with the death of Jesus) – „Iisus a fost jidan, nu creştin“ (Creştinismul s-a născut după moartea lui Hristos). Pentru aceste cuvinte a fost excomunicat de către Societatea Rabinilor Ortodocşi din Statele Unite, dar a avut mare succes la publicul ne-evreu; la care el a comentat: „Nici nu ştiu ce m-a durut mai mult, acceptarea şi iubirea frăţească a creştinilor, sau diatriba violentă a rabinilor“ [11]. „Hristos era evreu“ este argumentul cu care se astupă gura celora care obiectează la masacrarea palestinienilor de către sionişti, de exemplu; deşi acest argument n-are nici o aplicare, are mare putere de convingere pentru mulţime şi este des folosit de către clerul şi politicienii neiudei care caută să intre în graţiile sioniştilor.

Prescurtarea englezească „Jew“ (iudeu?!) este recentă şi nu corespunde nici unui termen din aramaică, greacă sau latină pentru Judahite (iudeu, iudaitate – engl.; jidan, jidănitate, în româneşte) sau Judean (cineva din Iudeea), folosit în timpul lui Hristos. De fapt, termenul englez de Jew nici nu este definit (astfel încât dicţionarele de obicei extrem de scrupuloase în privinţa altor cuvinte trebuie să se rezume la absurdităţi flagrante precum a person of Hebrew race, „persoană de rasă ebraică“); iar statul sionist nu are nici el o definiţie legală a termenului (ceea ce nu e de mirare, pentru că Tora, care este Legea, stipulează descendenţă iudaică pură, dar nu e de crezut că cineva de pe lume mai are aşa ceva. Dacă afirmaţia „Hristos era iudeu“ are noimă, înseamnă că o are în contextul vremii cu pricina. Această afirmaţie înseamnă unul, mai multe sau chiar toate următoarele trei lucruri: Iisus era din tribul lui Iuda, sau că locuia în Iudeea, sau că practica religia iudaică. Deci rasă, reşedinţă, religie.

Noul Testament arată genealogia Fecioarei Maria şi a lui Iosif, deşi acesta nu-i era tată, din casa lui David şi din tribul lui Iuda, dar rabinii zic că acestea sunt interpolări false menite să alinieze Noul Testament cu profeţiile din Vechiul Testament. Hristos s-a născut la Bethleem (Vitlaim) în Iudeea, din nou o interpolare falsă, zic specialiștii iudei; Enciclopedia Iudaică zice că s-a născut la Nazaret, în Galileea. Toata lumea este de acord că era Galilean – o provincie total separată de Iudeea, o altă „ţară“ în imperiul roman. Căsătoriile între galileeni şi iudei erau interzise şi Simon Macabeul îi obligase mai înainte pe toţi iudeii din Galileea să imigreze în Iudeea. Deci galileenii erau diferiţi rasial şi politic de iudei. Dar între ei, iudeii habotnici şi sionişti neagă cel mai tare credinţa iudaică a lui Hristos.

E greu de stabilit ce anume constituia credinţa „iudaică“ pe vremea lui Hristos. Unii din Iudeea se închinau lui Iehova; apoi erau sectele, fariseii, saduceii, esenienii, între care aveau loc controverse violente şi care rivalizau pentru supremaţie asupra maselor; şi acestea nu erau doar secte, ci şi partide politice; cel mai puternic era al fariseilor. Dacă, aşa cum cred guvernele occidentale azi, sioniştii reprezintă „iudeii“ (jidanii), cum pe vremea lui Hristos sioniştii erau fariseii cu pretenţia lor de a deţine religia revelată numai lor prin tradiţie orală, fariseii reprezentau „iudeii“; şi împotriva lor a predicat Hristos. Le-a făcut unele reproşuri şi saduceilor şi scribilor, dar fariseii erau duşmanii lui Dumnezeu şi-a omenirii, în viziunea lui Hristos.

Ceea ce a atacat Hristos la farisei este exact ceea ce constituie esenţa iudaismului („jidănismului“) aşa cum este ea prezentată de sionişti în zilele noastre.

Deşi nu se poate stabili exact rasa, religia, sau naţionalitatea lui Hristos, cuvintele şi faptele lui au importanţă supremă. Fără şcolarizarea formală a timpului său, fiul tâmplarului cunoştea textele; mai mult, fără acces la şcoală şi la dezbaterile secrete ale clanului fariseic, cunoştea, spre uimirea fariseilor, „legea“ levitică şi „tradiţia“ fariseică în toată hidoşenia lor profundă. Orice cititor atent al Vechiului Testament care citeşte, apoi, „Predica de pe Munte“ a lui Hristos parcă iese la lumină dintr-un tunel întunecat, parcă vede soarele răsărind din cea mai neagră noapte. „Legea“ se umflase într-o masă imensă de regulamente complicate a căror aplicare era istovitoare şi înăbuşitoare, augmentată de munţi de interpretări şi comentarii rabinice, peste care se adăuga mreaja ţesută de înţelepţii, bătrânii comunităţii, în care era prins fiecare gest al vieţii zilnice, dezvoltată de generaţii de jurişti care au depus tone de sudoare şi efort pentru a preciza, de exemplu, că nu este voie să fie consumat Sâmbăta, de Sabat, un ou a cărui cea mai mare parte a ieşit din găină înainte ca cea de-a doua stea să fie vizibilă pe cer (!). Deja „legea“, cu toate comentariile ei, ocupa o clădire întreagă şi unei comisii de jurişti i-ar trebui ani de zile de studiu ca să-şi dea seama despre ce este vorba în ea. În câteva cuvinte, tânărul Galilean nedus la şcoală a explicat exact şi definitiv esenţa „legii“ şi a dezgropat de sub munţii de compilaţii acumulate de secole poruncile lui Dumnezeu, îndeosebi pe cele două pe care Iisus le-a considerat cele mai importante: „Să-l iubeşti sincer pe Dumnezeu“ şi „Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi“ (Matei, 22, 37, 39). Cu aceasta a condamnat erezia fundamentală pe care leviţii şi fariseii au băgat-o în „lege“ de-a lungul secolelor.

Leviticul conţine porunca „Nu-i persecuta pe cei din jurul tău“ (25; 17), dar leviţii au anihilat această poruncă introducând regula ca cei care nu sunt desemnaţi de ei ca atare nu sunt „cei din jurul tău“, în speţă, nici un om în afară de secta iudaică nu e „om“. Hristos a arătat că „toţi oamenii“ înseamnă, contrar „legii“ iudaice, „toţi oamenii“. Al doilea motiv pentru care fariseii i-au jurat moarte lui Hristos a fost pentru că a refuzat să conducă o revoluţie împotriva trupelor imperiului roman care să le permită iudeilor să ucidă, să jefuiască şi să instaureze un imperiu al lor în Asia Mică, aşa cum se aşteptau ei că va face mesia. Dacă ar fi acceptat acest rol, ar fi avut mult mai mulţi adepţi în popor şi fariseii l-ar fi sprijinit. Dar el a spus: „Imperiul meu nu e pământesc; imperiul cerului e în voi; nu acumulaţi bogăţii lumeşti“. Aceste puţine cuvinte simple erau un atac direct la adresa celor mai puternici potentaţi ai vremii, care-şi consolidaseră supremaţia de-a lungul secolelor. Sutele de pagini ale Vechiului Testament sunt dezgolite şi combătute în puţine cuvinte în „Predica de pe Munte“, unde iubirea, mila, buna vecinătate, dreptatea, acţiunea constructivă, viaţa sunt oferite ca alternativa la imboldul la ură, răzbunare, răutate, separatism, discriminare, destructivism, moarte din Vechiul Testament. Deuteronomul promite averi şi putere celor care urmează întocmai mii de regulamente, dintre care unele promulgă crima şi masacrarea nevinovaţilor; „Predica de pe Munte“ nu promite nimica, doar arată ce este comportarea morală, care este o satisfacţie în sine. Galileanul n-a îndemnat niciodată la servilism; doar la modestie (umilință) interioară şi a fost totdeauna consecvent atacând fariseii.

Enciclopedia Iudaică zice că „numai în ceea ce priveşte separarea de gloata impură şi nespălată era Hristos mult diferit de farisei“. Asta e aşa dacă prin gloata impură şi nespălată fariseii înţeleg toţi oamenii în afară de ei şi cei aserviţi lor; şi fariseii aşa au înţeles şi de la început au plănuit uciderea lui Hristos. Întâi l-au atacat pentru că sta la masă cu hangii şi păcătoşii (cum nu e voie după „lege“). Dar cu toate generaţiile lor de studii juridice, Hristos le era mult superior în dezbateri. Le-a răspuns: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi“. L-au acuzat că discipolii lui au cules spice de grâu Sâmbăta şi de sute de multe alte încălcări ale ritualurilor – niciodată pe articole de credinţă religioasă. Hristos le-a răspuns direct la ţintă, arătând perfidia învăţăturilor lor, care înlocuiau doctrina cu ritualul şi cuvântul lui Dumnezeu cu porunca lor. A arătat că miile de regulamente de pregătit mâncarea kosher n-au nici o valoare religioasă, căci nu ce intră în gura omului determină religia lui, ci ce iese din gura lui arată ce-i în inima lui: „Not that which goeth into the mouth defileth a man, but that which cometh out of the mouth, this defileth a man“ [12] – „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om“. [Evident, aici D. Reed redă esențializat versetele lui Iisus: „Nu înțelegeți că tot ce intră în gură se duce în pântece și iese afară? Dar cele ce ies din gură pornesc din inimă, și acelea sunt cele ce-l spurcă pe om. Că din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, hoții, mărturii mincinoase, defăimări. Acestea sunt cele ce-l spurcă pe om; dar a mânca fără să-și fi spălat mâinile, asta nu-l spurcă pe om“ (Matei, 15, 17-20) – n.n., V.I.Z.].

Cu aceasta a atacat unul dintre cele mai preţioase prerogative ale fariseilor şi anume cel de a deţine monopolul alimentaţiei maselor prin miile de regulamente cu privire la ce au voie să mănânce, cum şi de unde-şi pot procura iudeii mâncarea.AuschwitzPlaquesChanged

Atât de puternic şi vechi este privilegiul monopolului regulamentului alimentaţiei, atât de fundamental tradiţiei levitice, încât Iezechiel, când i s-a poruncit să mănânce excrement de om n-a obiectat arătând repulsie naturală, ci a obiectat arătând că el toată viaţa a mâncat kosher şi nu crede că excrementul de om e kosher; şi atunci i s-a permis să mănânce excrement de vită; până şi discipolii lui Hristos n-au putut înţelege cum e posibil să nu fie mâncatul kosher cel mai important lucru în religie şi au cerut explicaţii (Marcu, 7; 15-23). Văzându-şi atacat acest monopol, fariseii au început să uneltească uciderea lui. În acest scop au înscenat provocarea cu tributul dat cezarului şi provocarea cu definiţia omului, întrebându-l „cine este aproapele meu?“, bazându-se pe educaţia de secole a maselor că numai iudeii sunt „oameni“. Succesul primei înscenări le-ar fi permis să ceară moartea lui ca răsculat împotriva imperiului roman; succesul celei de-a doua le-ar fi permis să ceară moartea lui ca păcătuind împotriva „legii“ lor. Aceasta este metoda folosită şi azi pentru distrugerea unui adversar politic cinstit şi periculos: înscenarea unei dezbateri publice unde se ridică o întrebare minuţios pregătită dinainte în secret, la care cu greu se poate răspunde pe nepregătite. Amândouă înscenările au fost magistral demascate de Hristos, într-o aşa manieră încât pentru oamenii muritori înţelepciunea lui divină rămâne un exemplu de-a lungul veacurilor, întâi cu răspunsul „Daţi cezarului ce e al cezarului“ şi, apoi, cu parabola samariteanului milostiv, în care samariteanul (care, conform doctrinei levitico-fariseice seculare, este până în ziua de azi cea mai spurcată fiinţă în ochii „legii“, de care un iudeu drept-credincios nu se poate apropia fără a fi poluat – motiv pentru care Hristos l-a ales anume pentru parabola sa) a fost singurul care a arătat milă şi iubire de aproapele în timp ce preotul şi levitul nu, întrebându-şi, la sfârşit, interlocutorul care dintre cei trei este „aproapele“, cel care are milă şi ajută, sau ceilalţi doi.

Un iudaist moderat, C. G. Montefiore, îi reproşează lui Hristos că, vorbind despre iertarea duşmanilor, i-a atacat, totuşi, pe farisei şi nu le-a arătat iubire. Dar ceea ce Hristos le-a reproşat fariseilor a fost faptul că au pervertit religia divină într-o doctrină diabolică şi un regulament gigantic şi absurd care distruge sufletul şi bunătatea omului; şi iubindu-i şi iubindu-le opera ar fi însemnat să promoveze răul pe care-l fac. Pe cruce Hristos s-a rugat pentru ucigaşii lui: „Father, forgive them; for they know not what they do“ [13] – „Părinte, Iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac“ (Luca, 23, 34). Ca încununare a agitaţiei fariseilor, s-a întrunit Sanhedrinul (marii preoţi, scribii şi înțelepții) sub Caiafa şi singurul iudeu dintre discipoli, Iuda Iscariotul, i-a condus pe emisarii Sanhedrinului la locul unde ştia că era Hristos şi l-a identificat sărutându-l, pentru 30 de arginţi. Iuda Iscariotul a fost canonizat drept sfânt ortodox în Rusia sovietică după revoluţia bolşevică şi în Germania după căderea lui Hitler – demonstrând că secta fariseilor ieşise triumfătoare în ambele cazuri, cu triumful bolşevismului în Rusia şi cu înfrângerea Germaniei în 1944 şi demonstrând puterea acestei secte azi. Evanghelia după Matei arată că Iuda s-a spânzurat apoi. Istoricul sionist dr. Joseph Kastein are multă simpatie pentru Iuda, care, zice el, era un om bun deziluzionat de Hristos şi care „a rupt în secret“ cu Hristos. Cuvintele „a rupt în secret“ descriu trădarea lui Iuda în stil sionist. Fariseii l-au judecat pe Hristos într-un „tribunal al poporului“ de tip revoluţionar-sovietic, unde un informator identifica victima şi, apoi, gloata pune gheara pe victimă şi o târăşte în faţa unui tribunal care n-are nici o autoritate juridică, unde este condamnat la moarte pe baza unor mărturii mincinoase inventate ad-hoc. Din acest moment „înțelepții“ au procedat precum „consilierii“ din epoca noastră şi au născocit actul de acuzare care să ceară pedeapsa cu moartea atât sub „legea“ iudaică, cât şi sub legea statului roman; în primul caz, pentru blasfemia de a se pretinde Mesia; în cel de-al doilea, pentru a se pretinde „regele iudeilor“. Guvernatorul Pilat a încercat în fel şi chip să evite nedreptatea pe care i-o cereau „înțelepţii“ iudeilor, pretinzându-i să-l ucidă pe Hristos. El seamănă cu politicienii englezi şi americani din secolul acesta: în cele din urmă teama lui de secta atotputernică a fost mai mare. Soţia lui l-a sfătuit să nu se atingă de Hristos. Ca un politician tipic, Pilat a încercat să se eschiveze trimiţându-l lui Irod Antipas, guvernatorul Galileei, ca Galilean; Irod i l-a trimis înapoi. A încercat, apoi, să-i reducă sentinţa la biciuire la sânge; fariseii insistau cerând moartea şi ameninţau cu denunţul: „Nu-i eşti prieten lui Cesar dacă nu-l ucizi“. Aşa a cedat Pilat, exact ca guvernatorii britanici şi reprezentanţii Națiunilor Unite când li se cer infamii sub ameninţarea că se vor duce campanii publicitare împotriva lor la Londra sau New York. În mod evident Pilat îşi cunoştea guvernul, aşa cum şi-l cunosc politicienii secolului nostru şi ştia că va fi înlocuit sau demis din funcţie dacă refuză să se lase manipulat.

Asemănarea dintre Pilat şi guvernatorii britanici ai Palestinei dintre cele două războaie este izbitoare; unul dintre ei a menţionat-o, când, dând telefon unui rabin sionist influent din New York, i-a zis secretarei: „Spune-i marelui preot Caiafa că Pilat din Pont doreşte să vorbească cu el“. Pilat a mai făcut o ultimă încercare de a se eschiva spunându-le „înţelepților“: „Judecați-L voi după legea voastră!“, dar aceştia, versaţi fiind, i-au răspuns: „Noi n-avem dreptul să executăm oameni“. Atunci Pilat a încercat să-L salveze pe Hristos apelând la popor şi oferindu-se să-L amnistieze, dar poporul a cerut ca în locul lui Hristos să fie amnistiat Baraba, un bandit şi ucigaş notoriu. Probabil Pilat nu spera prea multe de la popor, căci în decursul istoriei încă nu s-a văzut vreodată dreptate sau milă la gloata căreia i se zice „poporul“ şi Pilat, ca administrator cu experienţă, ştia că „poporul“ sau gloata sunt, totdeauna, instrumentele unor secte influente: [«„Iar arhiereii şi bătrânii au înduplecat mulţimile să-l ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă. Iar guvernatorul, răspunzând, le-a zis: „Pe care dintre cei doi vreţi voi să-l eliberez?“ Iar ei au răspuns: „Pe Baraba!“ „Dar ce să fac eu cu Iisus căruia i se spune Hristos?“ Toţi au răspuns: „Să fie răstignit!“ Pilat a zis din nou: „Dar ce rău a făcut?“ Ei, însă, mai tare strigau, zicând: „Să fie răstignit!“ Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă şi-a spălat mâinile în faţa mulţimii, zicând: „Nevinovat sunt eu de sângele Dreptului Acestuia. De acum, pe voi vă priveşte!“ Iar tot poporul, răspunzând, a zis: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!“» (Matei, 27, 20-25). Trebuie să reținem că, până acum, „sângele“ – adică pedeapsa divină – nu a căzut asupra jidanilor pentru deicid. Cred  că a venit timpul ca propunerea premierului Malaieziei de a se organiza o cruciadă contra Israelului să fie pusă în practică, evident, în forma indicată de Ahmadinejad: „Israelul trebuie distrus!“ În caz contrar, ne așteaptă pe noi distrugerea, conform doctrinei levitice – n.n., V.I.Z.].

În zilele noastre secta are aceeaşi putere de a convinge masele. Imperiul roman a ascultat de porunca fariseilor, după cum imperiul persan ascultase de porunca leviţilor cu 500 de ani în urmă. În capitolul despre Hristos din istoria sa a iudaismului, dr. Kastein zice că Hristos a fost „un mesia ratat“ şi încheie în mod caracteristic cu vorbele: „Viaţa şi moartea lui sunt treaba noastră (a sioniştilor)“. [Între timp, fariseul rabin-șef Moses Rosen, comentând uciderea lui Hristos şi faptul că, din această cauză, jidanii sunt acuzaţi şi pedepsiţi pentru deicid, dădea acelaşi răspuns: „Dar ce vă băgaţi voi, pentru că e de-al nostru!“ (cf. În lumina Torei, pag. ) – n.n., V.I.Z.].

  1. Renaște fariseismul

 Enciclopedia Iudaică arată cum, la câteva decenii după moartea lui Hristos, fariseii, ajutați de ultimul rege al Iudeii, Agrippa I, care i-a eliminat pe saducei, au rămas atotputernici și fără rivali, exact ca leviții după despărțirea dintre triburile israelite și cel iudaic. Ca și atunci, a urmat o catastrofă, din care fariseii au renăscut, ca și leviții. În cei câțiva ani de putere fariseică absolută în Iudeea ei au rescris din nou „legea“; această recompilare, arată dr. Kastein, reglementează viața iudeilor pe veci de veci în toate amănuntele. Zice Kastein: „Întreaga istorie a iudaismului a fost rescrisă din punctul de vedere al fariseilor… fariseismul a dat forma definitivă caracterului iudaismului și vieții și gândirii iudaice pe veci de veci… caracteristica principală este «separatismul»“. Hristos le-a reproșat că au substituit ordinele lor comenzilor divine; Hristos a fost ucis și fariseii au intensificat caracterul tribal și de ură rasială al „legii“ și au promulgat pe veci crezul masacrării, înrobirii, distrugerii și supremației lor asupra celorlalte națiuni, chiar în ajunul dizolvării lor.

Cuvintele dr-ului Kastein sunt revelatoare. El arată, mai întâi, că după ce Neemia a impus „noul contract“ asupra tribului lui Iuda, Tora a fost „ultima dată rescrisă“ și că, ulterior, „nici un cuvânt“ nu mai putea fi schimbat. Mai mult, la vremea când fariseii, totuși, au „rescris“ din nou Tora, exista, deja, o traducere în greacă, astfel încât orice schimbare au făcut fariseii ar fi trebuit s-o facă în originalul iudaic. Deci nu Tora au rescris-o fariseii în această rescriere a legii de care vorbește dr. Kastein aici, ci Talmudul, aceea imensă continuare a Torei începută în ultimii ani ai Iudeii, dar consemnată în codice mult mai târziu.

În 70 AD, circa 35 de ani după moartea lui Hristos, era mare dezordine în Iudeea; popoarele învecinate, în special galileenii, se răsculau împotriva imperiului roman; fariseii, care invitaseră trupele romane în Iudeea, nu făceau nimica; după multe campanii romanii au demolat Ierusalimul și au desființat provincia Iudeea. Timp de 19 secole după aceea n-au existat absolut nici un fel de iudei în Ierusalim; singurii care au trăit în Ierusalim în mod permanent din antichitate până azi sunt samaritenii, dintre care au supraviețuit, într-un mic număr, tuturor persecuțiilor la care au fost supuși. Dr. Kastein zice că cei 70 de ani dinainte de distrugerea Ierusalimului sunt „anii eroici“, probabil gândindu-se la triumful fariseilor asupra tuturor altor tendințe care rivalizau să domine asupra sufletului iudeilor. În nici un caz nu se poate spune că iudeii ar fi rezistat „eroic“ împotriva imperiului roman, căci toate luptele care au avut loc au fost duse de către galileeni, pe care dr. Kastein îi disprețuiește.ayelet-shaked

  1. Lumină și întuneric

Două grupuri de călători au părăsit Ierusalimul în ultimele sale zile: discipolii care aduceau omenirii creștinismul; și fariseii care, analizând situația politico-militară și prevăzându-și sfârșitul, își mutau sediul într-un nou loc de unde să continue să dirijeze diaspora, așa cum, în trecut, leviții o dirijaseră din Babilon. Criza civilizației noastre rezultă din antagonismul mesajului celor două cete care au părăsit atunci Ierusalimul, căci sunt ireconciliabile și victoria unuia este dispariția celuilalt. S-ar părea că mesajul distrugerii va triumfa în zilele noastre. Întreaga istorie a Occidentului demonstrează acest antagonism. Când „legea“ era în ascendență, au avut loc înrobiri de alte popoare, s-au ars eretici, s-au ucis apostații, s-au făurit politici primitive de dominație rasială; secolul 20 pare cel mai mult dominat de „lege“. Când opresiunea „legii“ a slăbit puțin, s-a făcut dreptate, s-a stabilit principiul dreptului la judecata deschisă și dreaptă, s-a respins supremația rasială și s-au acceptat toți oamenii ca fii ai lui Dumnezeu: era în ascendență învățătura lui Hristos.

După distrugerea Ierusalimului, fariseii, liberi și nestânjeniți în noua lor capitală, și-au identificat dușmanii în secta creștinilor, care credeau că Hristos a fost Mesia. Creștinii, însă, nu-și cunoșteau dușmanii, după cum nu-i cunosc nici azi, căci ei iubeau pe toată lumea. Dar tocmai refuzul de a urî și persecuta era păcatul cel mai mare al creștinilor în ochii fariseilor, căci „legea“ promovează ura. Deci creștinismul trebuie neapărat distrus ca să triumfe „legea“, au decretat „înțelepții Sionului“. Dar au fost printre ei și unii care au protestat, de exemplu, Gamaliel, care a zis, când îi biciuiau pe Sfinții Petru și Ioan pentru că au propovăduit creștinismul: „Aveți grijă ce faceți; dacă fapta lor e faptă de om, va dispare în curând; dar dacă e fapta lui Dumnezeu, nu o puteți distruge“. Majoritatea fariseilor, însă, se simțeau destul de puternici ca să distrugă creștinismul, chiar dacă vor munci secole de-a-rândul în acest sens.
Fariseii și-au stabilit comitetul central la Jamnia, în Palestina. Acolo au intrat într-o lume nouă, altfel de cum fusese lumea „legii“ de până atunci, unde toată vărsarea de sânge și tot jaful și masacrul aveau loc între triburi care pricepeau aceste noțiuni și nu aveau idei mult diferite. Dar de acum „legii“ i se opuneau noțiuni total diferite, care nu atacau oameni care pot fi ușor uciși și înlocuiți, ci atacau chiar „legea“. Munca fariseilor era mai grea: Ierusalimul nu mai era; tribul lui Iuda era atomizat, rasa iudaică se dizolva; ceea ce le rămăsese era un „popor iudeu“ compus din cea mai pestriță amestecătură de rase și sânge, împrăștiați prin lume și care trebuiau ținuți strâns în cleștele „întoarcerii“ în „țara făgăduinței“ a „neamului ales“; și această mulțime împrăștiată trebuia înregimentată și convinsă să distrugă toate națiunile printre care locuia.

„Legea“ nu mai putea fi rescrisă după ce era deja cunoscută și altora și după ce Hristos demascase interpolările și distorsiunile pe care scribii le făceau tot timpul în „lege“; deși fusese ucis, nu fusese combătut, iar urmașii lui erau tot mai numeroși. Dar „legea“ trebuia, totuși, adaptată la fiecare necesitate politico-militară curentă, astfel ca fiecare gest să fie o împlinire a poruncii lui Iehova. Fariseii din Jamnia au invocat din nou tradiția secretă orală pe care o primiseră ei de la Iehova prin Moise și au început din nou să rescrie poruncile lui Iehova ca să le poată aplica în distrugerea creștinismului. Astfel s-a născut Talmudul, care nu este decât o dezvoltare anticreștină a Torei. În decursul veacurilor, Talmudul a devenit „pavăza legii“, și-a apărut în mod semnificativ atunci când Ierusalimul și Iudeea nu mai existau și exista, în schimb, o religie care zicea că Dumnezeu îi accepta pe toți oamenii. Sarcina fariseilor ar putea părea imposibilă, căci oamenii în mod natural sunt gregari și diaspora iudeană – și, trebuie, de acum, să precizăm mereu, devenită tot mai mult jidănească – împrăștiată prin lume în mod natural s-a simțit atrasă de ceilalți oameni. Dar fariseii au reușit, după cum arată două exemple ilustrative contemporane; unul este cazul băiețașului din Polonia, care a fost învățat să scuipe mecanic, fără să se gândească, pe o troiță de la marginea drumului și să repete cuvintele „Blestemat fii tu cu religia ta nouă!“; și altul este cazul spitalului pentru leproși al fraților moravi din Ierusalim, care de secole îngrijise leproșii din Ierusalim având pe frontispiciu firma „Misiunea lui Iisus“, drept care prima mișcare a guvernului sionist când a preluat Ierusalimul a fost să distrugă cuvântul „Iisus“ de pe frontispiciu. Asta ilustrează direct dispozițiile Talmudului: intrăm, de-acum, în faza talmudică a sionismului.

Unul dintre farisei, însă, care, pornind din Ierusalim înainte de cădere, să extermine creștinii din Damasc, dar s-a convertit pe drum (Sfântul Paul), a spus că „cuvântul lui Dumnezeu a trebuit să-l auziți voi întâi [iudeii], dar cum ați fost surzi, îl propovăduim acum celorlalți“; iudaismul fiind cea mai sălbatică religie tribală, reacția împotriva iudaismului a fost mai vie chiar în interiorul tribului căruia-i aparținea. Călătoria discipolilor din Iudeea spre Occident a dat naștere civilizației vestice, care este floarea înflorită pe tulpina creștinismului. Cea mai mare realizare a ei este legea raporturilor echitabile dintre oameni, legea că un om nu poate fi ucis ori persecutat fără acuză, proces și condamnare publică (lege amenințată cu dispariția în practicile secolului 20). Dar umbra întunecată care a ieșit din Ierusalim odată cu lumina creștinismului, Talmudul, de asemenea, s-a îndreptat spre Vest și aici, în Vest, are loc acum lupta dintre cele două forțe de al cărei rezultat depinde supraviețuirea civilizației. Dar și masele semite ale arabilor au fost implicate în această luptă. La 500 de ani după Hristos, în căutarea unui Dumnezeu unic al tuturor oamenilor, s-a născut religia musulmană a lui Mahomed, despre care zice dr. Kastein că era „un beduin semianalfabet“, care se considera urmaș al profeților Moise și Iisus, profet al lui Allah dumnezeul tuturor oamenilor, nu numai al unui trib din Asia Mică. Religia musulmană nu dictează ura pentru alte religii; dar Coranul recunoaște principiul distrugător al Talmudului, despre care zice că „de câte ori aprind ei focul, Dumnezeu îl va stinge. Ei promovează dezordinea pe pământ; dar lui Dumnezeu nu-i plac cei care fac dezordine“. În timp ce Talmudul îi învață pe adepții săi să profere insultele cele mai grosolane pentru religia creștină, pentru Iisus Hristos pe care Talmudul îl numește „bastard“ și pentru Fecioara Maria, Islamul nu insultă alte religii. Până în secolul trecut încă le mai era permis istoricilor să facă comparații și comentarii despre crezul tribal al lui Iehova, dar în secolul nostru s-a pus pumnul în gură tuturor.

Creștinismul și islamul s-au răspândit cuprinzând mase mari de oameni, în timp ce Talmudul își îngrădea adepții în cercuri strânse. În zilele noastre secta talmudică a reușit să creeze antagonism între creștinism și islam; și iată cum două religii atotcuprinzătoare și binevoitoare luptă între ele ca să instaureze un al treilea „neam ales“, o altă „rasă superioară“, ca stăpâni de sclavi peste omenirea înrobită.

13. Îngrădirea legii

Faza a treia a Sionului, cea talmudică, a durat 17 secole, de la 70 AD până prin 1800, interval în care iudeii s-au răspândit prin Occident și „înțelepții Sionului“ și-au mutat din loc în loc cartierul general de unde țin iudănimea subjugată și aliniată [și, precizez, jidănimea de la anul 740, de când hazarii s-au convertit la iudaism – n.n., V.I.Z.]. În aceste 17 secole inamicul care trebuie distrus conform „legii“ nu mai erau amaleciții sau edomiții sau amoriții, ci Creștinismul. Din punctul de vedere al Talmudului, aceste 17 secole au fost la fel ca și cei 50 de ani de „robie“ babiloniană: adică un „exil“, o „captivitate“, o „robie“ impusă de Iehova asupra „neamului ales“ pentru că n-a urmat legea întocmai, dar care se va termina cu distrugerea, înrobirea și masacrarea popoarelor printre care i-a pedepsit Iehova să fie exilați și instaurarea „neamului ales“ ca stăpânii acestor popoare sclave care au făurit civilizaţia occidentală. Un sionist literal ca dr. Kastein, de exemplu, nu are nici un alt eveniment de consemnat în decursul acestor secole decât cum a suferit „neamul ales“ „persecuții“: Iehova i-a împrăștiat să trăiască printre alte popoare; acest fapt în sine, existența acestor alte popoare, este „persecuția“ suferită şi pentru care popoarele care i-au găzduit trebuie pedepsite, masacrate, distruse. Singura realizare a acestor 17 secole, zice dr. Kastein, este că iudeii le-au parcurs strict separați de toți ceilalți oameni, grație înțelepților Sionului şi Talmudului. În acest răstimp popoarele creştinate aboleau sclavia, eliberau iobagii, reduceau privilegiile şi inegalitățile şi instituiau demnitatea omului printr-un proces de emancipare care prin 1800 înlăturase castele.

De fapt este o realizare uimitoare neegalată de nimeni faptul că înțelepții Sionului au reușit să țină în frâu timp de 17 secole, într-o așa de strictă servitute, populația de iudei împrăștiați. Sub îndrumarea talmudiștilor, iudeii au participat la început la emancipare; dar, în timp ce atacau conceptul de națiune la alții, ei îşi rezervau dreptul să practice politica unei rase superioare în modul cel mai aroganimg_34037169524460t şi brutal; practicând cea mai acerbă discriminare, iudeii [considerați în general, deci şi jidanii-așchenazi] se plângeau tot timpul de discriminarea celor care, în realitate, NU discriminau împotriva lor! După un secol şi jumătate de politică sionistă pe față, se vede de ce: iudeii nu vor să renunțe la discriminare în sine, căci discriminarea este „legea“ lor: dar înțelepții Sionului au văzut că este mai uşor să pui stăpânire pe popoare şi națiuni dacă le distrugi structura socială şi administrativă, dacă distrugi guvernul legitim al acestor popoare; în opera de distrugere a guvernului legitim, „emanciparea“ este o lozincă temporară utilă şi strigătul „Jos discriminarea!“ la fel. Astfel au deschis calea revoluției permanente, care, distrugând orice guvern legitim, îl înlocuieşte cu forța revoluționară care constă din discipolii Talmudului, controlați de înțelepții Sionului [întâmplător, Leon Troțki, teoreticianul „revoluției permanente“, era jidan și sionist fervent – n.n., V.I.Z.]. Aşa va lua sfârşit „robia“ iudeilor în Occident. Evenimentele din secolul nostru au dezvăluit acest plan talmudic la care au lucrat înțelepții din anul 70 AD încoace. Masele cred că emanciparea e sfârşitul iobăgiei; secta puternică secretă a sioniştilor ştie că e un mijloc de a duce masele într-o servitute mai crudă şi mai brutală. Există un singur pericol; să nu prindă iudeii gustul emancipării şi să se emancipeze de Talmud şi, astfel, să-i lase pe înțelepții Sionului fără trupele care să preia puterea după ce-au distrus guvernele naționale. Pericolul acesta a fost mare în faza a patra, între 1800 şi 1900, când iudeii aproape că s-au lăsat asimilaţi de națiunile gazde. Dar iudeii [citeşte „jidanii“ căci, deja, ei, așchenazii, formau cvasitotalitatea „iudeilor“, veritabilii iudei descendenți ai iudeilor biblici nu mai existau, fiind înlocuiți de hazarii care adoptaseră cultul iudaic], într-un mare număr, s-au arătat dispuşi să trăiască ca toți ceilalți oameni. De aceea dr. Kastein, istoricul sionist, consideră secolul 19 ca cel mai crunt secol din toată istoria iudănimii, căci iudeii erau cât pe-aci să facă pace cu restul omenirii, dar, se felicită el, din fericire, nu s-a întâmplat aşa, căci, oftează el uşurat, slavă Domnului, „ideologia sionistă“ a reuşit să-i împiedice pe iudei de la a fraterniza cu ceilalți oameni. Astfel a început faza a cincea, prin 1900, când iudeii [jidanii, aşchenazii deveniţi dominanţi], despre care noi credem că au fost, în fine, „emancipați“, sunt strict segregați şi ținuți departe de restul omenirii în „legea“ Talmudului; iudeii [jidanii, aşchenazii] care au încercat să scape şi să se lase asimilați au fost recaptați prin apelul naționalismului pentru o țară îndepărtată în care ei nu locuiesc – statul Israel.

Folosind influența pe care au câștigat-o asupra guvernelor prin „emancipare“, secta conducătoare a realizat „întoarcerea“ din nou în „țara făgăduinței“, restabilind „legea“ din 458 î.Hr., cu misiunea ei distrugătoare şi şovin imperialistă. O febră şovină a fost injectată în toți iudeii [jidanii] din lume şi toate suferințele Vestului din acest secol au izvorât din vechea ambiție a Sionului reînviată din forma ei antică ca să devină dogma politică a Occidentului. Acum, când a apărut această carte a lui Douglas Reed, faza a cincea a durat deja 55 de ani şi rezultatele ei sunt cutremurătoare. „Legea mozaică“ a fost impusă peste viața popoarelor occidentale şi controlează viața acelor popoare, care nu mai au voie să-şi respecte legile lor. Politica şi operațiile militare a două războaie mondiale au fost inversate ca să promoveze ambiția Sionului şi viețile şi averile goyimilor din Vest au fost jertfite ca să suporte sionismul. Șaptezeci de ani de permanentă vărsare de sânge în Palestina nu sunt decât preludiul masacrelor care vor fi acolo, la porunca Sionului ca să se împlinească „legea“ care cere oceane de sânge să inunde Asia Mică. În această ultimă fază vede dr. Kastein „epoca de aur“, când „istoria şi-a reluat cursul“ după întreruperea din timpul celor 17 secole de civilizaţie creştină; sionismul, pretinde el, „este posesorul misiunii universale“ şi îşi va recăpăta supremația legitimă instaurat ca stăpân absolut peste omenire, de care poziție a fost în mod samavolnic şi criminal privat în 70 AD.

Să examinam acum faza a treia a sionismului, când scribii din academia iudaică din Jamnia au început să ţeasă mreaja Talmudului de care nimeni nu poate scăpa, căci pedeapsa este teribilă pentru un iudeu care se dezice de Talmud; cu această mreajă i-au ţinut timp de 17 secole pe iudei departe de restul omenirii şi i-au instruit pentru misiunea lor de a distruge civilizaţia creştină occidentală în zilele noastre.

 14. Guvernul mobil

Zice dr. Kastein: „Un grup de profesori, erudiţi şi învăţători s-au dus la Jamnia luând pe umerii lor destinul poporului lor de care au fost răspunzători de-a lungul secolelor… Au stabilit la Jamnia nucleul central al administrării poporului iudaic… Ei învăţaseră, deja, cum să-şi schimbe atitudinea din timpul captivităţii babiloniene… Şi au urmat un curs similar acum“. Sanhedrinul a fost restabilit la Jamnia sub alt nume şi o academie de scribi a început să rescrie „legea“ ca să se adreseze noului duşman, creştinismul. Rescrierea „legii“ mozaice este o activitate permanentă, căci la noi evenimente se răspunde permanent cu noi directive talmudice. Scopul Talmudului este de a „face viaţa iudeilor complet diferită de cea a goyimilor“, precizeză dr. Kastein. Orice lege votată majoritar în Sanhedrin era aplicată; „Opoziția era pasibilă de excomunicarea din comunitate“. Înainte ca creştinismul să devină religia oficială la Roma, Sanhedrinul de la Jamnia a difuzat în secret permisiunea ca iudeii să-şi renege pe faţă crezul şi să pretindă că adoptă religiile păgâne recunoscute oficial, dacă circumstanţele o cer.

După cam un secol, centrul talmudic a fost mutat de la Jamnia la Usha în Galileea. „Iudaismul s-a delimitat şi a devenit tot mai exclusiv“, scrie dr. Kastein. Acum a fost elaborat blestemul special al Talmudului împotriva iudeilor creştini. În 320 AD împăratul Constantin a devenit creştin, a interzis căsătoriile între creştini şi iudei şi a interzis iudeilor să ţină pe creştini sclavi. Astfel aplica el talmudiştilor propria lor „lege“ talmudică. Dar ceea ce talmudiştii făceau altora ei au denunţat ca „persecuţie“ când li se aplica lor şi ca să scape de „persecuţie“ şi-au mutat centrul înapoi la Babilonia, unde au regăsit colonia iudaică ce refuzase să se întoarcă la Ierusalim cu opt secole înainte. Guvernul talmudic s-a stabilit la Sura, cu academii talmudice la Pumbedita. Acolo s-a terminat scrierea Talmudului. Un exilarh (prinţ al captivităţii din casa lui David) domnea la Sura de formă; „preşedintele academiei“ (în realitate marele preot şi prim-ministru) avea puterea „nu numai peste iudeii din Babilonia, ci peste toţi iudeii… din întreaga lume, care recunoşteau academia din Babilonia ca centrul autorităţii iudaismului şi se considerau legaţi de legile ei“; astfel explică dr. Kastein cum iudeii de pretutindeni sunt un stat în stat şi nu recunosc legile statului în care locuiesc.

Nucleul „legii“ a rămas cel stabilit de Iezechiel, Ezra și Neemia, dar Talmudul a înlocuit Tora și puterea era exercitată de gaonimi, președinții academiilor de la Sura și Pumbedita, cărora li se supunea exilarhul și care au înlocuit Sanhedrinul. Orice problemă era rezolvată prin deciziile gaonatului babilonian, luate în numele lui Iehova. Aceste decizii reglementau absolut fiecare gest, eveniment, mișcare a fiecărui iudeu indiferent cât de departe de Babilonia trăia, cu un despotism sever și absolut. Timp de 600 de ani guvernul talmudic a rămas în Orient, la Jamnia, Usha și Sura, unde popoarele învecinate îi cunoșteau caracterul și erau mai capabile să se apere de acest sălbatec și sângeros crez tribal; câtă vreme puteri militare străine mai mari nu le mutilau puterea de supraviețuire, popoarele orientale în mijlocul cărora se afla acest crez au putut găsi un compromis care să le permită să supraviețuiască, chiar să trăiască într-un fel de bună vecinătate în viața zilnică. Dar caracterul europeanului occidental (în special al celor din Nord) este de a spune adevărul, de a-și declara intențiile pe față, de a folosi cuvintele pentru exprimarea gândurilor fără ascunzișuri și creștinismul a dezvoltat și mai mult aceste trăsături native. Forța care a apărut printre europeni odată cu Talmudul este exact opusă, orientală, subtilă, secretă, conspiratoare, expertă în folosirea cuvintelor pentru a ascunde adevăratele intenții. În aceasta constă marea putere a Talmudului în confruntarea cu Occidentul.

Talmudul a ajuns în Europa datorită islamului. Arabii i-au alungat pe romani din Palestina; palestinienii care locuiseră acolo cu vreo 2.000 de ani înainte de pătrunderea primelor triburi ebraice (habiru) în Palestina și-au recâștigat propria patrie și au stăpânit-o timp de nouă secole, până în 1517, când au invadat-o turcii. Iată cum tratau cuceritorii islamici pe cei învinși: califul a ordonat trupelor sale în anul 637 AD „să nu comiteți trădare, necinste, exces sau mutilare, să nu ucideți nici copii, nici oameni bătrâni; să nu tăiați pomi fructiferi, nici palmieri, să nu ucideți oi sau vite sau cămile și să nu molestați pe cei pe care-i vedeți că se roagă în camerele lor“. Iată ce poruncește Iehova iudeilor în Deuteronomul, 20, 16: „Of the cities of these people, which the Lord thy God doth give thee for an inheritance, thou shalt save alive nothing that breatheth“ [14] – „Dar în cetățile acestor neamuri pe care Domnul, Dumnezeul tău, ți le dă să le moștenești pământul, să nu lași în viață nimic din tot ce suflă, ci de istov să-i dai pieirii…“.keep-calm-and-destroy-israel-13

Din Palestina islamul s-a întins în Africa de Nord și, apoi, în Spania, cărând cu sine umbra sionismului talmudic pe care iudeii ajunși sub jurisdicția islamului l-au adus în Europa. Cucerirea Spaniei de către Arabi a fost „susținută cu trupe și cu bani“ de către iudei, explică dr. Kastein, cărora li se dădea, apoi, să administreze orașele spaniole cucerite. Centrul talmudic s-a mutat în Spania, care, recunoaște dr. Kastein, „în mod oportun a înlocuit Babilonia, care a încetat să funcționeze ca centru al iudaismului. Tot ce s-a putut realiza în Babilonia se realizase: se făuriseră lanțurile cu care individul se putea încătușa ca să evite să fie asimilat de mediul său înconjurător și anume se făurise Talmudul“. Așa zice dr. Kastein; dar individul de obicei nu se încătușează de bună voie. Stat-în-statul iudăimii a continuat să fie dirijat din Spania, prin gaonatul și academia stabilite la Cordoba și, uneori, printr-un exilarh de formă.

Ca babilonienii și persanii mai demult, maurii au protejat guvernul talmudic. Spaniolii autohtoni, însă, vedeau robia sub mauri din ce în ce mai mult ca o robie sub iudei; maurii au invadat, dar iudeii guvernau. După 800 de ani, când acest chin a luat sfârșit prin recucerirea Spaniei în 1492, spaniolii i-au expulzat atât pe mauri, cât și pe iudei, care și-au mutat centrul guvernului talmudic în Polonia.

Am ajuns acum la un mare mister vechi de numai patru secole: de ce tocmai în Polonia? Până la acea dată n-a existat nici o infuzie semnificativă de iudei în Polonia. Iudeii au intrat în Spania aduși de maurii din Africa de Nord și când au fost expulzați s-au mutat în Italia, Egipt, Palestina, insulele grecești și Turcia. Apoi s-au mai așezat și în Franța, Germania, Olanda, Anglia. Nu există nici o indicație că iudeii expulzați din Spania s-au dus în Polonia și nici o indicație că iudeii din orice parte a lumii ar fi intrat în Polonia la orice dată anterioară. Totuși, dr. Kastein scrie că în 1500 centrul talmudic s-a stabilit în Polonia, unde, spune el, „a apărut o populație iudaică de milioane“. Cum apare o populație de milioane așa, dintr-o dată? Dr. Kastein, știind bine dar nefiind dispus să arate cum, zice „în mod aparent prin imigrație din Franța, Germania, Boemia, mai degrabă decât în alt mod“, fără să explice ce alt mod ar mai fi putut exista și o lasă încurcată într-un fel ciudat pentru un istoric așa de pedant și meticulos ca el. Ceea ce nu vrea dr. Kastein să recunoască este că centrul talmudic a fost mutat acolo unde exista o populație foarte mare care nu era cunoscută lumii că fiind iudei pentru ca nu erau iudei cu adevărat. Nu aveau sânge iudaic – cum nu mai avea aproape nimeni la ora aceea nici măcar printre iudeii din Spania – și strămoșii lor nu puseseră piciorul în vecii vecilor vreodată pe pământul Iudeii sau pe nici un alt pământ decât cel tătărăsc, căci acești „iudei care respectau legea“ din Polonia sunt hazarii, un trib turco-mongol convertit la iudaism în secolul 7 AD. Este singurul caz de absorbție masivă a unui popor străin de către „iudaici“; cei din Idumeea fuseseră izraeliți adevărați, deci erau cel puțin înrudiți cu iudaicii. Nu putem ghici care motive i-au îndemnat pe înțelepții Sionului să efectueze această convertire și absorbție a hazarilor turco-mongoli ca „iudaici“; dar fără ea n-ar mai exista o problemă iudaică și iudeii ar fi fost de mult asimilați de restul oamenilor.

Apariția hazarilor ca „iudei“ este de importanță mortală pentru civilizația occidentală. Moartea a venit totdeauna din Asia în Europa. După ce guvernul talmudic s-a mutat în Polonia, acești asiatici mongoli au început să pătrundă în Occident sub formă de „iudei“, „iudei din răsăritul Europei“, căci nicicum nu puteau pretinde că vin din Palestina. Din acest moment dogma „reîntoarcerii în patria palestiniană“, în „țara făgăduinței, Canaan“ a început să fie propovăduită în numele acestor mongoli care neam de neamul lor nu văzuseră Palestina și Canaanul și acuza de „antisemitism“ se face de către unii care n-au avut neam de neamul lor nici o picătură de sânge semit în vine. Și de acum încolo ofensiva împotriva creștinismului se duce cu alte metode asiatice. [Acești „iudei din răsăritul Europei“, aciuați „cu milioanele“ în Polonia – devenită „un ocean al jidănimii“, cum evalua Bogdan Petriceicu Hasdeu –, dar răspândiți în toată Europa sunt numiți în Germania Das Jüden, termen transformat rapid, din cauza similitudinii grafice şi fonetice, cum am arătat în primul capitol al lucrării HOLOCAUSTUL – GOGORIŢA DIABOLICĂ, în denominația jidan/jidani – n.n., V.I.Z.].1404789174983cached_zps53e2a6d3

Din nou s-a format un stat-în-stat în Polonia, care, ca și alte țări, s-a arătat binevoitoare și primitoare, ceea ce, însă, nici de data aceasta n-a îmblânzit furia urii talmudice pentru țara gazdă. Dr. Kastein arată cum acționa stat-în-stat-ul talmudic în Polonia între 1500 și 1700. „Evreii“ (hazarii) aveau constituție proprie și, mărturiseşte el, „guvern autonom“, care „administra un sistem autonom de fier și o disciplină religioasă de fier, care a dus în mod natural la formarea unei oligarhii administrative și la dezvoltarea unui misticism de formă extremă“ (ceea ce explică și cum au fost creați revoluționarii comuniști și sioniști ai secolului XX). [Trebuie să amintesc și caracterizarea pe care Lenin o făcea, în exact aceiași termeni, Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia, care avea „o disciplină de fier“ și că partidul bolșevic avea această disciplină fiindcă se baza pe organizarea de fier BUND-ului, adică a Partidului Social-Democrat al Jidanilor din Rusia! – n.n., V.I.Z.]. Acest guvern talmudic autonom se numea „Cahalul“ și avea puteri depline. Punea impozite în ghetourile și comunitățile iudaice, plătind din ele o sumă fixă guvernului polon. Decreta legi care reglementau fiecare acțiune și tranzacție între oameni și avea puterea de a judeca și executa. De formă, nu avea voie să aplice pedeapsa cu moartea, dar profesorul Salo Baron arată: „În Polonia, unde tribunalul iudaic nu are voie să aplice pedeapsa cu moartea, se indica linşarea oamenilor ca o metodă extra-legală preventivă de către autorităţile rabinice, ca, de exemplu, Solomon Luria“. La aceasta „metodă extra-legală preventivă“ face aluzie şi dr. Kastein când invocă atât de des „disciplina de fier“, „disciplina neiertătoare“, „disciplina rigidă până la a fi mortală“. „Astfel“, scrie dr. Kastein, „era constituţia statului iudaic în ţară străină, înconjurat de legi străine lui, cu o structură parte aleasă de el chiar, parte din afară… Îşi avea legea proprie iudaică, clerul propriu, şcoli proprii, instituţii sociale proprii, avea reprezentanţi în guvernul polon… avea toate elementele unui stat“. Realizare la care, continuă el, „a contribuit în mare măsură guvernul polon“. Așa „sufereau“ jidanii „persecuții“ în Polonia.

Apoi, în 1772, Polonia a fost sfâşiată şi stat-în-stat-ul iudaic s-a trezit divizat de frontiere naţionale, cea mai mare parte ajungând să fie în Rusia. Adică, ironia Istoriei, jidanii fugiseră pe capete din Rusia, ca să ajungă tot la mâna Ţarului! Pentru prima dată în 2.500 de ani de istorie, acum 200 de ani centrul guvernului jidănesc a dispărut fără urmă; s-a dat la fund. Până acum a fost vizibil, mergând înapoi în istorie, în Polonia, Spania, Babilonia, Galileea, Iudeea, Babilon şi Iudeea. Dr. Kastein consemnează misterios: „N-a mai fost centru“, dar adevărul îi scapă, involuntar, mai încolo, unde anunţă triumfător că, în secolul 19, „a luat fiinţă internaţionala iudaică“.

Motivul pentru care centrul talmudic s-a ascuns vederii este clar: după 1772 au început conspiraţiile şi revoluţiile comuniste şi sioniste, care au dominat ultimele două secole, iar centrul talmudic este un centru conspirativ, care nu poate lucra decât pe ascuns. Acest lucru a devenit clar când, în 1917, revoluţia comunistă a instaurat în Rusia un guvern aproape pur iudaic [jidănesc]. În Occident nu e voie să se pomenească acest adevăr, aşa de mare este puterea Talmudului aici. Dacă centrul talmudic ar fi rămas la suprafață, masele ar fi putut vedea clar că guvernul talmudic al jidanilor  care striga „emancipare“ organiza, în același timp, o revoluție care anihila emanciparea și instaura robia. Dr. Kastein scrie: „Rușii se întrebau de ce, oare, iudeii nu se amestecau cu restul populației, și au ajuns la concluzia ca cahalurile lor secrete dețin rezerve importante și că exista un cahal mondial“. Apoi dr. Kastein confirmă bănuiala rușilor prin aluzia lui la guvernul internațional iudaic din secolul 19. Douglas Reed crede că astăzi guvernul talmudic internațional nu este așezat în nici o țară anume și că, deși centrul puterii este în mod evident în Statele Unite, Cahalul are forma unui directorat ai căror directori sunt distribuiți în diverse țări, dar care lucrează coordonat la unison peste capetele guvernelor naționale. Rușii, care erau mai bine informați decât oricine altcineva la vremea dispariției centrului talmudic, știau adevărul.

Nu mai este un mister pentru cei care caută adevărul cum a obținut acest directorat talmudic puterea deplină asupra guvernelor țărilor occidentale; există destule documente și informația este publică. Dar este un mister cum de atâtea secole iudeii au continuat să rămână subjugați și înregimentați. Cum a putut o sectă să țină o populație împrăștiată pe tot globul în lanțurile unui tribalism primitiv timp de 25 de secole?! În capitolele ulterioare ale CONTROVERSEI SIONULUI [15] se dezvăluie metodele folosite între anii 70 și 1.700 AD; dar aceste metode sunt așa de străine gândirii occidentale încât numai cine a trăit în comunități jidăneşti răsăritene înainte de 1940 sau într-o țară comunistă pricepe cum operează teroarea și frica.

*

 Oricum, capitolele-rezumat expuse până acum din CONTROVERSA SIONULUI sunt suficiente pentru a înțelege ideologia iudaică născocită de leviți și preluată, prin talmudism, de sioniști – ideologie eminamente anticreștină, antiumană şi – ţinând cont de agresiunile axiologice, economice, politice şi spirituale pe care şi le permit jidanii în România, dar nu şi le permit în nici o altă ţară – preponderent antiromâneşti. Firește, falsurile comise de leviți și demascate de către Douglas Reed în urmă cu o jumătate de secol nu reprezintă o descoperire originală a lui, ci, dimpotrivă, el a realizat o analiză și sinteză bazat pe documentarea riguroasă și onestă făcută asupra temei. Astfel, încă în zorii Creştinismului, Celsus își exprimase deriziunea față de importanța acordată textelor și cultului iudaic: «Ceea ce îi ofensa pe păgîni în privinţa creştinismului era în mare măsură ceea ce moştenise acesta de la iudaism. Celsus şi alţi critici păgîni îi ridiculizau pe cei care susţineau că Dumnezeu s-a arătat tocmai „într-un colţ neînsemnat din Iudeea“; iar împăratul Iulian critica aspru concepţia iudaică şi creştină despre Dumnezeu, considerînd-o „în mod esenţial concepţia despre divinitate a unor oameni primitivi şi necivilizaţi“, deşi îi mustra pe „galileeni“ pentru renunţarea la iudaism. Nu numai criticii păgîni ai creştinismului, ci şi păgînii recent convertiţi la creştinism voiau să ştie cît anume din tradiţia iudaică erau obligaţi să păstreze» [16].

antisem

Celsus a scris un mare pamflet contra creștinismului – „calul de bătaie“ fiind jidanii, pamflet pe care Origen l-a combătut într-o și mai extinsă exegeză, considerată una dintre cele mai elaborate ale apologeților creștini, Celsus scriind în a doua jumătate a secolului al II-lea după Hristos. Totuși, faptul că i s-a dat o asemenea importanță relevă că Celsus spunea multe lucruri pertinente, care aveau o mare putere de persuasiune și, deci, exista riscul să fie crezut de multă lume; merita, așadar, combătut cu acribie polemică. „Celsus crede că între diferitele popoare ale lumii există o anumită înrudire cînd e vorba de una și aceeași învățătură. Mai mult, el face chiar o enumerare a tuturor celor care aveau la început aceeași doctrină. În schimb, nu pricep de ce Celsus îi defaimă numai pe evrei, și nu pune alături de ei și alt popor pentru motivul că, îndurînd aceleași suferințe, au aceleași tradiții și în multe privințe și învățături asemănătoare. (…) Egiptenii, care disprețuiau pe evrei în scrierilor lor, ar fi ei, oare, vrednici de crezare, pe cînd evreii, care defaimă și ei pe egipteni, cînd amintesc de nenumăratele pedepse pe care le-au suferit în Egipt, și care văd în acest lucru pricina pentru care egiptenii au fost pedepsiți de Dumnezeu, să fie acuzați că ar minți? Și nu numai despre egipteni s-ar putea spune același lucru. Se știe că și asirienii s-au supărat pe evrei, lucru pe care-l istorisesc chiar arhivele asiriene. Desigur, însă, că și scriitorii evrei – ca să nu fim învinuiți spunînd acest lucru numai despre prooroci – au descris în scrierilor lor pe asirieni ca pe vrășmași. Iată cît de mult se contrazice aici Celsus: socotind pe celelalte popoare înțelepte, pe evrei îi osîndește ca fiind cu totul lipsiți de cultură. Să-l ascultăm numai cum grăiește: «Învățătura păgînă are o mare vechime; cu toate acestea ea e menținută și pe mai departe de popoarele cele mai înțelepte, de orașe, de înțelepți». Desigur, însă, că despre evrei el n-a vrut să afirme că ar fi «un popor foarte înțelept», întrucît această însușire se potrivește numai la «egipteni, la asirieni, la indieni, la perși, la odrizi, la cei din Samotrace și Eleuzis»“ [17]. Preeminența acestor popoare pe care o etala Celsus devine sâcâitoare pentru filo-iudeul Origen, apologet al Creştinismului, care se origina – credea el, în mod greşit – „din iudaism“: „Mă miră – recunoaște el – că Celsus a putut pune la un loc și pe «odrizi, pe cei din Samotrace şi din Eleuzis, precum şi pe hiperboreeni, socotindu-le printre popoarele cele mai vechi şi mai înţelepte», în schimb n-a socotit de cuviinţă să numere pe evrei nici printre popoarele înţelepte, nici între cele vechi. În Egipt, în Fenicia şi în Elada circulă o serie de cărţi care se dovedesc a fi dintre cele mai vechi, dar socot că-i de prisos să le enumăr. Toată lumea poate citi cele două cărţi ale lui Iosif Flaviu despre Antichităţile iudeilor, în care se pomeneşte un şir cunoscut de scriitori care vorbesc despre vechile instituţii evreieşti. [În paranteză fie spus, Flavius Josephus este caracterizat de jidani ca fiind primul trădător iudeu! – n.n., V.I.Z]. Se mai aminteşte şi de tratatul cu titlul Cuvînt către greci al lui Taţian cel Tînăr, un compilator foarte învăţat al istoriilor antice despre evrei şi despre Moise. Se vede că Celsus şi-a scris lucrarea fără să aibă grijă ce anume este sau nu adevărat, ci a făcut-o doar cu răutate, numai ca să atace originea creştinismului, care se ştie că e legată de iudaism. El zice că şi «galactofagii lui Homer, druizii din Galia şi geţii (de la Dunăre) sunt popoare vechi şi de înţelepciune foarte înaltă, profesînd învăţături înrudite cu ale evreilor», deşi nu ştiu dacă de la ei ne-ar fi rămas ori nu scrieri deosebite. Numai cînd e vorba de evrei Celsus le tăgăduieşte atît vechimea, cît şi înţelepciunea.

Şi iarăşi, vorbind despre «Catalogul filosofilor antici care au fost apreciaţi de contemporanii lor, iar, prin scrierile lor, şi de urmaşii lor», Celsus exclude pe Moise din rîndul lor, cu toate că de la Linos, pe care-l pune în frunte, nu s-a păstrat nici o lege şi nici o învăţătură care să fi ajutat la înaintarea şi îmbunarea oamenilor; în schimb, legile lui Moise au fost transmise unui întreg popor, care astăzi e răspîndit în toată lumea. Spune, dar, dacă nu-i răutate făţişă să scoţi pe Moise din lista celor înţelepţi, cîtă vreme «Linos, Musseos, Orfeu, Ferekide, Zoroastru al perşilor şi Pitagora au scris despre aceste probleme, iar învăţăturile lor sunt transmise în cărţi care s-au conservat pînă astăzi»“ [18]. În treacăt fie spus – deşi este o mărturie pe cât de veche, este, totuşi, pe atât de ignorată de istoricii noştri de factură rolleriană –, trebuie remarcată extraordinara menţionare de către Celsus a odrizilor, care erau un popor trac din răsăritul Peninsulei Balcanice, a hiperboreenilor, care erau tracii din nordul Dunării până la Marea Baltică, şi, în mod expres, a „geţilor de la Dunăre“, adică a străromânilor!

Deşi formula apologetică a lui Origen referitoare la iudei, „popor care astăzi e răspîndit în toată lumea“, acoperea, pe vremea sa, o realitate derizorie, fiindcă sintagma „toată lumea“ reprezenta, pe atunci, doar lumea de pe ţărmurile Mediteranei şi câteva zeci de kilometri mai spre interiorul continentelor limitrofe Mării Mediterane, acum, din păcate, expresia acoperă o realitate terifiantă: jidanii sunt răspândiţi, efectiv, pe tot globul – de aceea și vor globalizare, mondialism, în primul rând sub aspect financiar-bancar, fiindcă așa pot prelua mai ușor frâiele conducerii globale! Deja România a fost înfeudată sub aspect financiar-bancar prin cele peste 50 de bănci străine înființate în România, cât și prin împovărătoarele împrumuturi impuse prin căi mișelești, de către F.M.I. și Banca Mondială – instituții bancare care sunt conduse „de perciunați“, cum spusese, cu ironie amară, Mădălin Voicu, stârnind prin această sinecdocă furia jidănească a lui Aurel Vainer [19]. Dacă nu suntem atenţi, vor ajunge să conducă toată lumea, aşa cum îşi doresc încă din vremurile biblice. De aceea, ca măsură de supravieţuire, „goyimii“ trebuie să conştientizeze pericolul, să se solidarizeze şi să aplice, „în ceasul al unsprezecilea“, aceeași metodă preconizată şi aplicată de trei milenii de către jidanii înşişi contra goyimilor: exterminarea. De trei milenii, goyimii – şi îndeosebi românii, în ultimele două secole – au dovedit răbdare, înțelegere, îngăduință și i-au suportat pe jidani: au dovedit, adică, toleranță! Am ajuns, vorba lui Nicolae Iorga, „un popor criminal de tolerant“. Criminali cu noi înşine, fiindcă am răbdat prea multe mizerii din partea alogenilor, îndeosebi a jidanilor. Într-adevăr, iată ce declara Nicolae Iorga, în 11 februarie 1910, în Parlamentul Români: „Evreii, cei mai mulți dintre dînșii, sunt la noi de cînd cu turburările care au sfîșiat Polonia. Cea mai mare parte din Evreii Moldovei au venit pe vremea lui Mihai Sturza. Că erau și înainte evrei, bine, erau. Aici era un paradis pentru națiunile prigonite. Doar ei o recunosc în foaia lor de la 1850: că «Românii sunt foarte toleranți; nicio națiune n-a fost mai tolerantă decît Românii».Zid izraelian cu fioşor în Gaza

Va să zică, într-o țară ridicol și criminal de tolerantă, au fost evreii în toate timpurile, fiindcă vecinii ceilalți n-au fost toleranți deloc. Aceasta, fără îndoială, nu îndreptățește pe d-l Brociner, pe unul din mulții Brocineri pe care țara noastră îi adăpostește și-i ridică în onoruri, nu-l îndreptățește să scoată o carte în care să pretindă că Evreii sunt tot atît de vechi ca și noi, pe motiv că Domnii noștri de odinioară împrumutaseră bani de la Evrei și că Evreii veniau aici ca să se înțeleagă cu Domnul în ceea ce privește plata acestor bani. Căci acesta a fost rostul lor odinioară: indivizi care împrumută bani boierilor și țăranilor, și care veniau în țară ca să culeagă camăta, sau să-și ia înapoi capitalul. Și, iată, sunt două interesante dovezi istorice, pe care le adaug în treacăt pentru ca să nu rămîie măcar aici fără răspuns anumite pretenții.

În 1568 era Domn în Țara Românească Petru Șchiopul, cel d-intîiu care a făcut cu privire la Evrei lucrul pe care au fost siliți mai mulți miniștri români din timpurile din nouă să-l facă tot așa, adică să-i trimită peste graniță. La 1568, Petru Șchiopul ia următoarea hotărîre:

«Evreii vin în ţară de împrumută sătenilor cu dobînzi mari, ce nu pot plăti. Contra datornicilor cer sprijinul Cîrmuirii. Săracii sunt siliţi a împrumuta de la ei. Aşa s-a săvîrşit ruina poporaţiunii sărace de la ţară. Evreii se deosebesc esenţial de ceilalţi locuitori pentru că iau prin camătă sîngele raialelor şi, unde merg, fac mii de supărări sub cuvînt de bani».

«Aşa s-a săvîrşit ruina poporaţiunii sărace de la ţară».

Asta în 1568, prin urmare cu 300 şi ceva de ani înaintea quasimonarhiei moldoveneşti a familiei Fischer.

Apoi, bine, domnilor acesta era antisemit? Şi în Moldova a fost tot aşa:

«Alungarea Evreilor din ţara noastră nu e din bun plac, ci pentru că desnădăjduiesc pe negustorii noştri, care-şi pierd vremea aşteptînd la hotar pe cumpărătorii de vite, pe cînd Evreii, trecînd pe alături şi aducînd postavuri leşeşti, după ce le desfac, îşi cumpără şi scot vite din lăuntrul ţării… Să ruineze pe negustorii noştri nu putem îngădui».

Aceasta, d-lor, face parte din moştenirea de înţelepciune a lui Petru Şchiopul. Și, dacă legea d-voastră de încurajare a industriei naționale, împotriva căreia țipă articole din Cronica Israelită și Revista Israelită, dacă legea aceasta va fi votată, și dacă, mai ales, se vor găsi oameni care să cuteze a o aplica celor mari și tari, atunci veți fi urmat, după trecerea a mai bine de 300 de ani, această învățătură a Domnului de odinioară:

«Să ruineze pe negustorii noştri nu putem îngădui», zice Petru Şchiopul, Domn în Moldova; iar Petru Şchiopul, Domn în Muntenia, zice: «Aşa s-a săvîrşit ruina poporaţiunii sărace de la ţară».

Vedeţi, d-lor, două mari învăţături de la un om care nu a fost antisemit“ (s.n., V.I.Z.) [20].

Lovitura de stat din decembrie 1989 a fost dată deliberat pentru a ruina România, ca să fie nevoită să se împrumute cu dobânzi mari la „perciunații“ de la F.M.I., descendenţii jidanilor de pe vremea lui Petru Şchiopul. De aceea, a venit vremea să încetăm să mai fim toleranți, ci, dimpotrivă, să devenim intoleranți, fiindcă România a fost transformată într-o casă de toleranță. Am ajuns să zicem ca Heinrich von Treitschke: „Die Juden sind unser Unglück!“ [21] – „Jidanii sunt nenorocirea noastră!“ A ajuns funia la par! E cazul ca această funie să fie desfășurată și de ea să fie atârnați toți jidanii! Altfel ne vor aplica și nouă metodele aplicate, încă din 1948, palestinienilor: exterminarea și epurarea etnică!

Să revenim băşcăliile contra jidaniilor făcute de Celsus. Ironia lui Celsus devine iritantă pentru Origen: «Iudeii, acești paznici de oi și capre, zice mai departe Celsus, au dat ascultare cuvintelor lui Moise și, lăsîndu-se convinși de forța unor iluzii, au ajuns să creadă că există un singur Dumnezeu». Să ne arate, dar, Celsus, cum crede el că a fost posibil ca niște păstori de oi și de capre «să părăsească fără un temei rațional închinarea la zei» și să ne explice de ce la elini și la alte popoare s-a păstrat și mai departe închinarea la mai mulți zei?“ [22]. Și mai departe: „Apoi zice Celsus: «Acești paznici de capre și de oi au crezut într-un singur Dumnezeu, pe care-L numesc Cel preaînalt, sau Adonai, sau Uranios, sau Savaot, sau orice alte nume pe care l-au ales din lume, dar despre El nu știu nimic mai mult decît numele». Și, apoi, adaugă: «N-are nici o importanță faptul că Dumnezeu e numit Cel preaînalt sau Zeus, cum îi zic elinii, sau simplu Zeul, cum îi spun indienii, sau Oarecarele, cum îi spun egiptenii». La aceasta trebuie să răspundem că problema se leagă de originea adîncă și misterioasă a numelor“ [23].

Dar, dincolo de ridiculizarea făcută de un polemist şi pamfletar redutabil ca Celsus sau de alţii, mai important era faptul că se demascase, încă din vremea lui Celsus, falsificarea textelor „sacre“ biblice începută de leviți şi continuată de jidani. «Teologii creştini erau atît de siguri de modul lor de abordare a Scripturilor, încît îi acuzau pe evrei nu numai de faptul că le înţelegeau şi le interpretau greşit, dar şi de faptul că falsificau textele Scripturii. Atunci cînd conştientizau diferenţele dintre textul ebraic al Vechiului Testament și Septuaginta, insistau asupra lor pentru a-și susține acuzațiile la adresa evreilor care „au înlăturat multe pasaje din traducerile celor șaptezeci de înțelepți“. O importanță deosebită a avut-o traducerea din Septuaginta a cuvîntului „fecioară“ (partenosπαρθένος), care apare în Isaia, 7, 14, și care a fost adoptată de Noul Testament și canonizată de primii creștini. În tradiția iudaică este posibil să fi existat două versiuni ale versetului din Psalmul 21 (…). Iustin Martirul i-a acuzat pe evrei de mutilarea pasajului „Domnul împărățește de pe lemn[ul crucii]“, pentru a omite referința evidentă la răstignirea lui Hristos. Potrivit tradiției exegetice creștine, au existat și alte cazuri de omiteri și mutilări în cadrul tradiției de interpretare iudaice» [24]. Un alt exemplu de falsificare este proorocirea făcută de patriarhul Iacob cu privire la fiul său Iuda: „Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cîrmuitor din coapsele sale, pînă ce va veni Împăciuitorul, Căruia I se vor supune toate popoarele“ (Facerea, 49, 10). Origen îi acordă acestei proorociri o mare importanță, motiv pentru care îi face o exegeză laborioasă: „În legătură cu această proorocire, care s-a făcut, într-adevăr, cu multă vreme înainte de Moise, dar pe care un necredincios ar putea crede că ar fi făcut-o Moise însuși, ar trebui să ne mirăm cum a fost cu putință ca Moise să precizeze dinainte că, întrucît la iudei se aflau 12 seminții, regii care se vor alege vor fi din seminția lui Iuda și că vor cîrmui poporul. Acesta e și motivul pentru care acest popor se numește «iudeu», după numele seminției conducătoare. În al doilea rînd, faptele de care va trebui să ne mirăm, cînd citim cu atenție această proorocire, e felul în care, vorbind despre cîrmuitorii și conducătorii poporului care se vor lua din seminția lui Iuda, a precizat data pînă cînd o vor guverna ei, spunînd că nu va lipsi căpetenie «din Iuda» și cîrmuitor «din coapsele lui, pînă ce va veni Împăciuitorul și Acesta va fi așteptarea neamurilor». Și, într-adevăr, știm că a venit Cel care fusese rînduit să fie Hristosul lui Dumnezeu, «Cîrmuitorul» făgăduințelor lui Dumnezeu“ [25]. Din păcate, se pare că Origen a rămas mirat tot timpul, pînă acum. Oricum, jidanii au rămas dezamăgiți de această proorocire, au fost chiar revoltați și, pînă la final, au devenit represivi și ucigași: L-au răstignit pe Hristos, fiindcă nu era din neamul lui Iuda și adeverirea proorocirii le-a stricat șusta. Venirea lui Hristos le-a îngreunat ascensiunea spre hegemonia lumii prin uciderea goyimilor, acapararea averilor lor și luarea în robie a tinerelor fete, căci Hristos propovăduia dragostea pentru aproapele, nu nimicirea lui, cum indicau preoții leviți. Numai că, referitor la proorocirea aceasta, analizată minuțios și aproape cu evlavie de Origen, Sfîntul Iustin Martirul avea să declare că iudeii falsificaseră versetele citate aici, din Septuaginta [26].

În concluzie la acest capitol, putem afirma că bomboana pe coliva jidanilor rezidă în faptul că nu a existat „poporul evreu“. Deoarece nu corespunde realității, nu reflectă nici o entitate etnică existentă, vreodată, în istorie, deci este neștiințific, este un fals lingvistic, cuvântul „evreu“ trebuie scos din uz. Ca atare, recomand tuturor românilor care vorbesc și scriu pe această temă să elimine din limbaj termenul „evreu“ și să-l utilizeze pe cel corect, iudeu – ca reflectare a terminologiei latine, Judaeus, transformat în Jew (în limba engleză), în juif (în limba franceză) și Das Jüden (în limba germană)  – sau, și mai corect, pe cel de jidan, utilizat de limba română, care este o limbă protolatină și, deci, constituie forma cea mai corectă, științifică, istorică, fără să fie deloc „peiorativă“, cum țipă fariseii jidani din România!israel-palestine_map_19225_2469

Deoarece, în lume, pe de o parte, descendenții iudeilor biblici au ajuns într-un număr insignifiant, iar sub aspectul matricei genetice nici nu mai au sângele iudeilor biblici și nici din punct de vedere politic nu mai contează nici în Israel și nici în alte state, și, pe de altă parte, întrucât actualmente jidanii au cucerit, practic, atât Israelul, cât și conducerea S.U.A., se poate vorbi exclusiv de jidani – deveniți inamicul public numărul 1 al întregii Omeniri. Într-adevăr, am ajuns în situația „care pe care: ori jidanii, ori Omenirea!“

Referitor la propaganda criminală jidănească de tipul „ei (jidanii) sau noi (goyimii)“, sunt elocvente câteva citate cu opiniile unor rabini, date de Kevin MacDonald: «De exemplu, rabinul Itzak Ginzburg de la Mormântul lui Iosif, din Nablus/Shechem, după ce câţiva studenţi ai lui au fost trimişi la închisoare, fiind bănuiţi de uciderea unei adolescente arabe, spune: „Sângele ebraic nu este la fel cu sângele unui necredincios“. Rabinul Ido Elba: „După Tora, suntem într-o situaţie de pikuah nefesh (salvarea unei vieţi) în timp de război, iar într-o asemenea situaţie poţi ucide orice păgân“. Rabinul Israel Ariel scrie, în 1982, că „Beirutul este o parte a pământului lui Israel. [Aceasta este o referire la graniţele Israelului aşa cum ar fi fost „stabilite prin legământul“ dintre Dumnezeu şi Abraham, în Facerea, 15, 18-20 şi Iosua, 1, 3-4 – n.n., V.I.Z.] …Conducătorii noştri ar fi trebuit să intre în Liban şi în Beirut fără ezitare şi să-i fi ucis pe toţi, până la unul. Nici măcar o amintire nu ar fi trebuit să rămână» (sic) [27]. Dar asemenea afirmaţii talmudiste, „tribale“ – cum le numea Roger Garaudy – şi patologice, în esenţă, ca ale rabinilor de mai sus, se fac şi acum. Astfel, o membră a Knesset-ului, Ayelet Shaked, perorează cu inconştienţă: «O cunoscută parlamentară din Israel, membră a partidului extremist „Căminul evreiesc“, i-a numit pe toţi membrii poporului palestinian ca fiind „terorişti“, informează presa arabă, turcă şi iraniană, informaţia fiind preluată şi de unele cotidiane occidentale. Mai mult, aceasta a spus pe pagina ei de Facebook că, în opinia ei, toate mamele palestiniene nasc „pui de şerpi“ şi ar trebui omorâte în timpul atacurilor asupra Fâşiei Gaza, un teritoriu controlat de militanţii islamişti Hamas. „Ele trebuie să moară şi casele lor ar trebui demolate ca să nu mai poată adăposti terorişti“, a declarat Ayelet Shaked, adăugând că „ei (palestinienii) toţi sunt duşmanii noştri, iar sângele lor trebuie să fie pe mâinile noastre, lucru valabil şi pentru mamele teroriştilor morţi“. „Ele ar trebui să-şi urmeze fiii. Nimic nu ar fi mai corect“, a mai spus parlamentara». Remarcile radicale sunt, efectiv, un apel la genocid şi la curăţarea etnică a teritoriilor ocupate, fapt remarcat şi condamnat şi de premierul Turciei, Recep Tayyip Erdogan [28].

De altfel, asta au tot făcut din 1948 încoace. Vedeţi harta anexată.

În acest sens al disjuncției categorice „Israel versus Omenire“, elocvent este interviul cu istoricul izraelian olandez (?!) Martin van Creveld, din 3 ianuarie 2003: „Posedăm câteva sute de focoase și de rachete nucleare și am putea să le lansăm către orice țintă, în orice direcție, poate chiar și în direcția Romei. Majoritatea capitalelor europene constituie ținte pentru flota noastră aeriană… Forțele noastre armate… nu sunt a treia cea mai puternică din lume, dar mai curând a doua sau a treia. Avem capacitatea de a trage omenirea în jos odată cu noi. Și vă asigur că asta se va întâmpla, înainte ca Israelul să se prăbușească“ [29].

Se aude, domnule preşedinte Vladimir Putin?! Se aude, domnule preşedinte Barack Obama?! De-aia S.U.A. pompează Israelului zeci de miliarde de dolari anual, pentru ca „Israelul să tragă Omenirea în jos“?! Adică s-o distrugă?! În susținerea afirmaţiilor lui Martin van Creveld vine şi opinia lui Israel Shahak şi a lui Norton Mezvinsky: „Nu este iraţional să presupunem că mişcarea Gush Emunim, dacă ar deţine puterea şi controlul, ar folosi armele nucleare în război, în încercarea de a-şi atinge scopurile“ [30]. Precizez că mişcarea Gush Emunim este cea mai extremistă din Israel, de un nivel patologic, iar soldaţii care fac parte din acest curent/sectă comit cele mai abominabile crime contra palestinienilor, aşa cum propovăduiau preoţii leviţi şi cum repetă aceste precepte Ahmadinejad-quoterabinii lor sionişti de azi: «Rabinul Shlomo Aviner, unul dintre cei mai prolifici ideologi ai grupării Gush Emunim, afirmă că poruncile divine către poporul evreu „transcend noțiunile omenești de drepturi naționale“. El explică faptul că, în timp de Dumnezeu le cere celorlalte națiuni să asculte de coduri abstracte de justiție și dreptate, asemenea legi nu se aplică și evreilor. (…) Aceste grupuri fundmentaliste și ultranaționaliste nu sunt doar niște grupuscule marginale, relicve ale culturii ebraice tradiționale. Ele se bucură de un respect deosebit din partea publicului israelian și a multor evrei din diaspora. Au o mare influență asupra guvernului izraelian, în special asupra guvernelor dominate de partidul Likud. (…) Membrii gruprii Gush Emunim alcătuiesc un procentaj semnificativ în trupele de elită ale armatei israeliene și, după cum era de așteptat, conform ipotezei etnocentrismului lor extrem, aceștia sunt mult mai dispuși să-i trateze pe palestinieni într-un mod brutal și sălbatic decât mulți alți soldați israelieni. (…) Pacea în Orientul Apropiat pare improbabilă fără capitularea sau expulzarea completă a palestinienilor» [31].

Citind asemenea îndemnuri patologice la crimă rasială, la crime contra întregii Omeniri – nemaiîntâlnite nici în textele atribuite naziştilor de către jidanii holocaustişti! –, nu poţi să nu-i dai dreptate lui Mahmoud Ahmadinejad, când spune că „existenţa Israelului este o ruşine pentru omenire“ şi că „Israelul trebuie şters de pe hartă“, citându-l pe Imam-ul Ruhollah Khomeini [32]. (Vedeţi ilustrația anexată).

Argumente suplimentare privind acțiunile antiromânești comise de jidani înainte și imediat după Al Doilea Război Mondial găsiți în sinteza intitulată „Patru milioane de români exterminați și deportați de jidanii comuniști“ [33]. Nenumărate dovezi ale crimelor politice şi economice comise de jidani după retrovoluția din decembrie 1989 – regizată și realizată, în principal, tot de ei cu concursul cozilor de topor – sunt expuse, printre alții, de Cornel Dan Nicolae în trilogia sa, RĂZBOIUL NEVĂZUT AL EVREILOR SIONIȘTI CU ROMÂNII, existentă, încă, inclusiv la Librăria Eminescu, din Bucureşti [34].

NOTE

 [1] Douglas Reed, The Controversy of Zion, Bridger House Publisher, Inc., PO Box, 599, Hayden ID, 83835, 2012; vezi şi http://www.alterinfo.net/La-controverse-de-Sion-l-un-des-ouvrages-les-plus-controverses-jamais-ecrits_a29612.html.

[2] Ilariu Dobridor, DECĂDEREA DOGMELOR. Cum au dizolvat evreii cultura europeană. Editura FRONDE, Alba Iulia-Paris, 1999.

[3] Douglas Reed, op. cit., pag. 6.

[4] Ibidem, pag. 11.

[5] Eodem loco.

[6] Douglas Reed, op. cit., pag. 48.

[7] BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ. Ediție jubiliară a Sfântului Sinod (ediția Bartolomeu Valeriu Anania), București, 2001, pag. 239; sau, în ediţia coordonată de Cristian Bădiliţă şi ceilalţi: „Ei m-au făcut gelos pentru [unul care] nu-i dumnezeu, m-au mâniat cu idolii lor; și Eu îi voi face pe ei geloși pe unul care nu este nici măcar neam, pe un neam fără minte îi voi mânia“, în SEPTUAGINTA, Editura Polirom, vol. 1, 2004, pag. 609. De remarcat că și în SEPTUAGINTA se menține formula edulcorată, „cu menajamente“ față de ortodocși, din edițiile girate de Biserica Ortodoxă Română.

[8] Douglas Reed, The Controversy of Zion, pag. 50.palestinians

[9] Douglas Reed, op. cit., pag. 52.

[10] Jaroslav Pelikan, TRADIŢIA CREŞTINĂ. O istorie a dezvoltării doctrinei. Polirom, 2004, vol. 1, p. 44.

[11]  Douglas Reed, op. cit., pag. 60, nota de subsol.

[12] D. Reed, op. cit., pag. 64.

[13] Idem, pag. 66.

[14] Idem, pag. 82.

[15] Textul-rezumat al traducerii cărții lui Douglas Reed, CONTROVERSA SIONULUI, poate fi găsit pe internet, fiind publicat pe câteva site-uri încă accesibile, precum: http://cristiandobrete.blogspot.ro/2012/08/v-behaviorurldefaultvmlo.html; http://www.miscarea.net/controversa-sionului-douglas-reed.htm; https://deveghepatriei.wordpress.com/2011/09/07/douglas-reed-controversa-sionului-prima-parte/; https://deveghepatriei.wordpress.com/2011/09/08/douglas-reed-controversa-sionului-a-doua-parte/; etc.

[16] Jaroslav Pelikan, op. cit., pag. 38.

[17] Origen, SCRIERI ALESE. Partea a patra. Contra lui Celsus. Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984, pag. 41.

[18] Origen, op. cit., pag. 42-43.

[19] Cf. Aurel Vainer, Comunicat de presă referitor la declaraţia antisemită a deputatului Mădălin Voicu, pe http://www.aurelvainer.ro/public_html/index.php/activitate-parlamentara/59-comunicate-ale-biroului-parlamentar8/449-9-decembrie-2014-comunicat-de-presa-referitor-la-declaratia-antisemita-a-deputatului-madalin-voicu.

[20] Nicolae Iorga, PROBLEMA EVREIASCĂ LA CAMERĂ. O INTERPELARE. Vălenii de Munte, Tipografia «Neamul Românesc», 1910, pag. 23-24.

[21] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Heinrich_von_Treitschke.

[22] Origen, op. cit., pag. 47.

[23] Idem, pag. 48.

[24] Jaroslav Pelikan, op. cit., pag. 43.

[25] Origen, op. cit., pag. 77.

[26] Sfântul Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Tryfon, în APOLOGEȚI DE LIMBĂ GREACĂ, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980,  pag. 233-234.

[27] Kevin MacDonald, INFLUENȚA EVREILOR ÎN LUME. Editura Vicovia, Bacău, 2006, pag. 27.

[28] Cf. http://www.apologeticum.ro/2014/07/gandire-de-talmudista-parlamentar-israelian-mamele-palestiniene-ar-trebui-ucise/; http://www.haaretz.com/news/diplomacy-defense/1.605255; http://dissidentvoice.org/2014/07/israeli-mp-mothers-of-all-palestinians-must-be-killed/; http://occupiedlove.blogspot.ro/2006_11_01_archive.html; http://electronicintifada.net/blogs/ali-abunimah/israeli-lawmakers-call-genocide-palestinians-gets-thousands-facebook-likes; http://targetingcops.blogspot.ro/2014_07_01_archive.html; http://siam165.tripod.com/id26.html; https://www.youtube.com/watch?v=85NbdgyneVw; https://www.youtube.com/watch?v=rgRo8JVHq3I; https://www.veooz.com/photos/CHKXWYs.html.

[29] Kevin MacDonald, op. cit., pag. 78-79; cf. şi http://www.de.indymedia.org./2003/01/39170.shtml.

[30] Ibidem, pag. 123.

[31] Ibidem, pag. 28-29.

[32]Cf. http://web.archive.org/web/20070927213903/http://www.iribnews.ir/Full_en.asp?news_id=200247!

Cf. și http://www.globalresearch.ca/crimes-against-humanity-israels-own-words-we-must-expel-arabs-we-struck-civilians-they-deserved-it/5394936.

[33] https://deveghepatriei.wordpress.com/2015/01/02/patru-milioane-de-romani-exterminatideportati-de-jidanii-comunisti/; vezi și: http://www.apologeticum.ro/2014/12/in-romania-jidanii-decid-si-canonizarile-sfintilor-si-decorarea-eroilor-nationali-cine-se-supune-jidanimii-este-un-lepadat-de-hristos-si-un-tradator-de-neam/.

[34] Cornel Dan Nicolae, OFENSIVA IUDAISMULUI ASUPRA ROMÂNIEI; Editura Carpathia, București, 2010; RĂZBOIUL NEVĂZUT AL EVREILOR SIONIȘTI CU ROMÂNII. Editura Carpathia Rex, București, 2011; POLITICA FILO-SIONISTĂ A ROMÂNIEI. Editura Carpathia Rex, București, 2012.

Colonel (rtg.) Vasile I. Zărnescu

 

Cuvantul evreu trebuie scos din uz

$
0
0

 

Cuvântul „evreu“ trebuie scos din uz

 

Benjamin Harrison Freedman a avut parte de o foarte aleasă educaţie de „jidan non-practicant“. El a trăit la New York, unde a fost un foarte eficace şi bogat om de afaceri. La un moment dat, Freedman era principalul acţionar al imensei Companii de Săpun „Woodbury“. A fost unul dintre martorii şi chiar actonii care au permis talmudiştilor să domine politică şi mass media americane. În cadrul diverselor sale funcţiuni în serviciul intereselor sioniste, Freedman a avut numeroase ocazii de a se întreţine personal şi foarte îndeaproape cu şapte preşedinţi ai Statelor Unite. La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial s-a îngrozit, însă, de cele la care a asistat, din care cauză s-a dezis de sionism şi a decis să releve lumii întregi cât mai multe dintre cele văzute și auzite. Cu această ocazie, el a părăsit iudaismul şi s-a convertit la catolicism.
În 1946 Freedman a fondat Liga pentru Pace şi Justiţie în Palestina, punându-şi tot restul vieţii şi o mare parte din avere în slujba luptei contra sionismului care încătuşa Statele Unite. Ironia sorţii a fost că acest convertit s-a dovedit unul dintre cei care aveau foarte multe lucruri de spus. Lucrul a fost cât se poate de normal, întrucât Freedman aparţinuse primului cerc al organizaţiilor sioniste şi, în genere, jidăneşti din America. El l-a cunoscut personal pe Bernard Baruch, pe Samuel Untermyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, Harry Truman, John Fitzgerald Kennedy și alte asemenea somități. Pe lângă faptul că era bogat ca un nabab, Freedman dispunea de o agendă excepţională, cu adresele, coordonatele și slăbiciunile acestor mărimi, pentru care motiv lichidarea lui nu se putea face cu una, cu două. Revista-magazin Commentary, tipărită de Comitetul Israelit American, îl numeşte invariabil „jidanul antisemit“. Arnold Forster, un înalt oficial al Ligii anti-defăimare (ADL) de pe lângă loja masonică jidănească B’nai B’rith, l-a definit pe Benjamin Freedman ca pe „un bogat apostat jidan, pătruns de ură de sine“, așa cum relevă Robert John în „Introducerea“ la broșura lui B. H. Freedman, The Hidden Tyranny: „Arnold Forster, a high official of the Anti-Defamation League of B’nai B’rith or ADL, in his 1988 autobiography Square One, called Benjamin Freedman an affluent apostat self-hating Jew“. Când un jidan non-tamudist îi critică pe jidanii talmudişti și pe jidanii sionişti, el este invariabil considerat că „se urăşte pe sine însuşi“ – adică nu-și suportă jidănitatea (sau „evreitatea“, în terminologia românească folosită de către jidani în textele lor), așa cum s-a spus și despre Karl Marx, Heinrich Heine, dar mai ales acum despre Norman Finkelstein, Israel Shahak și alți jidani care au avut curajul și onestitatea să denunțe monstruoasa falsificare a istoriei comisă de jidani pentru a răspândi cât mai mult diabolica gogoriță cu holocaustul jidanilor, umflată ca un balon după 1946.Fig. 74. Nahum Goldmann - The Jewish Paradox

Se pretinde că nu există şi nu poate exista altă explicaţie posibilă privind această „explicație-panaceu“ a „urii de sine“ manifestată de jidanii „antisemiți“! Benjamin Freedman ne va arăta, însă, că întreaga neînţelegere porneşte din definiţia incorectă a cuvântului „jidan“. Și, în fond, nici nu este vorba de o „neînțelegere“, ci este vorba doar de un subterfugiu al jidanilor „pretinși sau autoproclamați“ – cum îi definește repetitiv și nu doar ironic B. H. Freedman – pentru a se distanța de și pentru a contracara critica vehementă și întemeiată pe care acești jidani onești o fac, pe urmele lui Freedman, politicii agresive, teroriste duse de jidanii sioniști-talmudiști contra „tuturor celorlalte neamuri“, politică preluată de la anticii leviți și accentuată continuu în ultimele două milenii.

Op-ul cu titlul Facts are Facts [1] conține discursul rostit în 1961 la Hotelul Willard, eseul The Hidden Tyranny, precum și textul mai extins The Truth About Khazars, adresat sub formă de Scrisoare deschisă unui prelat catolic, „părintele Goldstein“. Chiar dacă în multe pasaje are aspectul unui pamflet, acest fapt nu-i reduce din caracterul științific, obiectiv, scopul fiind dezvăluirea adevărului – conștient fiind că dezvăluirea adevărului îi va atrage mulți dușmani. De aceea B. H. Freedman își pune ca motto versetul: „Am ajuns, deci, vrăjmașul vostru spunându-vă adevărul?“ (Galateni, 4, 16). „Dr. Goldstein“ era un prelat catolic provenit și el tot dintre jidani, de dată, însă, mai recentă. Freedman se adresează unui cuvios părinte „doctor Goldstein“, care, prin autoritatea de care se bucura printre credincioși, prin răspunderile asumate în cadrul catolicismului american și prin puterea cuvântului său ajunsese un fel de episcop sau arhiepiscop, fără să aibă neapărat investitura Vaticanului, lucru de înțeles pentru o vreme în care catolicismul avea în frunte un om de talia papei Pius al XII-lea (1939-1958), creștin adevărat, nu francmason, nici agent rabinic, al C.I.A., al N.K.V.D. sau pidosnico-asexuat. Ca specialist în teologie creștină în general și catolică în special, „prea-cucernicul, prea-sfântul, cuviosul părinte și Doctor Goldstein“ (cum i se adresează invariabil simplul credincios Freedman) avea unele idei avansate pentru vremea respectivă (anii ’50 ai secolului XX), idei care, între timp, au sfârșit prin a se generaliza. „Părintele și Doctorul Goldstein“ profesa o teologie potrivit căreia romano-catolicismul provenea direct din iudaism. Evident, un astfel de punct de vedere nu putea rămâne fără repercusiuni asupra Ortodoxiei și a Protestantismului, cu atât mai mult a neoprotestantismului, dintre care unele confesiuni, precum Adventiștii de ziua a șaptea sau Martorii lui Iehova, se bucură de bine meritata faimă de jidani sau iudei sintetici. Pe de o parte, fiind vorba de o simplă scrisoare, pe de alta întrucât Freedman credea că părintele-doctor Goldstein era pur şi simplu rău informat, expeditorul nu analizează toate consecințele teologice care decurg din teza capitală potrivit căreia creștinismul s-ar trage din iudaism. De regulă, Freedman pare să se ocupe numai de Catolicism, referindu-se mai rar la Creștinism în întregul lui. Maniera de a se adresa corespondentului său, politețea pe alocuri cam exagerată, nu îndepărtează, însă, pe Freedman de miezul problemei: este sau nu este Creștinismul de origine iudaică? Iată o întrebare care a preocupat și minți luminate și cum a picat la zarul vremurilor teologilor creștini, începând cu Sfinții Părinți ai Bisericii, înaintea Marii Schisme sau rupturi, oficializate la 1054, dar intrată în practica enoriașilor de rând cam un secol mai târziu. Ţinând cont de citatele lui Freedman din zisele doctorului Goldstein, acesta apare mai curând ca un soi de iezuit cripto-jidănesc, a cărui misiune constă în intoxicarea creștinilor în general și a catolicilor în special, făcându-i să creadă că „jidanii“ (pretinşi sau auto-proclamaţi) constituie rasa aleşilor lui Dumnezeu.

Freedman era de o cu totul altă părere decât cei mai mulți dintre preoții și ierarhii creștini de astăzi, care par convinși că religia creștină se trage din iudaism. Nimeni nu contestă că Iisus Hristos și-a petrecut întreaga viață pământească sau cea mai mare parte din ea în provincia romană Iudeea. Asta a fost, însă, într-o vreme când vechea religie mozaică, adică aceea care descindea din învățătura lui Moise, decăzuse la nivelul fariseismului, pe care Iisus Hristos îl critică foarte sever în repetate rânduri, condamnându-l ca doctrină a „Tatălui Minciunii“ (Ioan, 8, 44). Așa stând lucrurile, problema filiației iudaism-creștinism este mai complicată decât pare la prima vedere. Dacă, într-adevăr, creștinismul s-ar trage din iudaism, el ar putea fi considerat o sectă sau o erezie a acestuia, situație care nu exclude într-o bună zi revenirea la matca iudaică inițială. Horribile dictu!

Problema nu se reduce numai la faptul că iudaismul actual nu exista pe vremea lui Hristos, ceea ce ar fi deja un argument decisiv contra filiației absurde iudaism-creștinism. Iisus Hristos condamnă, însă, în repetate rânduri fariseismul, un fel de caricatură a mozaismului care va involua și mai mult în sensul condamnat de Mântuitorul nostru, sens consacrat istoricește, vreme de o mie bună de ani, sub numele de talmudism, care abia în epoca modernă și-a luat numele de „iudaism“ tocmai pentru a masca faptul că talmudismul născocit de leviți falsificase mozaismul, iar, ulterior, după apariția lui Iisus Hristos și a învățăturii sale devenită Creștinism, talmudismul devenise dușmanul ireconciliabil al Creștinismului. Se știe, însă, schimbările de nume la acest popor sunt foarte frecvente. Iisus Hristos nu a condamnat religia Torei, adică mozaismul, ci decăderea acesteia la stadiul de fariseism. Dată fiind atitudinea lui fermă contra fariseismului, nimeni nu a îndrăznit vreodată să pretindă că religia creștină s-ar trage din acesta. În primele cinci secole, din cele aproape două milenii care au trecut de atunci, fariseismul a reușit să încheie lucrarea colectivă a Talmudului, începută de rabinii leviți înainte de cucerirea Regatului Iudeii de către Nabucodonosor. Apoi, lucrarea talmudică a continuat și la Babilon și în Iudeea, cucerită de unii și de alții. Ea a durat peste o mie de ani și s-a terminat în Evul Mediu, când fariseismul, condamnat de Iisus Hristos fără apel, a luat numele de „talmudism“. Din diverse motive, către epoca modernă, începând cu secolul al XVIII-lea, după Freedman, talmudismul începe să se prezinte sub numele de „iudaism“. Printre aceste motive, două par mai evidente și imposibil de contestat. Unul este tocmai acela al acreditării originii iudaice a Creștinismului, pe care, începând cu papa Ioan al XXIII-lea, urmașul lui Pius al XII-lea, Vaticanul o va admite oficial. Cu excepția unui singur papă, Ioan-Paul I-ul, care a murit foarte suspect, după 30 de zile de pontificat – motiv pentru care David Yallop a încercat să demonstreze că a fost asasinat [2] –, toți papii de după Pius al XII-lea au admis ideea că religia creștină se trage sau provine din „iudaism“, credincioșii creștini de diverse națiuni nefiind altceva, din punct de vedere spiritual, decât niște „iudei“ sau „jidani“, cuvinte care, după cum vom vedea, nu înseamnă același lucru. Papii Ioan-Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea au insistat în mai multe rânduri asupra acestui aspect. Înlocuirea termenului de „talmudism“ prin acela de „iudaism“ urmărea, însă, cel puțin încă un scop capital: încercarea de a prezenta milioanele de descendenți ai unui popor turco-mongol – hazarii – din Asia Centrală (ajuns între Marea Caspică și Marea Neagră cam cu un secol înaintea evenimentelor din Iudeea epocii lui Pilat din Pont) drept descendenții celor „zece triburi pierdute“ sau „dispărute“ cu 722 de ani înainte de Hristos. Cele zece triburi constituiau, pe atunci, federația sau Regatul lui Israel, cucerit de Asirieni în anul 722 înainte de Hristos. De notat, însă, că aceste „zece triburi“, în frunte cu tribul lui Israel, nu se împăcaseră niciodată cu tendințele dogmatico-totalitare ale iudeo-leviților.

Or, tocmai aceste tendințe dogmatico-totalitare și iudeo-levite au dus la fariseismul vremii lui Iisus Hristos, la talmudismul medieval și la cel contemporan, care nu își mai zice, însă, „talmudism“, ci „iudaism“. „Aceeași Mărie cu altă pălărie“. Dar substituirea – și acesta ar fi al treilea motiv care, după părerea mea, a impus înlocuirea noțiunii de „talmudism“ cu aceea de „iudaism“ – a fost determinată de faptul că talmudismul devenea din ce în ce mai dezagreabil creștinilor pe măsură ce aceștia luau cunoștință de conținutul său virulent, denigrator, antihristic și, întrucât jidanii care dezvoltau această malformație anticreștină numită Talmud erau inclusiv jidanii-așchenazi, substituirea, ziceam, avea rolul major de a oferi un pedigri ambalat cu o poleială care să „înnobileze“ mascând terminologic sorgintea talmudismului, care este descendent din doctrina iudeilor de dinainte de Hristos, dar enoriașii de rând nu-i cunosc această origine și se lasă păcăliți de noul ambalaj.1482819_626232170751626_1464212945_n

Scrisoarea lui B. H. Freedman, din care prezint aici, în rezumat, un fragment substanțial, datează din 10 octombrie 1954. Pe acea vreme, Vaticanul avea încă în frunte pe papa Pius al XII-lea, foarte criticat după moarte din diverse motive, despre care nu putem vorbi aici și de care nu se ocupă, însă, decât istoricii revizioniști (criticiști). Pentru papa Pius al XII-lea, ultimul papă cu adevărat catolic, ca să nu zicem de-a dreptul creștin-ortodox, problema originii iudaice a creștinismului nici măcar nu se punea. După Pius al XII-lea și, mai ales, după sinodul cunoscut sub numele de Vatican II (1961-1963), catolicismul a cunoscut o adevărată schimbare la față, una în sensul străvechi iudaic, mai exact talmudo-fariseic. O astfel de atitudine, corespunzătoare mutilării catolicismului, era, însă, susținută și de către „cucernicul părinte și doctor Goldstein“, jidan „trecut“ la creștinism, cocoțat și instalat în ierarhia catolică americană – deși, cum remarcase Martin Luther, încă acum aproape cinci veacuri, în celebra sa carte JIDANII ȘI MINCIUNILE LOR,  „pe jidani este imposibil să-i convertești“.

Concluzia „foarte severă“ la care ajunsese B. H. Freedman era că multe convertiri recente, cum fusese și cazul „doctorului Goldstein“, au fost calificate drept „convertiri ratate“, pe planul credinţei, bineînţeles. Pe plan politic, însă, ele au fost nişte foarte reuşite infiltrări conspiraționiste! De aceea, considera Freedman, influenţa de care se bucura „cuviosul Goldstein“ va deveni un pericol veritabil, căci, din cauza unor astfel de sabotori interni, Creștinismul se apropie de colaps.

Credinţa creştină a rămas singurul dig contra barbarismului universal. Inamicii ei consacraţi au arătat cu suficientă cruzime modul în care îşi vor îndeplini programul lor de ştergere a Creştinismului de pe faţa pământului. După opinia lui Freedman, întreaga răspundere a incredibilei volatilizări a credinţei creştine trebuie imputată ierarhiei bisericești. Slăbirea şi dezintegrarea credinţei este consecinţa necesară a confuziei întreţinute în spiritul creştinilor cu privire la principiile fundamentale ale credinţei lor. Răspunderea acestei confuzii aparţine în întregime ierarhiei bisericești, nu masei de fideli şi de credincioşi. După cum se știe, îndoiala se naşte din confuzie și, la rândul ei, aceasta duce la pierderea încrederii, după care se ajunge la lipsa oricărui interes din partea credincioşilor, la lehamite, la apatie, la  ideea că lupta este inutilă și, ca atare, se instalează atitudinea de non combat. Cu cât creşte confuzia principiilor, cu atât scade încrederea credincioşilor și îndepărtarea lor de Biserică. Ulterior, adică acum vreo trei-patru decenii, unii teologi occidentali au remarcat că bisericile catolice sunt tot mai goale de enoriași. Confuzia din spiritele creştinilor în legătură cu bazele credinţei lor şi a noastră este total nejustificată şi nu se sprijină pe nimic real. Ea nu are nici un motiv să existe şi nu ar fi existat dacă autoritatea eclesiastică nu ar fi fost ea însăşi marele complice al tuturor şmecheriilor care i-au dat naştere. Foarte mulţi preoţi au ajuns complicii inamicilor Bisericii fără să vrea şi fără să o ştie. Această teribilă lene și ignoranţă în sutană este cel mai mare obstacol în calea apărării constructive a credinţei creştine contra inamicilor ei consacraţi, între care pe primul loc se situează iudaismul, care, după toate semnele vremurilor, nu este, într-adevăr, decât forma de mișcare deghizată a satanismului. Nu-i acuzase, oare, pe iudeii farisei Iisus Hristos că sunt fiii „Tatălui Minciunii“?!

Creştinii din a căror ignoranţă au crescut buruienile din Biserică îşi văd credinţa tot mai ameninţată, gata să cadă pradă duşmanului veşnic la pândă. De aceea, creștinii privesc neputincioşi acest spectacol, iar paharul care trebuie băut este şi mai amar din cauza indiferenţei clerului care, chipurile, ştie ce face. Apatia clerului este aceea care vinde duşmanilor credinţa lipsită de orice apărare a fidelilor. Atitudinea evazivă, imprecisă şi vagă a clerului creştin duce întreaga Biserică la dezastrul final.  Pentru a nu se ajunge la predarea fără condiţii în mâna inamicului, dacă vrea cu adevărat să nu piardă această luptă ideologică, preoțimea trebuie să deschidă ochii fără întârziere, să priceapă sensul luptei care are loc sub nasul ei. Oare când se vor trezi preoții creștini din somnul cel de moarte al Sfintei Biserici a lui Iisus Hristos?

În încercarea de a contracara această involuție a Bisericii creștine, în general, și a Bisericii catolice în special, B. H. Freedman analizează, pentru început, două aspecte: originea lui Iisus Hristos și a cuvântului Jew.

1. Iisus Hristos a fost „jidan“ sau „iudean“?

Una din tezele cu care suntem neîncetat bombardaţi de către ierarhia bisericească şi care provoacă confuzie printre creştini este afirmaţia permanent repetată că „Iisus Hristos a fost jidan“. „Acesta pare să fi devenit laitmotivul preferat al întregii activităţi păstoreşti a sfinţiei-voastre“ – îi reproșează Freedman lui Goldstein. Este vorba, însă, de o intolerabilă falsificare a adevărului, de care preoţii abuzează nepermis şi pe care o lansează la tot pasul şi la cel mai mic pretext. Repetarea constantă a acestei inexactităţi constituie o problemă, deşi nu cred că este vorba de o provocare deliberată din partea preoţimii. Pe cât de rapid le este busuiocul când umblă cu Iordanul, pe atât de harnică le este sfânta lor gură când este vorba să ne umple minţile şi urechile cu această minciună jidovească fabricată piesă cu piesă, fără să mai socotim cât de mare le este lenea când este vorba să se documenteze. Preoţimea nu pierde o ocazie să repete inexactitatea că „Iisus Hristos ar fi fost jidan“… Oricât de tare şi-ar striga, însă, minciuna, credincioşii nu au luat-o în serios, mulţi dintre ei înţelegând că este vorba de falsificarea realităţii. Informaţiile pe care le găsesc la alte surse le spun cu totul altceva despre Iisus Hristos, iar încrederea acordată acestor alte surse este mai mare decât aceea acordată ierarhiei bisericești, falșilor duhovnici și preoților impostori, care habar n-au pe ce lume trăiesc și pe cine slujesc. Iată-ne în faţa unui fapt care constituie veritabila problemă a ierarhiei bisericești, care nu poate ieşi din mlaştina minciunii decât revenind la formula magică a creştinismului: „adevărul, tot adevărul, numai adevărul“, singura cale pe care preoţii ar putea recâştiga încrederea credincioşilor. Fără o totală şi sinceră reîntoarcere la adevăr, preoţii nu vor putea redeveni şefii spirituali ai acestei naţiuni sau a altor popoare (evident, Freedman se referă la națiunea americană – n.n., V.I.Z.). În consecinţă, lucrul cel mai bun pe care l-ar putea face clerul creștin ar fi să îşi concentreze eforturile pe acest singur şi unic obiectiv: adevărul.

Specialiştii preocupați de problema originii lui Iisus Hristos consideră astăzi că insinuarea după care „Iisus Hristos ar fi fost jidan“ nu are nici o bază reală, autentică sau istorică. Fapte istorice incontestabile şi alte dovezi stabilesc fără urmă de îndoială absurditatea acestei fraze pe care, astăzi, o auzim peste tot: „Iisus Hristos a fost jidan“. Puține neadevăruri mai mari ca acesta s-au spus vreodată de-a lungul istoriei. Fără teamă de contradicţie, cei mai calificaţi dintre specialişti sunt de acord asupra acestui punct precis: „Iisus Hristos nu a fost jidan“. Specialiştii arată că Iisus Hristos se desemna el însuşi ca fiind „iudean“, nu „iudeu“ sau „jidan“, după cum istoricii antichității l-au considerat „iudean“, nu „iudeu“ sau „jidan“. Teologii antichităţii, îndeosebi Părinţii Bisericii, a căror competenţă nu poate fi contestată, îl desemnează pe Iisus Hristos, de-a lungul vieţii lui pământene, ca „iudean“, nu ca „iudeu“, nici „jidan“. În vârful crucii pe care Iisus Hristos a fost răstignit, s-au putut citi cuvintele: Iesus Nazarenus rex Iudaeorum – pe cruci fiind scrisă sigla INRI. Se ştie prea bine, este vorba de limba maternă a lui Pontius Pilat. Evident, nimeni de bună credință nu va pune la îndoială faptul că acesta era capabil să se exprime corect în limba mamei sale. Orice latinist ne va spune că traducerea corectă în limba română a expresiei Iesus Nazarenus rex Iudaeorum este „Iisus Nazarineanul [3], şef suveran al iudeenilor“. Pe această temă, nu există nici un fel de dezacord între specialişti. De-a lungul vieţii sale pe pământ, Iisus Hristos nu a fost niciodată considerat „rege al jidanilor“ sau al „iudeilor“ nici de către Pontius Pilat, nici de către iudeeni, printre care trăia.

Inscripţia fixată pe crucea răstignirii a fost tradusă incorect în engleză: Jesus the Nazarene Ruler of the Judeans [4]. Se înţelege: Pontius Pilat a ordonat redactarea inscripţiei respective din spirit de deriziune. Răstignirea lui Iisus Hristos fiind decisă, Pontius Pilat a vrut să îl umilească pe deasupra, prin această inscripţie [5]. Categoric, Pontius Pilat ştia că Iisus Hristos fusese denunţat, ridiculizat şi renegat de către iudeeni, care, apoi, i-au plănuit răstignirea, după cum ne povesteşte istoria. Cu excepţia celor câţiva discipoli ai lui, ceilalţi iudeeni îl detestau, îi dispreţuiau învăţătura şi tot ce reprezenta El, Iisus Hristos. Timpul nu va putea şterge asta din istorie, iar noi ştim foarte bine că „şeful suveran“ al iudeenilor, în epoca plasării respectivei inscripţii pe cruce nu era altul decât Pontius Pilat, el însuşi. Inscripţia ironică nu trebuie înţeleasă ca şi cum Pontius Pilat credea cu adevărat că Iisus Hristos era „şeful suveran al iudeenilor“. O astfel de interpretare este de neconceput. Pe vremea răstignirii lui Iisus Hristos, Pontius Pilat era procurator al Iudeii, în contul Imperiului Roman. Pe atunci, Romanii stăpâneau o bună parte din Orientul Apropiat. Pentru Pontius Pilat, în tot ceea ce îl privea pe plan oficial sau privat, locuitorii Iudeii erau „iudeeni“, nu „iudei“ sau cum se spune astăzi „jidani“, după cum au fost desemnaţi cu oarecare stângăcie, vreme de secole. Nici un istoric nu a pus în lumină o religie, rasă, popor sau naţiune, la vremea respectivă în Iudeea, care să fie cunoscut sub numele de „jidani“. O astfel de urmă nu se găseşte nici în altă parte, nici în toată istoria precedentă. Ca guvernator al unei provincii a Imperiului Roman, Pontius Pilat nu a exprimat nici un interes pentru multitudinea cultelor religioase practicate atunci în Iudeea. Aceste practici religioase îmbinau diverse forme idolatrice între care cultul falusului, concepţia născândă [6] a unui Dumnezeu veşnic, omnipotent şi invizibil numit Yahve (Jehovah), a cărui primă intuiţie urca până la Avraam, patriarh ilustru care ar fi trăit cu aproximativ 2.000 de ani înainte de Hristos.

Ca guvernator al unei provincii cucerite, Pontius Pilat trebuia să urmeze directivele Romei, care îl obligau să nu se amestece în afacerile religioase ale ţării. Principala lui atribuție era colectarea impozitului imperial şi expedierea acestuia la Roma. Cultele religioase ale celor pe care îi administra nu îl interesau în nici un fel. În plus, cuvântul latin rex nu însemna, iniţial, „rege“, ci „şef al unui trib“, leader în engleză. Pe vremea lui Iisus Hristos, acest cuvânt nu avea alt sens pentru iudeenii care cunoşteau limba latină. Cuvântul latin rex vine din verbul latin rego, regere şi înseamnă „a conduce, a dirija, a fi în fruntea…“. Evident, latina era limba oficială a tuturor provinciilor Imperiului Roman, din care cauză inscripţia de pe cruce a fost, de asemenea, redactată în latină. După invazia lor în insulele Britanice, anglo-saxonii au înlocuit cuvântul latin rex cu cuvântul king. Înlocuirea cuvântului rex prin king, în această epocă posterioară, nu a putut modifica retroactiv sensul dat de romani cuvântului rex pe vremea lui Iisus Hristos.81nB4hZL-WL._AA1500_

Pur şi simplu, latinul rex însemna pentru ei „şef suveran“, un lider. De altfel, atunci când a înlocuit cuvântul latin rex, cuvântul anglo-saxon king avea o grafie diferită de cea de astăzi, sensul lui fiind însă mai mult sau mai puţin echivalent termenului latin. Pentru Pontius Pilat era evident că Iisus Hristos ar fi fost ultima persoană pe care iudeenii ar fi acceptat-o ca „şef de trib“ [7]. În ciuda acestui fapt, Pontius Pilat nu a ezitat să ordone ataşarea la cruce a inscripţiei Iesus Nazarenus rex Iudaeorum. Repet însă că nici cea mai debordantă imaginaţie nu ar putea susţine că aceste cuvinte ale lui Pilat au fost altceva decât un mizerabil sarcasm. Prin această referinţă sau considerare a lui Iisus Hristos ca „şef al iudeenilor“, aceştia ar fi conspirat răstignirea şefului lor suveran. Pe vremea lui Iisus Hristos, romanii desemnau actualul teritoriu al Palestinei sub numele de Iudeea, administrată de Pontius Pilat ca parte integrantă a Imperiului Roman. După regulile limbii noastre, transcrierea românească a numelui Iudeei este identică cu cea romană, iar singurul adjectiv românesc ce poate fi construit pe baza numelui latin de Iudaea este acela de „iudeen“, nu de „jidan“. Aşadar, pe vremea lui Iisus Hristos, populaţia care trăia în zona geografică cunoscută, astăzi, sub numele de Palestina, era desemnată de romani sub numele de iudaeus/iudaei, adică „iudeeni“. În sensul lui strict, acest cuvânt nu desemna altceva decât locuitorii din interiorul frontierelor Iudeei acelei epoci. Nimeni, însă, nu poate nega faptul că Iisus Hristos a fost şi el unul dintre locuitorii Iudeei epocii respective [8].

Ştiţi, însă, foarte bine că genitivul plural al latinescului iudaeus este iudaeorum. În traducere românească, genitivul plural iudaeorum nu poate fi decât „iudeenilor“, în nici un caz „jidanilor“. O altă traducere literară a latinescului iudaeorum este imposibilă [9]. De aceea, după cum am mai spus, teologii şi istoricii care stăpânesc această problemă ştiu că Iesus Nazarenus rex Iudaeorum trebuie tradus prin „Iisus Nazarineanul şeful suveran al Iudeenilor“. Trebuie să fiţi de acord cu asta. De altfel, când Pilat a ordonat plasarea inscripţiei Iesus Nazarenus rex Iudaeorum pe cruce, autorităţile spirituale ale Iudeei au protestat zicând „nu spune că Iisus este şeful iudeenilor, ci numai că el a zis că este şeful iudeenilor“ [10]. Autorităţile spirituale ale Iudeii au protestat energic pe această temă, insistând pe lângă Pilat cu privire la această referinţă de rex Iudaeorum, despre Iisus Hristos. Contestaţia lor privea faptul că Pilat nu cunoştea statutul precis al lui Iisus în Iudeea. După cum este cunoscut, acest protest a rămas în istorie [11]. Ştim, însă, din aceleaşi surse că protestul autorităţilor spirituale ale Iudeei pe lângă Pilat a rămas zadarnic. Acestea susţineau în faţa lui Pilat că Iisus a „afirmat că este şeful iudeenilor“. De aici, însă, nu rezultă că Pilat avea dreptul să scrie că Iisus „este şeful iudeenilor“. Ca procurator, Pilat era, de fapt, un străin în Iudeea, deci nu putea cunoaşte situaţia locală la fel de bine ca autorităţile spirituale ale acestei provincii. De altfel, se ştie că Pilat nu acorda nici o atenţie dezbaterilor religioase interminabile din Iudeea, ca şi altor aspecte sociale şi economice din cadrul vieţii politice interne a acestei provincii.

În versiunea originală a Evangheliei după Ioan, redactată în greceşte, nu găsim echivalentul pasajului după care autorităţile spirituale ale Iudeii pretindeau că Iisus ar fi spus că „el este şeful iudeenilor“. Bazându-se pe manuscrisul grecesc, traducerile englezeşti ale Evangheliei după Ioan (19, 21) ne spun «Nu scrie ”împăratul (basiej) iudeenilor (twn ioudaiwv” [12], ci că Acela a zis “Eu sunt împăratul iudeenilor“». Expresia twn ioudaiwv este echivalentul grec al latinescului iudaeorum; basiej este echivalentul grecesc pentru latinescul rex, în versiunile greceşti şi latineşti ale Evangheliei după Ioan. Pilat nu s-a sinchisit de aceste proteste ale autorităţilor spirituale, cărora le-a răspuns în limbajul sec al oricărei administraţii: „Ceea ce am scris, rămâne scris“. Astfel, procuratorul roman a închis gura cam slobodă a funcţionarilor sacerdotali, iar inscripţia a rămas aşa cum o cunoaştem astăzi: Iesus Nazarenus rex Iudaeorum, „Iisus Nazarineanul, şeful suveran al iudeenilor“. Acest citat latinesc provine din traducerea Noului Testament de către Sfântul Jérôme, în secolul IV, cunoscută sub numele de Vulgata [13]. Este vorba de prima traducere a Noului Testament, realizată de Biserica oficială, în limba latină. Această traducere a rămas până astăzi singura versiune oficială, utilizată de întreaga Biserică romano-catolică. Traducerea Evangheliei după Ioan, de către Sfântul Jérôme, a fost realizată după manuscrisul grecesc original, în care găsim protestul autorităţilor spirituale din Iudeea, care cer lui Pilat să nu scrie că Iisus este „şeful suveran al iudeenilor“. Acum ajungem în inima problemei: nu există nici un argument istoric pe baza căruia am putea spune că cuvântul grecesc iuodaiwv, sau latinescul Iudaeus, francezul judéen sau românescul iudeen (iudean) au avut vreodată o conotaţie religioasă oarecare. În limbile respective, aceste cuvinte au avut totdeauna o simplă conotaţie geografică, fiind utilizate pentru identificarea locuitorilor născuţi pe teritoriul provinciei romane Iudeea. Pe vremea lui Iisus Hristos nu exista nici un cult religios, în Iudeea sau în altă parte a lumii, al cărui nume să aibă aceeaşi rădăcină cu cuvântul „Iudeea“, cum este cazul cultului religios numit „iudaism“, din zilele noastre. Nici un cult, nici o sectă, nici o religie nu purta numele de „iudaism“ [14].

Pe vremea lui Hristos, în Galileea şi Iudeea, printre o mulţime de culte păgâno-eleniste, patru secte îşi disputau cultul lui Yahve: fariseii, saducheii, zeloţii şi esenienii (Cf. Flavius Iosif, Războiul Iudeenilor, II, 162-166). Din punctul de vedere al cultului lui Yahve, aceste patru secte prezentau o anumită omogenitate aparentă, faţă de păgânii din jurul lor. Dovada stă în faptul că, de secole întregi, ei înşişi se desemnau prin cuvântul „evreiesc“ Yehudi, care avea un sens mult mai larg decât conotaţia strict geografică dată de Freedman cuvântului „iudeen“. Tradus în mod nefericit prin juif, jidan, jew etc. Conform Noului Dicţionar biblic Emaüs, cuvântul Yehudi însemna: „Cel care făcea parte din tribul lui Iuda sau din Regatul lui Iuda. Acest nume a dobândit ulterior un sens mai larg, desemnând toţi iudeii care s-au întors (în Iudeea) din captivitate». În consecinţă, toţi coborâtorii „evreilor“ (ai lui Avraam, ar fi corect, nu ai iudeilor, nici ai „evreilor“ sau ai izraeliților) care au dispărut cu 2.000 de ani înainte de Hristos, din toate triburile, se defineau, prin acest termen global yehudim, în raport cu păgânii din jurul lor. Termenul yehudim avea o conotaţie rasială, nu geografică. Că locuiau sau nu în Iudeea, vorbitorii de latină desemnau pe aceşti yehudim prin cuvântul latin Iudaean (făcând nu o referinţă geografică la Iudeea, ci la descendenţii poporului din Regatul lui Iuda. Nu se ştie cum se opera în latină distincţia între păgânii din Iudeea şi cei numiţi yehudim. Pentru aceştia de pe urmă, păgânii din Iudeea nu puteau fi numiţi yehudim, deşi, pentru Roma, toţi erau autentici Iudaean. Se pare că nu a existat un termen precis pentru această distincţie. Funcţionarii din Roma utilizau probabil perifraze pentru a distinge între aceste entităţi: „Iudeeni sacrificând la Templul din Ierusalim“, pentru yehudimi, respectiv „iudeeni practicând cutare sau cutare cult elenist“. Fondul problemei rămâne însă în picioare, întrucât nimic nu contrazice demonstraţia lui Freedman după care Iisus Hristos nu a fost jidan“. După cum vom vedea, cuvântul „jidan“ desemnează exclusiv descendenţii fariseilor, în detrimentul altor secte, foarte active pe vremea lui Hristos.

Ţinând cont de cuvintele severe pe care Iisus Hristos le adresează adesea fariseilor, este limpede că el nu putea fi nici fariseu, nici saducheu. Iisus Hristos nu putea fi „jidan“, în sensul în care vorbim astăzi de credincioşii religiei numită „iudaism“. În plus, obiectivul acestei scrisori a lui Freedman este demonstrarea imposibilității ca Iisus Hristos să fi aparţinut aceleiaşi rase ca imensa majoritate a „jidanilor“ de astăzi. Dacă Iisus Hristos nu a fost nici fariseu, nici saducheu, rămân încă patru posibilităţi:

  1. Iisus Hristos a fost esenian.
  2. Iisus Hristos a fost zelot.
  3. Iisus Hristos a aparţinut fiecăreia dintre aceste secte, care aveau anumite afinităţi. Prima reprezenta o răzvrătire spirituală faţă de degenerescenţa cultului yahveic; cea de a doua încarna o sediţiune vremelnică faţă de ocupaţia romană. De altfel, mişcarea zeloţilor era foarte bine implantată în Galileea, unul dintre discipolii lui Hristos fiind zelot.
  4. Aceasta ar fi cea mai probabilă dintre posibilităţi: Iisus Hristos nu a aparţinut nici unea dintre cele patru secte, fiind angajat pe pista ce avea să ducă la creştinism.

Dimpotrivă, se impune precizarea că este foarte probabil că Iisus Hristos a fost un yehudi, în sensul acestui termen de dinainte de captivitatea babiloniană. Este adică foarte probabil că părintele, părintelui… părintelui lui Hristos a aparţinut tribului lui Iuda. Toate titlurile mesianice transmise de cele două Testamente îl desemnează invariabil pe Iisus Hristos drept membru al tribului lui Iuda: „Fiul lui David“, „leu din tribul lui Iuda“…

Două dintre Evanghelii îi duc genealogia până la regele David însuşi. „Părintele“ său adoptiv, Iosif, este de mai multe ori desemnat ca aparţinând casei sau familiei lui David. Probabil că toate acestea nu sunt o simplă păcăleală biblică şi că nu trebuie considerate pe plan strict spiritual. De-a lungul celor nouă secole care separă epoca lui Hristos de cea a lui David, este posibil ca anumite linii iudaice practicante să îşi fi transmis amintirea descendenţei davidiene. Este sigur că mulţi dintre iudeeni ştiau din ce trib provine tatăl tatălui… tatălui lor. Pavel (Saul din Tars), de exemplu, ne spune în mai multe rânduri că aparţine tribului lui Benjamin. Nu se pune problema din ce trib provenea mama. Lucrul nu avea prea mare importanţă, din moment ce aceasta era dintre cele douăsprezece triburi. În consecinţă, suntem în faţa unei ascendenţe excepţionale, în cadrul căreia numele tribului strămoşesc este uşor transmisibil în linie paternă, problema reducându-se la chestiunea absenţei rupturii din continuitate. De vreme ce un copil îşi cunoaşte tatăl, el ştie cărui trib îi aparţinea acesta şi aşa mai departe. Dacă tradiţia acordă o importanţă deosebită tribului sau unui strămoş excepţional, genealogia respectivă se transmite din generaţie în generaţie, fiind posibil ca aceasta să traverseze o durată de zece secole.

Vom constata că Freedman nu neagă că Iisus Hristos ar fi fost din rasa yehudim, deşi nu abordează acest subiect. Freedman contestă, însă, cu energie, după cum vom vedea, dreptul „jidanilor“ de astăzi de a se prezenta drept urmaşii sau moştenitorii yehudimilor de altă dată, atât pe plan rasial, cât şi pe plan religios.

În sfârşit, Biblia respinge protagoniştii care exagerează chestiunea genealogiei vremelnice a lui Iisus Hristos: „Naşterea lui Hristos așa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind și nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Și cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, căci ce s-a zămislit într-însa este de la Sfântul Duh. Ea va naşte Fiu, și vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele sale. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: „Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: cu noi este Dumnezeu“. Și deșteptându-se din somn, Iosif a făcut așa precum i-a poruncit Îngerul Domnului și a luat la el pe logodnica sa“ (Matei, 1, 18-24).

Se poate citi pe internet explicaţia cea mai eficace cunoscută pentru risipirea confuziilor relative la cuvântul „jidan“. Descoperirea se găsește pe site-ul G.O.A.L. (God’s Order Affirmed in Love), la adresa: (www.melvig.org.). Este vorba de site-ul Internet cel mai important al Mişcării Identitare Creştine. Această mişcare îşi spune „identitară“ întrucât dezvăluie pe baze foarte serioase veritabila identitate a acestor „oi pierdute din casa lui Israel“, către care Iisus Hristos îşi trimite discipolii: „Pe acești doisprezece i-a trimis Iisus, poruncindu-le lor și zicând: În calea păgânilor să nu mergeți și în vreo cetate de samariteni să nu intrați; ci mai degrabă mergeți către oile pierdute ale casei lui Israel“ (Matei, 10, 5-6). Pe site-ul indicat, cititorul va descoperi el însuşi această identitate veritabilă, care este o identitate furată. Pregătiţi-vă pentru o surpriză… Pasajul care ne interesează în mod deosebit aici este răspunsul la cea de a şaptea întrebare pusă mai frecvent (F.A.Q.: Frequently Asked Questions) pe acest site. Am tradus integral acest răspuns:

« ISRAEL-IDENTITYBen Gurion's Scandals

  1. A. Q. Nr. 7

Care este diferenţa între un semit, un evreu, un izraelit şi un jidan? Aceşti termeni sunt cumva echivalenţi, putând fi utilizaţi fără nici un fel de distincţie?

Semitul este o persoană care coboară din Sem, unul dintre fii lui Noe. Evreul (Hebreul) este un descendent al lui Heber, unul dintre nepoţii lui Sem. Astfel, toţi Evreii sunt Semiţi, dar nu toţi Semiţii sunt Evrei. Cu atât mai puțin, Jidanii nu au cum să fie Evrei. După şase generaţii, din linia lui Heber s-a născut Avraam, care a fost deci şi evreu, şi semit, întrucât era coborâtor şi din linia lui Heber, şi din cea a lui Sem. Din Avraam s-a născut Isaac, din Isaac s-a născut Iacob. Iacob şi-a schimbat numele în „Israel“, iar acesta a avut 12 băieţi. Fii lui Israel şi descendenţii acestora sunt numiţi „izraeliţi“. Izraeliţii sunt şi semiţi şi evrei, fără ca Avraam sau Isaac să devină izraeliţi. De asemenea, foarte multe persoane intervertesc termenii de „jidan“ şi de „izraelit“, mergând până la a-l eticheta pe Avraam de „jidan“. Avraam însă nu a fost nici măcar izraelit, iar cuvântul „jidan“ (Yehudi, n. tr.) nu este folosit de Biblie decât 1.000 de ani după el.

Unul dintre fii lui Iacob-Israel s-a numit Iuda (pe „evreieşte“: Yehuda). Descendenţii acestuia se numesc Yehudim(i), pe româneşte iudaic-iudaici. Cuvântul „evreu“ s-a tradus în greceşte prin ioudaiwv şi în latineşte prin Iudaean. Confuzia actuală provine din faptul că diversele versiuni moderne ale Bibliei traduc alandala fiecare dintre aceşti termeni prin Juif, Jew, Jude, iar în româneşte Jidan şi mai ales Iudeu. Termenul de jidan, cu variantele sale din diversele ţări (juif, jew, jude, judió etc.) este un cuvânt relativ modern, rezultat din contracţia fonetică a latinescului iudaean. De fiecare dată când citim iudeu, jidan, juif, jew, jude în Vechiul Testament ar trebui citit numai „iudeu“. Când citim aceleaşi cuvinte în Noul Testament, ar trebui să citim „iudeen“. Aceste cuvinte au în spate o îndelungată istorie, care mărturiseşte despre ramificarea lor permanentă. S-a ajuns la aceea că toate pot avea sensuri diferite, în funcţie de contextul în care le găsim sau le folosim noi înşine.

În Vechiul Testament, termenul de „iudeu“ (judahite) poate avea trei sensuri distincte:

  1. Iudeul (judahitul) este o persoană din tribul lui Iuda (sens rasial).
  2. Iudeul (judahitul) este o persoană care trăieşte în casa sau pe teritoriul lui Iuda, care include şi triburile Benjamin şi parțial Levi. Conotaţia acestui al treilea sens este geografică, dar şi tribală.
  3. În sens religios, iudeul (judahitul) desemnează persoana care practică religia regatului lui Iuda. Totuși, în epoca Esterei şi a lui Mardoşeu, numeroşi non-izraeliţi au „devenit iudei“ (sau judahiţi), ca urmare a victoriilor iudeo-judahite asupra popoarelor de origine ale acestora (Estera 8, 17).

În Noul Testament, cuvântul grecesc ioudaiwv ar fi trebuit să fie tradus prin „iudeen“, cuvânt care îmbracă aceleaşi sensuri ca iudeu (judahit), cu unele adaptări de natură geografică:

  1. Un „iudeen“ este o persoană care trăieşte în provincia Iudeea, nu în Galileea, nici în Samara, Moab sau în altă parte. Acesta este sensul folosirii lui în contextul Ioan, 7, 1. Este vorba de un sens geografic, care desemnează, însă, şi pe non-izraeliţii trăitori în Iudeea, încorporaţi la poporul iudaic în anul 135 înainte de Hristos.
  2. Iudeenul“ (sau iudeanul) este cel care aparţine tribului lui Iuda (sens rasial).
  3. Iudeenul“ sau „iudeanul“ este adeptul religiei vechiului Regat al lui Iuda, religie care i-a dat pe Moise şi pe Prooroci, aşa cum rezultă, de exemplu, din Romani, 2, 28-29.

Bisericile şi sectele creştine nu fac distincţia necesară între aceşti termeni. Reţinem că doar un mic număr de izraeliţi au purtat numele de „jidani“ (mai exact „iudei“ sau „judahiţi“. Mulţi non-izraeliţi au fost numiţi „jidani“, mai exact „judahiţi“ sau „judeeni“, pentru simplul fapt că au trăit în Iudeea sau erau adepţii religiei Regatului lui Iuda. În sfârşit, după cum se vede la FAQ nr. 5, pretinşii „jidani“ ai iudaismului de astăzi nu sunt nici izraeliţi, nici „evrei“, nici iudei, nici semiţi, ci hazari veritabili, de rasă turco-mongolă. Sfârşitul întrebării nr 7. După cum se vede, „Creştinii identitari“ din ţările anglo-saxone au întreprins o serioasă muncă de analiză, urmărind falsificările şi interpretările trunchiate ale Vechiului şi Noului Testament. În acest domeniu, ca şi în cazul ultimului război mondial, avem de-a face cu aceiaşi mincinoşi… Revizionismul teologic produce unora bătaie de cap, după cum o arată concluziile B’nai B’rith-ului australian: „Cele trei forme de ură (sic) deosebit de ameninţătoare pentru viitorul comunităţii sunt negarea Holocaustului, rasismul New Age (?!) şi Mişcarea Identitară Creştină“ (Australian Jewish News, Sydney, 10 decembrie 1999).

2. Din Judaeus în Jew, Juif

Nimeni nu poate contesta faptul că cuvântul jew (jidan) nu a existat în limba engleză anterioară anului 1775 [15].

Prima accepţiune scrisă în engleză a cuvântului jew datează din secolul al XVIII-lea, fiind utilizată de Sheridan în piesa de teatru Rivalii. În Actul 2, scena 1 a acestei piese citim: „Ea va avea pielea unei mumii şi barba unui jidan“ (jew). Limba engleză nu a cunoscut acest cuvânt înaintea utilizării lui de către Sheridan. Shakespeare, de exemplu, nu l-a întrebuinţat în nici una din piesele sale, lucru ușor verificabil. Neguţătorul din Veneţia, actul 3, scena 1 vorbește de un „jidan“. În acest pasaj precis, ediţia originală consemnează astfel replica lui Shylock: „What is the reason? I am a lewe; hath not a lewe eyes?“ – „De ce? Eu sunt un lewe, şi un lewe chiar nu are ochi?“ Numai că, între timp, ca și aggiornamento-ul practicat copios de Biserica Catolică, și editorii modern ai operei lui Shakespeare i-au „adus la zi“ grafia textelor, care, acum, arată astfel: „… and what’s his reason? I am a Jew. Hath not a Jew eyes? Hath not a Jew hands, organs, dimensions, senses, affections, passions?“ Și tot așa, în tot restul replicii, se folosește cuvântul Jew [16]. În Vulgata, Iisus Hristos este desemnat drept „unul dintre iudeeni“, prin intermediul genitivului plural Iudaeorum. Abia în secolul al XVIII-lea, în cadrul primei traduceri englezeşti a Noului Testament, care data în linii mari din secolul al XIV-lea, Iisus este desemnat pentru prima dată prin termenul de jew. Etimologia cuvântului jew în engleză nu lasă nici o îndoială asupra faptului că în secolul al XVIII-lea a fost importat direct din latinescul Iudaean, din Vulgata [17].

Manuscrisele dintre secolele al IV-lea şi al XVIII-lea trasează cu precizie evoluţia cuvântului Iudaean în limba engleză. Aceste manuscrise dovedesc că, de-a lungul istoriei sale, limba engleză a cunoscut un mare număr de echivalente ale cuvântului jew. După latinescul Iudaeus, până la englezescul modern jew, întâlnim succesiv: Gyu, Giu, Iu, Iuu, Ienu, Ieuy, Iwe, Iow, Iewe, Ieue,  Iue, Ive şi, în final, abia în secolul al XVIII-lea, Jew.

Pentru plural, întâlnim Giwis, Giws, Gywes, Giwes, Geus, Inys, Iows, Iouis, Iews şi, în final, tot în secolul al XVIII-lea, Jews. În secolul al XVIII-lea, presele tipografice progresaseră mult, astfel că s-au imprimat tiraje enorme din Noul Testament. Deşi permanent revizuite, aceste ediţii s-au bazat tot timpul pe prima ediţie în limba profană, din secolul al XIV-lea. Distribuţia s-a făcut în toată lumea anglofonă şi numeroase familii care nu avuseseră niciodată o Biblie şi-au putut procura un exemplar redactat în limba lor cea de toate zilele. Cuvântul jew apare pentru prima dată în această ediţie revizuită a Bibliei. Graţie importanţei excepţionale a tirajului, forma Jew a sfârşit prin a se impune definitiv [18].

După cum se ştie, ne asigură B. Freedman, ediţiile cele mai cunoscute din Noul Testament în engleză sunt Rheims (Douai) Edition şi King James Authorized Edition (1582) în care, după cum am spus, cuvântul Jew nu se găseşte. De asemenea, în cadrul primei traduceri în engleză a Noului Testament (King James Authorized Edition din 1611), încă nu găsim cuvântul Jew. Acest cuvânt nu îşi va face apariţia decât în cele două ediţii revizuite, cele mai cunoscute, din secolul al XVIII-lea. Un număr incalculabil de exemplare din aceste ediţii circulă printre feţele bisericeşti şi laicii din lumea anglofonă. Foarte puţini sunt, însă, aceia care cunosc şi se preocupă de etimologia exactă a cuvântului Jew, pe care îl descoperă pentru prima dată şi îl acceptă în mod foarte natural ca traducere oficială a latinescului Iudaeus şi a grecescului ioudaiwv. Pentru cei mai mulţi, era vorba pur şi simplu de un cuvânt nou. Când aţi studiat latina la şcoală, vi s-a spus că litera „I“, la începutul cuvântului, se pronunţă ca yod fonetic, de exemplu ca prima literă din cuvântul „yacht“. Adesea el va fi reprezentat prin litera „J“ în loc de „I“, pentru a marca astfel diferenţa de pronunţare. Astfel, „I“ iniţial de la Iudaeus se pronunţă ca „Y“ de la „yacht“. Or, toate formele englezeşti ale lui Jew, anterioare secolului al XVIII-lea, inclusiv cele care începeau cu literele „Gi“ sau „Ge“, se pronunţau cu yod la începutul cuvântului. Pronunţia actuală a cuvântului Jew (DJOUUU), datează din secolul al XVIII-lea. Înainte se pronunţa (YOUUU).

Cuvântul german Jude, YOU-DE, este fidel pronunţiei latine. Prima silabă a cuvântului german Jud-e se pronunţă exact ca prima silabă din latinescul Iud-aeus. Cuvântul german Jude rezultă din contracţia latinescului Iudaeus, ca şi cuvântul englezesc Jew, rezultat din contracţia pe care popoarele anglo-saxone au impus-o latinescului Iudaeus.

După cum ştiţi, limba engleză este în mare parte compusă din cuvinte împrumutate din limbi străine. După adoptarea lor de către engleză, aceste cuvinte străine au suferit diverse adaptări şi contracţii ortografice, pentru a le face mai uşor de pronunţat în cadrul sistemului fonetic englezesc. Acest procedeu de adoptare şi, apoi, adaptare a cuvintelor străine este la originea multor cuvinte noi, de exemplu cuvântul cab, care vine din francezul „cabriolet“ [19]. Putem găsi mii de exemple precum acesta. Bănuiesc că deja aveţi câteva zeci pe vârful buzelor. Prin acest procedeu natural de adoptare-adaptare, latinescul Iudaeus şi grecescul ioudaiwv au sfârşit prin a da cuvântul Jew pe care îl cunoaştem. Astfel, anglofonii au fost nevoiţi să se zbată vreme de 14 secole înainte de a găsi pronunţia şi ortografia care le convine, pentru adopţia latinescului Iudaeus. Cuvintele Iudaeus şi ioudaiwv nu se pot pronunţa cu uşurinţă în engleză, din care cauză a trebuit construit un nou cuvânt. Ca o ultimă confirmare, Freedman citează ediţia Wyclife a Bibliei de la 1380, prima traducere a Vulgatei în engleză. În această ediţie, Iisus Hristos este desemnat ca „unul dintre Iewes“, întrucât aceasta era versiunea engleză a latinescului Iudaeus în secolul al XIV-lea, şi se pronunţa „HHHYOU-WIII“. Pentru versetul din Ioan, 19, 19, în această ediţie citim: „Ihesus of nazareth kyng of the Iewes“. Înaintea secolului al XIV-lea, limba engleză se dotase cu un mare număr de cuvinte anglo-saxone, între care cuvântul kyng, care avea aceeaşi semnificaţie ca latinescul rex şi grecescul basileuv, adică aceea de „şef de trib“. Ediţia Tindale a Noului Testament, publicată în engleză la 1525, îl prezintă pe Iisus Hristos ca „unul dintre Iewes“. Ediţia Coverdale, publicată în 1535, încă îl descrie ca „unul dintre Iewes“ şi traduce pe Ioan, 19, 19 prin: „Iesus the Nazareth, kynge of the Iewes“. În ediţia din Geneva, publicată de la 1540 la 1557, Iisus este numit „unul dintre Iewes“. În ediţia King James, publicată de la 1604 la 1611, cunoscută şi sub numele de Versiune Autorizată, Iisus este încă descris ca „unul dintre Iewes“ [20]. Fiecare dintre aceste forme ale latinescului Iudaeus este aceea folosită la data diferitelor traduceri.

3. Sensurile derivate ale cuvântului „jidanLives of Hitler's Jewish Soldiers

Dacă cuvintele „jidan“ şi „iudeen“ ar fi desemnat acelaşi lucru, cum ar fi trebuit să fie cazul dacă s-ar fi bazat numai pe etimologiile respective, puteţi fi sigur că nu m-aş fi lansat în aceste fastidioase consideraţii, folosirea unuia sau a celuilalt, pentru a-l desemna pe Iisus Hristos, fiindu-mi perfect egală. Iată, însă că, în spiritul oamenilor, ceea ce spune cuvântul „judeen“ şi ceea ce spune cuvântul „jidan“ („juif“ în franceză, „jew“ în engleză, „jude“ în germană etc.) reprezintă două idei la fel de depărtate una de cealaltă precum albul de negru. Cuvântul „jidan“ nu este niciodată considerat sinonim al cuvântului „judeen“, nici „judeen“ ca sinonim al cuvântului „jidan“. După cum am văzut, atunci când, în secolul al XVIII-lea, cuvântul „jidan“ (jew) a fost introdus în limba engleză, singura lui semnificaţie a fost aceea de „judeen“. De-a lungul secolelor XVIII, XIX şi XX, un grup internaţional de presiune, foarte bine organizat şi finanţat, a generat un sens derivat al cuvântului „jidan“. Profund grefat în spiritul oamenilor, acest sens derivat nu are nimic de-a face cu sensul pe care cuvântul „jidan“ (jew, juif, jude etc.) îl avea în secolul al XVIII-lea. Acest sens nou este rezultatul unei deformaţii calculate. Sensul derivat al cuvântului „jidan“ are astăzi tot atâtea puncte comune cu sensul său iniţial câte are cuvântul coca, de exemplu, cu sensul iniţial al cuvântului coca; sau, pentru a mai da un exemplu, cuvântul camel are şi el tot atâtea puncte comune cu sensul iniţial al cuvântului camel [21]. Sensul derivat al cuvântului Coca corespunde unei băuturi gazoase, în vreme ce sensul lui iniţial era un arbust din America de Sud. Tot aşa, sensul iniţial al cuvântului camel corespunde simpaticului animal cu două cocoaşe, din deşert, cum se numeşte cămila pe englezeşte, fără nici o legătură cu ţigaretele care au fost botezate astfel.

Sensul derivat al cuvintelor devansează, depăşeşte şi înlocuieşte adesea sensul iniţial al acestora. Iată unde s-a ajuns ca rezultat al sumelor astronomice de bani cheltuiţi în campanii publicitare de anvergură mondială. Dacă cineva spune unui prieten „Dă-mi, te rog, un Camel“, acesta nu se va duce să caute o cămilă. Dacă cerem o Coca, nu ni se va aduce arbustul din America de Sud, ci băutura cu care omenirea se otrăveşte la foc mai mic sau mai mare. Astfel, în spiritul oamenilor, sensurile derivate ale cuvintelor ajung să eclipseze sensurile lor iniţiale. Sensul derivat al cuvântului jidan (jew, juif, jude, etc.) a eclipsat total sensul iniţial al acestuia, atunci când, în secolul al XVIII-lea, cuvântul respectiv a fost introdus în engleză. Fenomenele de acest fel nu sunt deloc excepţionale. Dimpotrivă. Curtea Supremă a Statelor Unite a recunoscut validitatea sensurilor derivate ale cuvintelor. Instanţa noastră juridică supremă este la originea legii după care „sensurile derivate ale cuvintelor pot câştiga un drept de supremaţie sau prioritate în raport cu definiţiile din dicţionare“. Vreme de trei secole, o campanie mondială bine finanţată şi reglată pe ziarele şi mijloacele (dez)informatoare din întreaga lume a dezvoltat sensul secundar al cuvântului „jidan“, care a sfârşit prin a suprima sensul iniţial şi corect al acestuia.

Pe acest teren minat, unii specialiști, inclusiv profesori universitari, povestesc cum i-au rugat un prieten sau altul să nu le mai spună „jidan“, ci „evreu“ [22].

Nici măcar o singură persoană în întreaga lume anglofonă nu mai foloseşte astăzi cuvintele de „jidan“ (jew) şi „judeen“ cu sensul lor literal iniţial, care era unicul lor sens în secolul al XVIII-lea. În spiritul oamenilor, cuvântul „jidan“ face acum referinţă la un ansamblu de cinci teorii admise tacit și în mod universal:

  1. „Jidanul“ este o persoană care profesează religia numită iudaism.
  2. „Jidanul“ este o persoană aparţinând grupului rasial din jurul vechilor semiţi.
  3. „Jidanul“ este o persoană ai cărei strămoşi au aparţinut popoarelor din timpurile biblice, de exemplu, izraeliţii, evreii, iudeii şi alţii, din zona geografică a Palestinei.
  4. „Jidanul“ este o persoană care beneficiază prin chiar originea ei de un fel de alegere divină şi care prezintă prin chiar istoria ei caracteristicile culturale superioare, de care alte rase sau popoare sunt lipsite.
  5. „Jidanul“ este „jidanul“ atât prin rasa, cât şi prin religia, respectiv identitatea lui naţională [23].

Se întâmplă, însă, că termenul de „jidan“ este cauza principală a confuziilor recente care se observă în spiritele creştinilor, cu privire la principiile fundamentale ale credinţei creştine. Aceasta este cauza principală a însăşi stingerii şi viitoarei posibile dispariţii a credinţei creştine.

Totuşi, vă rog să notaţi: toate subînţelesurile care se ascund în spatele cuvântului „Jidanul“ (Juif Jew, Jude etc.) sunt replasate treptat, în justa lor perspectivă, de către un număr din ce în ce mai mare de creştini din această ţară (Statele Unite)…

Creştinii în cauză ştiu foarte bine că aceste subînţelesuri sunt în contradicţie flagrantă cu anumite fapte istorice absolut sigure. De mai multă vreme, creştinii, care nu mai suportă să fie cotaţi drept ultimii imbecili de pe faţa pământului, consideră că cei care îi droghează duminecă de duminecă cu minciuni de genul „Iisus Hristos a fost jidan“, „Fecioara Maria a fost o jidoavcă“ sunt chiar preoţii şi ierarhii Bisericii, care l-au trădat pe Hristos şi lucrează „oițele“ credule în foile de viţă ale minciunii, mai exact ale Părintelui acesteia, după cum s-a exprimat Mântuitorul. Tot mai mulţi creştini înţeleg că ierarhii şi clerul trădător sau

incompetent i-au trecut printr-o adevărată spălare de creieri, bombardându-i sistematic cu mesaje de genul „Hristos a fost jidan, deci înţelegeţi…“. Creştinii nu mai vor din partea ierarhilor şi a preoţimii decât un singur şi unic lucru: „Adevărul, tot adevărul, numai adevărul“. Astăzi este de cea mai mare importanţă şi urgenţă ca preoţimea şi ierarhii să spună creştinilor ceea ce trebuia să le spună de mult, întrucât, dintre toate grupurile religioase din lume, creştinii sunt cel mai puţin informaţi cu privire la aceste chestiuni care îi privesc îndeaproape… Ierarhia eclesiastică a făcut oare unele jonglerii cu adevărul? Lucrul este evident!

Creştinii inteligenţi şi cultivaţi nu pot admite drept cuvânt de evanghelie afirmaţia lipsită de fundament după care, pe timpul vieţii sale, în Iudeea, Iisus Hristos ar fi aparţinut unui grup care practica cultul religios cunoscut astăzi sub numele de „iudaism“. De asemenea, creştinii inteligenţi şi cultivaţi nu

cred că, în timpul vieţii sale pe pământ, Iisus Hristos ar fi aparţinut aceleiaşi comunităţi rasiale ca majoritatea „jidanilor“ de astăzi (pretinşi sau autoproclamaţi), nici că aceşti „jidani“ contemporani (pretinşi sau auto-proclamaţi) sunt descendenţii acelui popor care trăia în Iudeea, căruia i-a aparţinut Iisus Hristos. Creştinii inteligenţi şi cultivaţi nu cred că ambianţa culturală în care a trăit Iisus Hristos pe timpul scurtei sale vieţi pe pământ, şi care se reflectă în învăţământul Său, a avut vreun punct comun cu caracteristicile culturale ale „jidanilor“ de astăzi (pretinşi sau autoproclamaţi ca atare). Creştinii inteligenţi şi cultivaţi refuză să creadă că rasa, religia, naţionalitatea şi cultura lui Iisus Hristos, pe de o parte, şi rasa, religia,

naţionalitatea şi cultura „jidanilor“ de astăzi (pretinşi sau autoproclamaţi), pe de altă parte, ar avea la origine aceeaşi matrice stilistică sau cel puţin o simplă similitudine de acest fel, cum ar spune Lucian Blaga.

Decepţia, dezgustul, mâhnirea şi mânia creştinilor înşelaţi de Biserică este mult mai ameninţătoare decât îşi imaginează ierarhia acesteia. Nedemna ierarhie bisericească îşi va da seama

curând că adevărul nu se confundă cu nebunia, nici cu ignoranţa, el fiind o binecuvântare. Din ce în ce mai intens şi mai hotărâți, creştinii inteligenţi şi cultivaţi sunt în căutarea relaţiei veritabile care există între locuitorii Iudeei epocii lui Hristos şi „jidanii“ (pretinşi sau auto-proclamaţi) din lumea actuală. Creştinii inteligenţi şi cultivaţi vor ca ierarhia eclesiastică să le spună tot ce ştie ea despre contextul rasial, naţional şi cultural al „jidanilor“ (pretinşi sau autoproclamaţi) din lumea contemporană şi pe ce se bazează ierarhia bisericească pentru a afirma că contextul rasial, naţional şi religios al „jidanilor“ de azi (pretinşi sau autoproclamaţi) este acelaşi cu cel pe care l-a cunoscut Mântuitorul în viaţa Sa pe pământ. Creştinii inteligenţi şi culţi ştiu foarte bine că mitul după care „jidanii“ de astăzi (pretinşi sau autoproclamaţi) ar fi descendenţii Iudeenilor, printre care a trăit Mântuitorul, este fals şi bun de aruncat la pubela istoriei… De asemenea, creştinii au înţeles şi înţeleg din ce în ce mai bine de ce „jidanii“ au cheltuit sume colosale, vreme de secole, pentru a impune ficţiunea că „Iisus Hristos a fost jidan“, în sensul derivat al cuvântului. Creştinii sunt din ce în ce mai conştienţi de avantajele economice şi politice de care „jidanii“ profită pe baza ficţiunii că „Mântuitorul a fost jidan“ în sensul derivat al cuvântului. Creştinii au înţeles că „jidanii“ vor să ne facă să credem că ei ar avea numeroase afinităţi cu Iisus Hristos, fondatorul religiei noastre. Creştinii înţeleg interesul pe care îl au „jidanii“ de a întreţine în permanenţă aceste ficţiuni în spiritele noilor generaţii creştineşti. Se înţelege că pretenţia „jidanilor“ de a fi considerați „aleşi ai lui Dumnezeu“ este un tupeu şi o obrăznicie fără margini, pe care creştinii întregi la minte o resping cu scârbă şi dispreţ.

Cât despre originea cuvântului hebrew, aclimatizat în românește „evreu“, renumitul istoric jidan Josef Kastein expune o origine mai domestică, dar cu vigoare competentă: «The nations they encountered called them the people „from the other side“ of the river. The Hebrew for „the other side“ is ’eber. Those who hailed from the other side were ’Ibrim, or in English, „Hebrews“. These migrations occurred about the beginning of 2.000 B.C.»: «Neamurile cu care s-au întâlnit i-au numit poporul „de pe celălalt mal“. Formula ebraică pentru cealaltă parte este „’eber“. Cei care erau de pe această cealaltă parte erau „’ibrim“, sau în engleză „Hebrew“. Aceste migrații au avut loc cam prin 2.000 î.e.n.» [24]. Așadar, de la așa-numitele triburi „Habiru“ – unde înseamnă „Habiru“ nomad –, de la un pretins nepot Heber la triburile „de pe cealaltă parte“ a râului, explicația etimologică mai simplă și mai plauzibilă a dat-o tot un jidan pe care lichelele de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române nu au cum să-l mai combată, fiindcă a fost mai deștept, mai onest și mai vertical decât ei – Josef Kastein – și nici escrocii și agresivii holocaustiști M. K. Katz, Radu Ioanid, Michael Shafir, Muya Benjamin, Efraim Zuroff și celelalte lifte de aceeași teapă nu mai au „drept la replică“.Andrew Hitchckok - The Synagogue of Satan

 4. Evoluţia epurării textului biblic de cuvântul „jidan“

Presiunea jidănească a făcut ravagii și în istoria literară și bisericească română. În mod cert, termenul cel mai uzitat în urmă cu două-trei veacuri a fost cuvântul „jidan“, preluat pe filieră germană, întrucât relațiile comerciale cu landurile germane se stabiliseră temeinic în Evul Mediu târziu. Astfel, se știe că strada Lipscani din București își trage numele de la micii comercianți cu legături sau  chiar veniți – iar aceștia „veniți“ ar fi putut fi jidani, fiindcă ei se ocupau, îndeobște, cu traficarea mărfurilor – de la Lipsca, denumirea medievală românească a orașului Leipzig. Deci, „lipscanii“ erau comercianții care aduceau mărfuri germane din Leipzig și, în mod evident, au adus cu ei și cuvântul german Das Jüden, adică pe românește „jidanii“. Fiind primul folosit în ordine cronologică, este normal că apare primul și în textele bisericești. Elocventă este substituția intervenită în modul de traducere și de redactare a Bibliei. Voi exemplifica anomalia prin două versete din Facerea/Geneza, dar e de așteptat ca ea să apară și în alte versete, precum și în alte cărți ale Bibliei.

Astfel, în Biblia de la București, ediția Șerban Cantacuzino, 1688, se găsește folosirea cuvântului „jidovii“: Facerea, 43, 31-32

  1. Și spălîndu-se pe obraz, ieșind afară, să conteni și zise: „Pune-ț pîine!“
  2. Și pusără lui sîngur, și lor deosebi, și eghiptenilor ce mînca cu el, osebi, pentru că nu putea eghiptenii a mînca cu jidovii pîine, că scîrbă iaste la eghipteni tot păstoritul de oi.

După circa un secol, a intervenit modificarea:

În Biblia vulgata, Blaj, 1760-1761, tradusă de Petru Pavel Aron, editată în 2005 conform textului original, apare cuvântul „ovreaii“: Facerea, 43, 31-32

  1. Și iarăși, deacă ș-au spălat fața, ieșind, s-au contenit și au zis: „Puneți pâni!“
  2. Carele puindu-să, de osăbi lui Iosif și de osebi fraților și eghipteanilor carii mânca împreună de osebi (că nu-i slobod eghipteanilor a mânca cu ovreaii și li să părea a fi pângărit acel fealiu de ospățu),…

După aproape trei decenii, se „evreizează“ textul.

În Biblia de la Blaj, 1795: Facerea, 43, 31-32

  1. Și, spălându-și fața sa, au încetat și au zis: Puneți pâini…
  2. Și au pus lui singur, și lor deosebi, și eghipteanilor celor ce împreună cu el mânca, deosebi, pentru că nu putea eghipteanii mânca pâine cu evreii, că scârbă easte eghipteanilor de tot păstoriul de oi.

Prin aceasta s-a rupt zăgazul și s-a dat drumul la „evrei“.

Biblia de la București, Ediția Gala Galaction, 1939: Facerea, 43, 31-32

  1. După aceea s’a spălat pe obraz şi a ieşit afară şi stăpânindu-şi firea a poruncit: „Puneţi masa!“
  2. Şi i-au pus lui bucate deosebi, şi lor deosebi şi Egiptenilor care mâncau cu el iarăşi deosebi, fiindcă Egiptenii nu pot să mănânce împreună cu Evreii, căci aceasta este urîciune la Egipteni.

The King James Bible, August, 1989: Genesis, 43, 31-32

43:31 And he washed his face, and went out, and refrained himself, and said, Set on bread.

43:32 And they set on for him by himself, and for them by themselves, and for the Egyptians, which

did eat with him, by themselves: because the Egyptians might not eat bread with the Hebrews; for

that is an abomination unto the Egyptians.

Biblia tipărită în 2001, după ediția Cornilescu, 43, 31-32

  1. Şi şi-a spălat faţa şi a ieşit şi s-a stăpânit şi a zis: „Puneţi pâine!“
  2. Şi lui i-au pus deoparte, şi lor deoparte, şi pentru egiptenii care mâncau cu el deoparte; pentru că egiptenii nu pot mânca pâine împreună cu evreii, pentru că aceasta este o urâciune pentru egipteni.

Întrucât Vaticanul s-a jidănit de mult, s-a introdus și în textul latin cuvântul Hebraeis, deși trebuia folosit, consecvent istoric, numai termenul Judaeis.

Biblia în limba latină, ediție a Universitätsbibliothek Freiburg im Breisgau, 43,31-32Florin Matrescu - Holocaustul rosu, vol. 1

43:31 rursusque lota facie egressus continuit se et ait ponite panes

43:32 quibus adpositis seorsum Ioseph et seorsum fratribus Aegyptiis quoque qui

vescebantur simul seorsum inlicitum est enim Aegyptiis comedere cum Hebraeis et

profanum putant huiuscemodi convivium.

 

Ulterior, cum am mai spus, au fost modificate și textele liturgice, prin extirparea din ele a pasajelor în care îi vorbeau de rău pe jidani!

5.  Prezența sau eliminarea cuvântului „jidan“ din dicționare

Iată ce putem citi, de exemplu, în Glossariu care coprinde vorbele d’in limb’a romana (Bucuresci, 1871):

JIDOVESCE, adv., d’in jidovescu,-a, adj., judæus, d’in jidovu,-a, adj. s., judæus = judanu, de unde si: jidovia, s. f., calitate de jidovu; jidovime, s. f., mulțime de jidovi, totu de jidovi; jidovismu, s. m. judanismu, religione si datine alle jidoviloru; jidova si jidovoica, s. f., muliere judanesca; — tote aceste forme su fedosi strainisimi, a nome slavisimi, in loculu caroru-a cauta se figuredie formele popularie, bene stabilite si de pura romanitate: judanu,-a = (jidovu-jidova), judanesce = (jidovescu), judania = (jidovia), judanime = (jiidovime), judanismu = (jidovismu) etc.

JIDOVESCU, jidovia, jidovime, jidovismu, jidova, jidovoica,

jidovu; vedi jidovesce.

În dicționarul Laurianu-Massimu, termenii de evreu, iudeu, israelit nu figurează. În consecință, nu găsim nici termenii derivați din aceștia.

  1. Dicționarul universal al limbei române/DULR, al lui Lazăr Șăineanu, ediția a VI-a, Editura „Scrisul Românesc“ S. A., 1929, – menționează:

-jidan m. – alt nume dat evreului. [Slav. JID, iudeu].

  1. Dicționarul limbii românești/DLR, al lui Filaret Scriban, Institutul de Grafică „Presa bună”, 1939 – se menționează:

-jidán, -áncă s. (răd. jid din Jidov și sufixu -an, ca în bădăran; vsl. zidinț, zidț, und. Zsidó, lat. Judæus, vgr. Iudaios. V. jidov, judă). judeu, Evreu, Semit originar din Palestina. Fig. Om fricos.

Cămătar feroce: cămătaru Shylock al lui Shakespeare e tipu Jidanului. În Munt. est și Mold. sud se uzitează femininu Jidoafcă, în nord Jidancă. Jidan și Jidov îs epitete pline de dispreț. Și mai pline de dispreț îs Hárhar, iúcman, iudă, Párhal. Glossariu care coprinde vorbele d’in limb’a romana straine prin originea sau forma loru, cum și celle de origine indouiosa. Dupa insarcinarea data de Societatea Academică Romana, elaboratu ca proiectu de A. T. Laurianu și J. C. Massimu. Bucuresci, Noua Typographia a laboratoriloru romani, 19 strada Academiei 19. 1971. (584 de pagini).

Ambele intrări figurează la pagina 333.

Tarhón, Tîrtán ș.a. Jidanului îi place să-i zică Evreu, sau Israelit.

Romînu-i mai zice și cîne.

În 1911 erau în Europa 8.853.599 de jidanț, dintre care în Rusia 5.211.805, în Germania 600.862, în foasta Austro-Ungarie 2.076.388, în Francia 100.000, în Italia 35.617, în Spania 2.500, în România veche 266.653 (în realitate trebuie să fi fost aproape 500.000), în Turcia aproape 106.978, în Portugalia 1.200, în Suedia 32.012, în Serbia 5.729, în Bulgaria 37.653, în Elveția 12.366, în Grecia 8.350, în Danemarca 3.176, în Norvegia 641, în Belgia 15.000, în Anglia 237.860. Restu, pînă la vreo 14.000.000, trăiesc în America (Statele Unite și Argentina) și în celelalte continente. V. cahal, francmason.

  1. Dicționarul limbii române literare contemporane DLRLC, Editura Academiei R. P. R, 1955-1957 – nu figurează cuvântul „jidan“, deci nici o explicație sau comentariu…
  2. În Dicționarul enciclopedic romîn/român/DER (în vol. I-II, apare cuvântul „romîn“, ortografiat după Îndreptarul din 1953 – dar în vol. III-IV, apare forma „român“, și pe copertă și pe cotor!), apărut sub egida Academiei R.P.R., elaborat sub președinția academicianului Athanasie Joja și având drept coordonator principal pe prof. univ. dr. D. Macrea – Editura Politică, 1962-1966, nu figurează cuvântul „jidan“, deci nici o explicație sau comentariu…

Era firesc, deoarece eram în plin jidano-bolșevism; eram sub tutela institutului „Jidanov“ – cum se exprima „greșit“ George Călinescu, care se prefăcea că aşa îi ştie el numele politrucului care dădea lecţii românilor, timorându-i pe studenţii de la curs, dintre care unul s-a grăbit, speriat, să-i șoptească la ureche profesorului numele corect: „Jdanov, tovarășe profesor“!

  1. Dicționarul limbii romîne moderne/DLRM, elaborat de Institutul de Lingvistică din București, al Academiei R.P.R., sub direcția prof. univ. dr. D. Macrea, în 1958 – nu figurează cuvântul „jidan“, deci nici o explicație sau comentariu…
  2. Dicționarul explicativ al limbii române/DEX ’75, autor fiind Institutul de Lingvistică din București, sub egida Academiei R.S.R., 1975 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993) – nu figurează cuvântul „jidan“, deci nici o explicație…
  3. Dicționarul limbii române contemporane/DLRC, Editura Științifică și Enciclopedică, coordonat de Vasile Breban, 1980 – nu figurează cuvântul „jidan“, deci nici o explicație sau comentariu…
  4. Dicționarul de neologisme, autori Florin Marcu și Constant Maneca, Editura Academiei R.S.R., 1986 – nu figurează cuvântul „jidan“, deci nici vreo explicație sau comentariu… O explicație – sau, mai degrabă o scuză – ar fi că dicționarul este de neologisme, iar cuvântul „jidan“ este „vechi“. Dar, cum s-a mai arătat, acest dicționar este copiat după Larousse, și conține toți termenii de acolo, inclusiv aberația numită „xenofobie“, disecată și luată în tărbacă de Alexandra-Iulia Zărnescu [25].
  5. Dicționarul explicativ al limbii române/DEX ’96, ediția I, autor fiind Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“, sub egida Academiei Române, 1996 – se menționează:

– JIDÁN, jidani, s. m. (Pop. și peior.) Evreu. – Jid (reg. „evreu“   b n< sl.) + suf. -an.

  1. Dicționarul explicativ al limbii române, DEX ’98, ediția a doua, autor fiind Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“, sub egida Academiei Române, 1998 – se menționează:

– JIDÁN, jidani, s. m. (Pop. și peior.) Evreu. – Jid (reg. „evreu“ < sl.) + suf. -an.

  1. Micul dicționar academic/MDA, autor fiind Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“, Editura Univers Enciclopedic 2002 – se menționează:
  2. jidán s. m. [At: NEGRUZZI, S. I, 324 / V: (reg.) jâdan, judan/ Pl: jidani / E: jid + -an] 1. (Pop.; prt.) Evreu.holohoax-brainwashing-children
  3. (Prt.) Termen injurios la adresa evreilor.
  4. (Pop.; îs) jidan botezat creștin, cu apucături rele.
  5. (Pop.; îe) A avea cap de jidan, a umbla cu înșelăciuni.
  6. (Pop.; îe) Parcă se bat jidanii la gura lui se spune despre

cineva care vorbește repede și nedeslușit.

  1. (Pop.; îe) Când vor ieși jidanii la seceră? Niciodată.
  2. (Ent.; reg.) Jidov (8).
  3. (Orn.) Corb-de-noapte.

În mode evident, filologilor de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“ le-a revenit curajul și spiritul patriotic de apărare a limbii române. Dar, din păcate, acest fapt nu a durat mult!

  1. Dicționar ortografic al limbii române/DOLR, colectiv, Ed. LITERA Internațional, 2002 – se menționează (fără explicație/comentariu):

– jidán s. m., pl. jidáni.

  1. Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române/DOOM, ediția a II-a, autor fiind Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“, Ed. Univers Enciclopedic, 2005 – se menționează (fără explicație/comentariu):

– jidán (fam.) s. m., pl. jidáni.

  1. Dicționar de argou al limbii române/DAL/DALR, autor George Volceanov, Editura Niculescu, 2007 – se menționează:

– jidan, jidani s. m. 1. (pop., peior.) evreu. 2. afacerist lipsit de scrupule.

  1. Dicționarul explicativ al limbii române/DEX 2009, ediția a II-a (revizuită și adăugită), autor fiind Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“, Ed. Univers Enciclopedic GOLD, 2009 – se menționează:

– JIDÁN, jidani, s. m. (Fam.) Evreu. – Jid (reg. „evreu” < sl.) + suf. -an.

  1. Dicționarul explicativ al limbii române/DEX 2012, ediția a II-a (revizuită și adăugită), autor fiind Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“, Editura Univers Enciclopedic GOLD, 2012 – se menționează:

– JIDÁN, jidani, s. m. (Fam.) Evreu. – Jid (reg. „evreu” < sl.) + suf. -an.

  1. Dicționar enciclopedic român (4 volume, 1962-1966), Editura Politică, dar sub egida Academiei R. P. R. (redactat de zeci de autori, președintele Comitetului principal de redacție fiind acad.

Athanase Joja).

Termenul de jidan este inexistent, fără explicații sau comentarii. Explicația este, totuși, că era sfârșitul etapei jidano-bolșevice, zise pentru mascare „staliniste“, și jidanii aveau să rămână puternici la conducerea țării încă multă vreme!

În schimb, găsim pluralul „evrei“ (fără singularul evreu): „denumire generală dată populațiilor de religie iudaică (mozaică), descendente din vechii locuitori ai Palestinei și din alte populații care, în cursul evului mediu, au adoptat iudaismul (…) În majoritate, aceste populații vorbesc astăzi limba popoarelor în sînul cărora trăiesc, iar o parte limba idiș. Peste 2.000.000 de e. (1963) trăiesc în Israel și vorbesc limba ivrit“.

În același dicționar găsim termenul „Israel“, dar numai cu referire la statul actual, care poartă acest nume, sau la statul din antichitate, care a purtat același nume și care, în urma cuceririi de către Asirieni (722, î. e. n.) a dispărut. De asemenea, găsim termenul „Iudeea“ („vechi stat sclavagist din sudul Palestinei“; etc.) Nu găsim nici un cuvânt despre tribul sau poporul numit Israel, nici cu privire la tribul sau poporul Iudeu. Explicațiile care ni se dau folosesc cuvântul „iudaism“, fără însă ca acest termen să fie el însuși explicat, în cadrul unei intrări separate. O astfel de intrare este, însă, rezervată cuvântului „mozaism“, explicat pe o coloană de 46 de rânduri. Ni se spune că este vorba de o „religie monoteistă răspândită printre evrei“ (cu alte cuvinte nu și printre iudei, izraeliți ori alte triburi sau popoare, ceea ce ar fi fals), că m. „este religie de stat în Israel“(ul actual) și că „se mai numește (și) iudaism“. Acest ultim “și“ lipsește, deși pentru mai buna înțelegere a explicației mozaismului el este necesar.

Fără să se spună clar, ideea care se desprinde este că mozaismul și iudaismul sunt termeni sinonimi, ceea ce este fals din multiple puncte de vedere. Operă sau creație a lui Moise, care fusese școlit de Yahve în persoană, mozaismul era de mult mort și îngropat pe vremea lui Hristos (aproximativ 2.000 de ani după Moise). Cum a putut acest mozaism să reapară după încă aproape 2.000 de ani, în zilele noastre? Mister! Misterul este încă accentuat de pseudo-explicațiile destinate să creeze și să întrețină confuzia: cele 46 de rânduri (34 de caractere pe rând) vorbesc despre Moise, Mesia, preoții leviți, Pentateuh, farisei, esenieni, saduchei, Talmud, Maimonide etc., impresia generală fiind că s-a dorit nu luminarea cititorului, ci prostirea acestuia. De altfel, după cum a prezentat Freedman [26] Talmudul demascat al lui Pranaitis, ne-jidovul care, pentru cultura lui generală, încearcă să lămurească aceste lucruri, merită moartea [27]!

  1. Cartier dicționar enciclopedic, ediția a V-a revizuită și actualizată (98.000 de definiții), ed. Cartier, București 2004, omite cuvântul „jidan“, prezentând superficial și confuz termenii de evreu, evreică, evreiesc, israelit (nu și „Israel“), iudă, iudeu, iudaic, iudaism, acesta de pe urmă fiind confundat cu mozaismul.
  2. Noul dicționar universal al limbii române, ediția a treia, autori Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu și Victoria Zăstroiu, Editura Litera Internațional, 2009, conține, spre cinstea autorilor, multe intrări ale cuvântului jidan și ale derivatelor sale, la pag. 776, și e mai mare dragul să le prezint:

jidán, jidani m. (pop.) evreu: măi jidane, măi jupîne, nu-i schimba calul cu mine? POP. [Din sl. židŭ „iudeu“ + -an].Fig. 62. Edwin Black - The Transfer Agreement

jidáncă, jidance f. (pop.) evreică: acolo-n vale la priloage, țin orînda trei jidance. POP.; (și: jidaucă) [Jidan + -].

jidăncúță, jidăncuțe f. 1. Evreică tînără și frumoasă; 2. (artic.) numele unui joc cu lăutari. [Jidancă + -uță].

jidănésc, ~ești, jidăneáscă, ~ești a. (pop.) evreiesc. [Jidan + -esc].

jidănéște adv. 1. în felul evreilor; 2. în limba evreiască. [Jidan + -eşte].

jidăníme f. mulţime de jidani; jidovime, evreime. [Jidan + -ime].

jidov, jidovi m. 1. Evreu: cum, tu fiind jidov, de la mine ceri să bei? VARL.; jidovul rătăcitor, personaj din legendele medievale condamnat să rătăcească fiindcă l-a insultat pe Isus (sic): pedeapsa jidovului rătăcitor. OD.; 2. (pop.) uriaș; de când cu jidovii și cu tătarii, din vechime, cu mult timp în urmă. [Din sl. židovinŭ].

jidovésc, ~ești, jidoveáscă, ~ești a. 1. Iudaic, evreiesc> cinci cărți ale lui Moisi prorocul…, scoase den limba jidovească. PALIA; de cînd porți caftan jidovesc? EM.; obiceiuri jidovești; 2. (pop.) uriaș: din nou se puse pe muncă…, muncă jidovească. ISP. . [Jidov + -esc].

jidoví, jidovesc vb. (refl.) a trece la iudaism: mulți dentru limbi… să jidoviia pentru frica jidovilor. BIBLIA. [Jidov + -i].

jidovíe f. (înv.) mozaism: ţîindu-să şi ei cu jidovia şi elinia, neputîndu-i întoarce cu cuvîntul, să apucă de feace minuni. DOS. [Jidov + -ie].

jidovime f. evreime, jidănime: acolo mergea mulțimea jidovimei de-ș mărturisia păcatele lor. ANTIM. [Jidov + -ime].

jidovínă, jidovine f. 1. Drum între două dealuri; 2. Surpătură la malul unei ape: eu miros friptura şi-mi pîndesc flăcăul într-o jidovină. NERG. [Jidov + -ină].

jidovít, ~iți, jidovită, ~e a. 1. Convertit la iudaism; 2. Cu mulţi evrei, condus de evrei: Austria e pe deplin jidovită. EM. [V. Jidovi].

Jidovíță, jidovițe f. (rar) evreică: i-a răspuns jidoviţa cea bătrînă. SAD. [Jidov + -iţă].

Totodată, deși este dicționarul cel mai bun pe această temă și, în genere, dintre toate din această categorie de dicționare „generaliste“, la viitoarea ediție autorii trebuie să completeze setul cu tema „jidan/i“ cu încă alte câteva cuvinte, care, spre surprinderea mea, le-au pierdut din vedere, fiindcă, probabil, s-au axat mai mult pe tema „jidov“, deși este mai puțin uzitată de români, fiindcă este de sorginte slavă. Este vorba de derivatele formate în spiritul limbii române: „jidăní, jidănesc, verb etc.“, „jidănít, ~ită, s. etc.“, „jidănísm, ~isme, s. m. etc.“, „jidănítate, s.f. etc.“ Ar mai putea exista şi altele, care mi-au scăpat mie. Să sperăm că la viitoarea ediție să fie completată prezentarea inclusiv cu aceste cuvinte, iar aceste definiții să aibă un caracter mai tautologic, fiindcă altfel nu se poate: „jidan = jidan; provenit din iudeu“; etc.

Evident, la termenii „jidan, ~i“ etimologia este greșită: și grafia și fonetica atestă indubitabil că provine, cum am relevat la început, din cuvântul german Das Jüden, și nu din slavul „židŭ „iudeu“ + -an“. În pofida acestor opțiuni filologice și conceptuale greșite, autorii au marele merit că au dovedit spirit patriotic, demnitate și curajul de a apăra limba română, spre deosebire de lichelele de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române. Mai trebuie să mai remarcăm un aspect foarte semnificativ. Colectivul de autori este format din doar 4 (patru) inși, deși dicționarul este imens: are 1872 de pagini de format mare, textul fiind cules cu un corp de literă de 8 și 9; dicționarul este tipărit în Italia; editura Litera internațional este privată. Deci, într-o acțiune a unor persoane particulare, a unui grup independent politic și financiar, se poate tipări o lucrare patriotică, științifică, obiectivă, care apără limba română – adică apără o valoare națională, parte esențială din patrimoniul național, deoarece este unul dintre elementele definitorii ale Poporului Român! Un dicționar – DEX-ul din ultima ediție – apărut sub egida Institutului de Lingvistică al Academiei Române este făcut de un colectiv uriaș de autori plătiți de stat – adică de noi, contribuabilii români –, și elimină cuvântul jidan, ~i“ și familia sa de forme flexionare, sau, cum s-a întâmplat la ultima ediție, introduc doar precizarea că este „peiorativ“, adică, practic, interzice utilizarea lui. În fond, prin această acțiune dicționarul, Institutului de Lingvistică și Academia Română atacă limba română la ordinul jidanilor holocaustiști: această acțiune a Institutului de Lingvistică al Academiei Române este un atentat la securitatea națională și intră sub incidența Codului penal. Dar cine să îi pedepsească? Statul, care a încăput pe mâna trădătorilor de neam?

Din păcate, acest dicționar valoros are și o hibă tehnică: vrând să văd cum este prezentată familia cuvântului „evreu/i“, am avut o mare surpriză neplăcută, pe de o parte. De la cuvântul „electrobuz“, aflat la pagina 480, dicționarul trece direct la cuvântul „exorație“, aflat la… pagina 513 (!); am crezut că nu mai văd bine: am căutat prin preajmă, dar „evreii“ căutați nu erau pe nicăieri; explicația a venit după ce am mai răsfoit dicționarul, sperând să-i găsesc pe jidanii mei în altă parte: nu, lipsesc 33 de pagini! Treabă italienească de mântuială; e clar că acolo nu există controlul tehnic de calitate: c.t.c.-ul din Socialism! Dar, pe de altă parte, a fost și o surpriză plăcută, conform proverbului românesc paradoxal și profund dialectic „Tot răul spre bine!“, și observăm această situație prezentă și aici: editura Litera Internațional a început să-i scoată pe evrei din dicționar și, cum era și normal, i-a prezentat extins pe jidani! Să sperăm că este un exemplu de bun augur, care va fi urmat și de celelalte dicționare. Mai ales că Academia Română i-a scos pe „evrei“ din lista cu minoritățile naționale existente în România: adică i-a „ales“ pentru a nu le mai sări în ochi românilor! Și să sperăm că la viitoarea ediție prezentarea să fie completată – din obiectivitate – inclusiv cu aceste cuvinte, dar definițiile lor să aibă un caracter mai tautologic, fiindcă altfel nu se poate: „jidan/i = jidan/i; din lat. judeus/i, prin germ. Das Jüden“; etc.

 

6. Limba idiș – limba „națională“ a hazarilor

În sfârșit, Benjamin Freedman mai aduce un argument imbatabil privind termenul jidan și sorgintea hazarilor: limba vorbită de jidani nu este limba „ebraică“, ci limba idiș, care a fost limba hazarilor şi, apoi, a descendenţilor lor, aşchenazii, care au plecat cu ea în lume. Întrucât nu a existat un popor „ebraic“, nu a existat nici limba „ebraică“.

Since the conquest the Khazars by the Russians and the disappearance of the Khazars Kingdom the language of the Khazars is known as Yiddish. For about six centuries the so-called or self-styles ”Jews” of eastern Europe have referred to themselves while still resident in their native eastern European countries as ”Yiddish” by nationality. They identified themselves as ”Yiddish” rather than as Russian, Polish, Galician, Lithuanian, Rumanian, Hungarian or by the nation of which they were citizen. They also referred to the common language they all spoke as ”Yiddish” also. There are today in New York City as you know, my dear Dr. Goldstein, many ”Yiddish”  newspapers, ”Yiddish” theatres, and many other cultural organizations of so-called or self-styled ”Jews” from eastern Europe which are identified publicly by the word ”Yiddish” in their title.

            Before it became known as the ”Yiddish” language, the mother-tongue of the Khazars added many words to its limited ancient vocabulary as necessity required. These words were acquired from languages of its neighboring nations with whom they had political, social or economic relations. Languages of all nations add to their vocabularies in the same way. The Khazars adopted word to their requirements from the German, the Slavonic and the Baltic languages. The Khazars adopted a great number of words from the German language. The Germans had a much more advanced civilization than their Khazar neighbors and the Khazars sent their children to German schools and universities.

The  ”Yiddish” language in not a German dialect. Many people are led to believe so because ”Yiddish” has borrowed so many words from the German language“ [19]. «După cucerirea khazarilor de către ruși și dispariția regatului khazarilor, limba khazarilor este cunoscută ca idiș. Pentru aproximativ șase secole, așa-zișii sau autointitulații „jidani“ din Europa de Est s-au referit la ei înșiși pe când încă locuiau în țările lor est-europene de baștină, de naționalitate „idiș“. Ei s-au identificat mai degrabă ca fiind „idiș“, decât ca ruși, polonezi, galicieni, lituanieni, români, maghiari sau aparținând vreunei alte națiuni ai cărei cetățenie o aveau. Se refereau, de asemenea, la limba comună pe care o vorbeau cu toți tot ca „idiș“. Există astăzi în New York City, după cum știți, dragul meu Dr. Goldstein, multe ziare „idiș“, teatre „idiș“ și multe alte organizații culturale ale așa-numiților sau autointitulaților „jidani“ din Europa de Est care sunt identificate public de cuvântul „idiș“ în numele lor.

Înainte de a devenit cunoscut sub numele de limba „idiș“, limba-mamă a khazarilor a adăugat multe cuvinte străvechiului său vocabular limitat, precum a impus-o necesitatea. Aceste cuvinte au fost preluate din limbile națiunilor vecine cu care au avut relații politice, sociale sau economice. Limbile tuturor națiunilor contribuie la vocabularul lor în vreun fel. Khazarii au adoptat cuvinte după cum aveau nevoie din limbile germanice, slave și baltice. Khazarii au preluat un număr mare de cuvinte din limba germană. Germanii aveau o civilizație mult mai avansată decât vecinii lor khazari și khazarii și-au trimis copiii la școli și universități germane.

Limba „idiș“ nu este un dialect german. Mulți oameni sunt înclinați să creadă astfel pentru că „idiș“ a împrumutat atât de multe cuvinte din limba germană» [28].

Să ne amintim că Teatrul „Barașeum“ – acum numit Teatrul Evreiesc de Stat –, înființat de Radu Gyr, își joacă piesele de atunci și până în zilele noastre în limba idiș. Henry Ford și Kevin MacDonald au relevat că toți jidanii imigrați în S.U.A. din Europa – îndeosebi din Europa Centrală și de Est – vorbeau exclusiv idiș. Moses Rosen îl căina – cum am arătat anterior – pe jidanul comunist Şerban Leibovici că nu știa nici limba idiș, dar trebuia să meargă ca delegat la Congresul Modial Jidămesc de la Bruxelle, unde se vorbea numai în idiş! În cvasitotalitatea lor, toți jidanii sunt de origine (k)hazară și, deci vorbesc numai idiș, de vreme ce, în țările în care au imigrat, se prezentau ca fiind de „naționalitate idiș“!keep-calm-and-destroy-israel-13

7. Limba ivrit – o limbă artificială victorioasă

După înființarea șmecherită a statului Israel și însușirea abuzivă a denumirii „Israel“ – căci, normal, trebuia să-și zică Iudenland, întrucât jidanii-așchenazi nu au nici o legătură cu Biblia și cu Palestina –, jidanii sioniști ajunși la conducerea statului și-au pus problema creării unei națiuni, tot așa cum Mazzini își propusese să-i creeze pe italieni. Și, cum imigranții jidani veneau din circa o sută de țări de pe glob și vorbeau, pe grupuri, limbile țărilor din care emigraseră, s-a pus și problema înființării unei limbi oficiale, ca să se înțeleagă între ei.

Construită ca un fel de esperanto, limba ivrit a fost impusă prin ucaz și a fost însușită de toți jidanii care vin în Israel, ca să capete și ei un lustru de „iudei“. Prof. Ion Coja se numără, totuși, printre cercetătorii români cei mai versați în problema jidănească – care, din păcate, sunt și puțini. Școlit pe vremea când studierea aprofundată a marxism-leninismului era o condiție sine qua non pentru promovarea examenelor și a avansării în carieră, s-a arătat sceptic față de proiectul izraelian privind introducerea „de sus“ a limbii ivrit; pentru că el știa, conform „teoriei materialismului dialectic și istoric, verificată de practica socială“, că trebuie pornit de la bază, de la popor, iar o limbă nu se introduce în popor așa ușor de parcă ai băga un ser în venă.

Dar să-i dăm cuvântul.

«La cursul său de lingvistică generală Alexandru Graur ținuse să comenteze inițiativa sionistă, a instituirii „limbii“ ivrit ca limbă a statului Israel, prevăzându-i eșecul! Cum printre studenții filologi se numărau prin anii ’50 mulți evrei, majoritatea vajnici comuniști, dar și sioniști în timpul liber, pot deduce că teoria „tovarășului academician“ nu le picase bine!… Probabil că haluțimii de atunci, printre care și d-l Meizeles, acasă învățau de zor ivritul, pregătindu-se de ALIA,  de plecarea în Israelul străbun… Îi vor fi purtat pică lui Alexandru Graur pentru demonstrația sa privind eșecul experimentului?!… Despre ce era vorba? Sionismul, ca mișcare evreiască naționalistă, și-a propus să le dea evreilor un spor de identitate națională, evreii fiind un popor care de mai multe secole nu avea o PATRIE, locuită majoritar de evrei, și nici o limbă proprie! Așa a apărut proiectul ISRAEL ÎN PALESTINA, realizat imediat după WW2, în 1948, dacă nu mă înșel! Noul stat a declarat ivritul ca limbă națională! Ce este ivritul? În mare măsură este o limbă artificială, pe care nimeni nu a vorbit-o ca limbă maternă până de curând! Este o adaptare la necesitățile lumii moderne a vechii limbi ebraice. Pe care n-o mai vorbea nimeni de sute de ani! Prin comparație, era cam cum ar fi dacă ne-am propune să înviem limba latină, cu anumite simplificări și cu o îmbogățire a vocabularului cu termeni noi sau cu sensuri noi. Când spun că nimeni nu mai vorbește o limbă asta înseamnă că nimeni nu mai folosește acea limbă ca limbă maternă! (…)

Alexandru Graur, cu argumentele sale, de teoretician al limbii, și cu o imparțialitate deplină, a susținut, a demonstrat la curs, dar și în scris, că experimentul IVRIT nesocotește câteva principii lingvistice elementare, abătându-se de la firescul lucrurilor. Limba este fenomenul cel mai social! Inițiativele indivizilor pot în foarte mică măsură modifica o limbă. Iar inițiativa unui individ sau a unui grup de indivizi de a propune unei largi comunități o limbă nouă este sortită, teoretic vorbind, eșecului! Nu are nici o șansă de reușită! Nu-mi mai aduc aminte exact care au fost argumentele scepticismului la adresa „experimentului ivrit“ pronunțat la cel mai înalt nivel academic al acelor ani ai tinereții noastre… Dar pot eu, oricând, formula câteva argumente, care decurg logic din teoria generală a limbii! (…) De regulă, adică în mod natural, o limbă există întâi în uzul mulțimilor, iar dintre cei ce o vorbesc unii se apucă și fac literatură, adică scriu în limba respectivă, unii scriu mai bine, alții mai rău, cu mai puțin talent, apare așadar o literatură în acea limbă, mai întâi una orală, apoi una scrisă, iar la urmă de tot se ivesc câțiva care scriu gramatica și dicționarul acelei limbi, bazându-se în primul rând pe literatura scrisă cu talentul și succesul de public cel mai mare!… (…) Cu ivritul lucrurile s-au petrecut exact invers: mai întâi au apărut grămăticii, lingviștii care în secolul al 19-lea au stabilit o gramatică și un dicționar, pornind de la niște texte pe care nimeni dintre evreii de rând sau chiar mai răsăriți nu le înțelegea. Cam cum ar fi textele lui Tit Liviu sau Seneca ori Horațiu pentru noi, românii sau spaniolii de azi!… „Autorii“ limbii ivrit, al căror nume este bine cunoscut, nu au avut ca bază nimic din ce se numește, la alții, limba vorbită la nivelul popular! Nici măcar de un nivel academic nu poate fi vorba! Ci acei autori au stabilit ei gramatica și vocabularul limbii ivrit, firește, de fiecare dată având un argument ca temei, dar nu există nici o siguranță că acel argument este cel mai valabil!… De aici, caracterul artificial al întreprinderii… Au păstrat unele reguli din ebraică, potrivit gustului lor personal, pe altele le-au eliminat, ca să nu fie ivritul o limbă prea grea!… Cine își poate lua răspunderea pentru aceste „simplificări“?!

Era într-o poziție mult mai naturală limba idiș pentru a deveni limbă națională și de stat, după părerea multora! E mare păcat că idișul a dispărut sau e pe cale să dispară! Moare o literatură valabilă, pe care mâine n-o mai poate nimeni citi! Dar ce este mult mai grav și ireparabil, mor vorbitorii acelei limbi! Idișul încetează de a mai fi limbă maternă!…

Principala deosebire dintre o limbă naturală și ivritul este aceea că graiul omenesc face parte din tradiția culturală, din folclorul acelui popor, între limbă și creația literară populară fiind greu să faci o separație! (…). În plus, în toate limbile textele scrise sunt departe de a cuprinde întreaga bogăție a unei limbi, a limbii vorbite în primul rând! Textele în ebraica veche de care s-au folosit „autorii ivritului“ erau fatal lacunare față de limba ebraică vorbită, mult mai bogată, mai nuanțată. Iar cărțile despre limba ebraică dau socoteală numai de limba din textele păstrate. (…) Mă încumet să mă întreb dacă nu cumva limba ivrit, atât de săracă în comparație cu orice limbă naturală, impusă ca limbă maternă în Israel, nu deformează percepția naturală, firească, a realității pentru cei care se nasc „întru“ limba ivrit. O deformează prin simplificare, prin omisiunea unor aspecte privind atât lumea exterioară cât și, mai ales, lumea interioară! Mă întreb adică dacă nu cumva ca limbă maternă ivritul devine sursa, cauza unui handicap psihic, sufletesc… Mă întreb cât de mulți sunt evreii din Israel care nu cunosc decât limba națională a Israelului! Ivritul! Cu mari cheltuieli Israelul încurajează literatura în ivrit, dar scriitorii, oricât ar fi de atașați ideilor sioniste, se grăbesc să-și traducă cărțile sau le scriu direct în engleză… [29].

Prof. Ion Coja este un filolog profesionist, dar nu este și istoric, și sociolog, și politolog și ceea ce ar mai trebui ca să cuprindă perspectiva globală a fenomenului analizat – în acest caz sau în altele. Astfel, deși el face câteva observații judicioase – „Sionismul, ca mișcare evreiască naționalistă, și-a propus să le dea evreilor un spor de identitate națională, evreii fiind un popor care de mai multe secole nu avea o PATRIE, locuită majoritar de evrei, și nici o limbă proprie!“; și că „limba ebraică n-o mai vorbea nimeni de sute de ani!“ –, totuși, nu duce mai departe raționamentul, fiindcă se cramponează de noțiunea „evrei“ – care trimite la un popor inexistent – și de limba „ebraică“, firește, pe cale de consecință, inexistentă și ea. Deși scrie negru pe alb: „n-o mai vorbea nimeni de sute de ani!“ Păi, dacă nu o vorbea nimeni de sute de ani – de fapt, de milenii (căci nu o vorbise nimeni, niciodată, fiind inexistentă!) – cum mai poți vorbi de limba „ebraică“? A dori să reînvii o limbă care nu s-a mai vorbit de sute de ani – e vorba de limba „ebraică“ – este în totală contradicție cu acele „principii lingvistice elementare, regulile, logica limbii și teoria generală a limbii“ pe care le-a învățat și pe care le invocă prof. Coja în această pledoarie a sa! Și nu se putea vorbi de „«un spor» de identitate națională“ atâta vreme cât jidanii imigrați în Israel nu aveau nici o identitate, ca să mai fie vorba de „un spor“: căci nu aveau nici limbă, nici teritoriu, nici istorie comună, nici comunitate de idei-forță și sentimente naționale etc. – adică toate elementele necesare formării și definirii națiunii. Faptul că jelește dispariția limbii idiș atestă că nu este istoric: nu înțelege că sioniștii care au condus și conduc Israelul tocmai de aceea au născocit limba ivrit, ca să se debaraseze de limba idiș, care-i incomoda, care le atârnă ca o piatră de moară fiindcă le dezvăluie originea de popor barbar, prădalnic şi parazit, care nu are nici o legătură genetică – de sânge! – cu iudeii biblici și cu Palestina. Faptul că nu este nici politolog o atestă, pe de o parte, scepticismul său în impunerea „de sus“, de către conducerea Israelului, a limbii artificiale ivrit, și, pe de altă parte, neînțelegerea naturii tot artificiale a statului Israel: statul Israel s-a format nu printr-o evoluție firească, prin desprinderea şi individualizarea sa, într-un timp îndelungat, în cadrul Istoriei comune a popoarelor din Orientul Apropiat, ci prin voința Cahalului de a se modifica istoria prin înființarea şi insertarea geopolitică a respectivului stat: adică o înființare impusă „de sus“ şi împotriva voinţei autohtonilor, de către „cei șapte înțelepți“ ai Cahalului – în a căror existență prof. Ion Coja nu crede [30] – și aplicată prin intermediul unor marionete ca ziaristul Teodor Herzl, rabinul-șef S.S. Wise, judecătorul Louis Brandeis, președintele Woodrow Wilson, prim-ministrul Alfred Milner Balfour și  al altora de asemenea mare calibru politico-social care au confecționat „Declarația Balfour“. Deci, nefiind politolog, prof. Ion Coja nu înţelege că Israelul nu este un stat democratic, în care să se respecte „existenţa socială“ – despre care a învăţat la materialismul dialectic şi istoric –, ci un stat totalitar și militarizat, terorist, în comparație cu care Uniunea Sovietică stalinistă, Germania hitleristă, republica Chile a lui Pinochet ș.a. fuseseră niște modele experimentale: Israelul nu este „un stat cu o armată, ci o armată cu un stat!“, cum declarase cu amărăciune rabinul Moshe Menuhin.

Cum site-ul este foarte frecventat, tema ivrit a declanșat aprinse discuții pro și contra. Dintre acestea, d-l Coja a selectat o intervenție pe care o publică sub un titlu ambiguu, specific stilului său de polemist, dar din care reiese că mai mult îl înjură pe comentator decât îl laudă: „Ebraica veche sau aramaica? Mihai Vinereanu vine cu deslușiri, sporind misterul…“cop_holocaust_mic

«Domnule Profesor,

Am citit cu interes dezbaterea referitoare la limba ivrit. Trebuie să recunoaștem că d-l Corneliu Corneliu are dreptate în multe privințe,  și asta pe bună dreptate, din moment ce cunoaște problema la fața locului și de aceea nu mai intru în amănunte.

Doresc să adaug anumite detalii, care bănuiesc că nu sunt cunoscute multora dintre cei care vă vizitează site-ul. Cum știm cu toții, limba ivrit este forma modernizată a limbii ebraice vechi, limba celor mai multe cărți din Vechiul Testament și limba de cult a religiei mozaice.

În cele ce urmează, doresc să aduc în discuție câteva detalii cu privire la originea limbii ebraice, mai ales că în această discuție nimeni nu amintește despre așa ceva. Cum știm, limba ebraică este înrudită cu limba aramaică. Ambele fac parte din grupul semitic de vest (sau nord-vest), împreună cu feniciana. Aici trebuie să accentuez că ebraica și feniciana sunt, de fapt, una și aceeași limbă (s.n. – V.I.Z.) sau dialecte ale aceleiași limbi, chiar dacă acest detaliu important nu-l prea găsești în lucrările de specialitate. De asemenea, limba ebraică nu a fost niciodată prea răspândită ca limbă vorbită, iar acum 2.000 de ani era deja o limbă moartă. Pe vremea lui Iisus în Iudeea (Israel) se vorbea doar aramaica. Desigur că domnul Corneliu și alți izraelieni ar putea să nu fie de acord, dar datele istorice cam asta arată. Este bine știut faptul că limba maternă a lui Iisus era aramaica și nu ebraica. Celebrul „Eli, Eli Sabachtani?!“ (Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?) este în aramaică și nu în ebraică.

Se știe, de asemenea, că ebraica (și aramaica) a luat alfabetul de la fenicieni, fapt bine stabilit și nu mai intrăm în detalii.

Întrebarea firească pe care  o va  pune oricine este de ce ebraica a dispărut demult, chiar printre evreii din Antichitatea clasică, pe când aramaica a fost lingua franca în mai toate imperiile din Orientul Apropiat și Mijlociu, începând cu cel asirian (secolul 10,B.C.), cel babilonian și cel persan și chiar după aceea, fapt foarte bine cunoscut.  Deci, de  ce aramaica și nu ebraica? Ceva nu este în regulă aici. Datele par să spună altceva decât ceea ce suntem lăsați să credem. De aceea, răspunsul pare să fie unul singur. Evreii s-au răspândit în aceste imperii în calitate de comercianți, răspândind și limba, totodată, făcând negoț și circulând din loc în loc prin tot imperiul.

Întrucât și acest detaliu este, de asemenea, foarte puțin cunoscut, trebuie să arăt că limba aramaică este vorbită și azi în Irak și Siria de creștinii din aceste țări. Știm bine că în Irak sunt câteva milioane de creștini care vorbesc, de fapt, aramaica și nu araba, întrucât evreii, adică vorbitorii de limbă aramaică, au fost deportați de romani din acele locuri, după înfrângerea revoltei condusă de Bar-Kochba, din anii 132-135 AD și care, după cum se poate constata, mulți dintre ei au aderat la creștinism.

Cu alte cuvinte, sunt convins că evreii nu au vorbit niciodată limba ebraică în Antichitate, cu excepția clasei dominante (dar desigur nu ca limbă maternă), ci numai după înființarea statului Israel, pentru că, după cum am arătat, în Antichitate ei au vorbit aramaica. Se pare că atunci când evreii antici au decis să preia alfabetul și anumite elemente de cultură de la vecinii lor fenicieni cu care se învecinau la nord (Libanul de azi), au adoptat și limba acestora ca limbă de cultură, în care au început să-și scrie textele religioase, din care, apoi, puse cap la cap, a rezultat Vechiul Testament. Este important să arătăm că mare parte din VT a fost scris după întoarcerea din Babilon, pe vremea lui Cyrus cel Mare, regele persan care i-a eliberat din robia babiloniană. Acolo, în Babilon au stat peste 60 de ani luând contact cu marea cultură babiloniană de atunci. Inspirându-se din ea au dat la iveală cele mai importante cărți din VT, alăturându-le celor deja existente dinaintea captivității babiloniene.

După aceea, nu s-a mai scris nimic sau aproape nimic în ebraică, doar în aramaică. Talmudul și, în general, toată literatura evreiască din Antichitatea clasică și târzie au fost scrise în aramaică. În aceeași manieră textele creștine ale bisericilor din Răsărit sunt mai toate scrise tot în aramaică (numită uneori și siriacă)» [31].

Ne punem mare speranţă în faptul că marele nostru filolog Mihai Vinereanu ne va ajuta cât mai curând cu un studiu extins şi aprofundat asupra acestei teme cu privire la care, iată!, a adus deja precizări de specialitate substanţiale.

Într-adevăr, pentru d-l prof. Coja, care, cum zice olteanul, „nu prea“ cunoștea aceste aspecte de istorie antică şi contemporană, distinsul paleo-lingvist Mihai Vinereanu a „sporit misterul“. Care nu e nici un mister: încă Jaroslav Pelikan, citat anterior, afirmase că iudeii contemporani lui Iisus nu cunoșteau „ebraica“ și vorbeau, de mai multe secole, aramaica, lingua franca, precum și greaca și tocmai de aceea a fost nevoie să se traducă Biblia în greacă, spre a fi înțeleasă – culmea! – și de iudei! Dar dacă rămâi la nivelul „evreilor“ – care nu sunt „evrei“, ci jidani-așchenazi, descendenții hazarilor care vor să fie considerați „evrei“ spre a-și legitima întoarcerea în „Patria lor străbună“, Palestina, deși patria lor a fost dincolo de Caucaz, prin Asia – și, ziceam, rămâi la gândirea de jidan „pământean“ a academicianului Alexandru Graur, e mai dificil să ingurgitezi asemenea surprize lingvistice.

Există puține lucrări care să discute problema identității dintre ebraică și feniciană, această chestiune fiind un secret bine păstrat din motive ușor de înțeles: sioniştii, jidanii-aşchenazi, ţin sub obroc asemenea informaţii, pentru a nu se aduna dovezile care să demonstreze ilegitimitatea ocupării Palestinei de către ei. Iudeii antici nu au vorbit niciodată limba ebraică. Nu s-a descoperit nici o inscripție în ebraică în regiunea Orientului Apropiat, unde au trăit vechii iudei. Este menționat în Vechiul Testament, cam pe la 720 î. Ch., faptul că nimeni nu înţelegea ebraica la curtea regelui iudeu – asta în condiţiile în care primul stat iudeu se înfiinţase cu doar vreo sută de ani mai devreme. Deocamdată există informaţii despre o singură lucrare care tratează acest subiect, La civilisation Hébraïque et Phénicienne à Cartage, de eruditul jidan Nahum Slouschz (1872-1969) [32], în care spune că „între aceasta (feniciană) și ebraică sunt diferențe dialectale minimale“, iar, mai departe, tot el spune că „oricine citește inscripțiile feniciene remarcă, în mod deloc surprinzător, că asemănarea între feniciană și ebraică este așa de mare încât este dificil să decizi și să spui dacă este vorba de dialecte ale aceleiași limbi“. În schimb, există un număr extrem de mare de inscripții în aramaică pe o arie foarte mare. Iudeii au vorbit dintotdeauna aramaica și unii o mai vorbesc și azi, în Orientul Apropiat și Mijlociu. Limba este vorbită și de creștinii din Siria și Irak, numărul lor ridicându-se la circa 2 milioane (statisticile dau între 1-2 milioane). Aramaica este și limba de cult a multor denominații creștine din regiune, dar și a Bisericii Sfântului Toma din India. Prin comparație, nu există nici o mențiune că ebraica s-ar fi vorbit undeva, din Antichitate până azi. În afară de Vechiul Testament și de unele texte antice din Talmud (şi alte câteva), în rest, toate lucrările iudaice şi jidăneşti sunt scrise în aramaică şi nu în ebraică!

Martin Luther - On The Jews and*

Este, totuși, îmbucurător faptul că aceste schimonoseli lingvistice introduse în ultimele dicţionare, provocate de lichelism sau de frica de a nu fi etichetați ca „antisemiți“ – cuvânt care, cum demonstrase încă Arthur Koestler, nu are nici o noimă! – sunt contrazise chiar de literatura jidănească. Astfel, în toate titlurile din bibliografia studiului de față și în aceea a lucrărilor citate, în literatura de specialitate, de uz public, în presa occidentală – fie ea engleză, franceză, germană, spaniolă etc. – termenul folosit este cuvântul jews, juif, judió etc. și nu hebrew, hébreu! De exemplu – dintre altele nenumărate –, titlul cărții marelui erudit jidan Nahum Goldmann din ediția originală este Le Paradox Juif, cel din traducere este The Jewish Paradox; tot marele erudit Nahum Goldmann a înfiinţat Encyclopaedia Judaica – ajunsă acum la 22 de volume [33], nu Encyclopaedia Hebraica; cartea lui Flavius Josefus Războaiele iudaice este tradusă în limba franceză astfel: Flavius Josèphe, La Guerre des Juifs contre les Romains, cu precizarea: Texte traduit sur l’original grec par Arnauld D’Andilly – deci e vorba de „l’original grec“ și nu de „l’original hébraïque“; fabulatoarea propagandistă holocaustistă Lucy Dawidowicz şi-a intitulat cartea ei de căpătâi The War Against The Jews, şi nu The War Against The Hebrews; prolificul Paul Giniewski a scris şi La croix des Juifs; de altfel, el analizează şi noua boală de care suferă jidanii, „ura de sine“ [34]. Aşadar, lista cărţilor, studiilor, articolelor elaborate de autori jidani sau ne-jidani care întrebuințează numai cuvântul Juifs/Jews/Jude/judió este uriaşă; în schimb, e facil de făcut lista cu lucrările care au în titlu cuvântul hébreu/hebrew, fiindcă sunt doar câteva. Cu unele excepții insignifiante numeric și calitativ, aproape toți autorii occidentali jidani sau ne-jidani scriu despre Juifs/Jews/Juden/judiós – fiindcă asta este realitatea istorică – și nu despre Hebrews, fiindcă aceștia nu au existat.

Am recurs la multe texte citate în original deoarece mi-au servit tocmai acestui scop: să demonstrez pe bază de documente originale – îndeosebi ale autorilor jidani –faptul că literatura pe această temă – şi, în cadrul acesteia, aspect foarte elocvent, literatura holocau$tică – este populată de Juifs, Jews, Jüden, Judió și nu de Hebrews, și, totodată, că numai în România suntem siliți de teroriștii holocaustiști – de conivență cu lichelele care ne conduc, mituite de finanța jidănească internă și internațională – să folosim cuvântul „evreu“, care nu are nici un temei filologic științific și istoric.

Apropo de teroriști: primul terorist „român“ a fost… jidanul militant comunist şi anarhist Max Goldstein (1898-1924): a fost considerat principalul autor al atentatului cu bombă din 8 decembrie 1920 de la Senatul României. Atentatul s-a soldat cu zeci de răniţi şi trei morţi: Dimitrie Greceanu, ministrul Justiţiei, şi senatorii Demetriu Radu (episcop greco-catolic) şi Spiridon Gheorghiu. Printre înalţii demnitari răniţi s-a aflat și generalul Constantin Coandă, tatăl pionierului aviației reactive Henri Coandă [35]. Pentru faptele sale, Max Goldstein trebuia împușcat imediat, împreună cu toți cei care l-au ajutat și cu toți jidanii din cartier – fiindcă toți știau despre atentatele comise și, deci, erau tăinuitori și complici direct sau prin nedenunțarea criminalului. Acum, în fond, crimele sale sunt minore în comparație cu faptul că jidănimea din România a distrus, practic, țara după retrovoluția din decembrie 1989. Și acum au tupeul să spună că îi jignim dacă îi apelăm pe numele lor dat de latini: judaeus = jidani. Pentru acești dușmani ai întregii Lumi nici glonțul nu este o jignire suficientă: trebuie o bombă termonucleară dată în mod preventiv cât mai degrabă, ca replică anticipată la amenințările cu atacul cu rachete nucleare ale jidanului „olandez“ Martin van Creveld.

Ca atare, recomand tuturor românilor care vorbesc și scriu pe această temă și, în primul rând, traducătorilor, istoricilor, politologilor, politicienilor, să nu se mai supună ucazului dat de Academia Română, să elimine din limbaj termenul „evreu și să-l utilizeze pe cel de iudeu când se referă la Antichitate – ca reflectare a terminologiei latine, care, ea însăşi, oglindea o realitate istorică prin cuvântul Judaeus/Judaei, devenit, ulterior, Jew în limba engleză, juif în limba franceză, Das Jüden în limba germană, judió în limba spaniolă etc. – și să-l utilizeze exclusiv pe cel de „jidan, utilizat corect de limba română, care este o limbă protolatină și, deci, constituie noțiunea științifică, istorică și care trebuie folosită, fără să fie deloc „peiorativă“, cum țipă fariseii jidani din România! Firește, așa cum am mai propus, este necesar să se aplice și corolarul acestui imperativ: trebuie eliminat din toată legislația cuvântul „antisemit“ și înlocuit cu „antiromânesc“, pentru a se asigura o acțiune reparatorie la agresiunile antiromânești comise de țiganii denigratori și prolifici, de maghiarii secesioniști și de cei mai periculoși, jidanii holocaustiști.Inainte si acum

NOTE

[1]. Benjamin H. Freedman, „FACTS ARE FACTS“. Bridger House Publishers, Carson City, USA, 2013.

[2]. David Yallop, ÎN NUMELE DOMNULUI. Editura All, Bucureşti, 1997.

[3]. Sau „Iisus din Nazareth… “, nazarinenii fiind în sens strict „locuitorii din Nazaret“. Autorul se înșeală în privința Nazaretului, localitate întemeiată abia în secolul al VIII-lea al erei noastre, de către administrația bizantină a Palestinei. Expresia Iisus Nazarineanul nu vine de la numele unei localități Nazareth, cum greșit s-a crezut, ci de la cuvântul „nazireu“ adică închinat sau făgăduit lui Dumnezeu. Cf. Robert Ambelin, Les lourds secrets du Golgotha (Secretele teribile ale Golgotei) și Jesus ou le secret Mortel des Templiers (Iisus sau secretul mortal al Templierilor), Paris, ed. Robert Laffont, 1974 și 1972.

[4]. Benjamin H. Freedman, op. cit., pag. 15.

[5]. Umilirea viza și pe „iudeeni“, care au pus la cale supliciul răstignirii.

[6]. În ceea ce priveşte cultul lui Yahve şi înţelegerea acestuia, trebuie spus că, pe timpul lui Iisus Hristos, această concepţie nu era „în stare născândă“, ci mai curând „în stare de declin“ (fariseism) faţă de intensitatea cultului izraeliţilor, după cum vom vedea mai încolo. Totuşi, exista şi o “concepţie născândă“ (pe care Freedman a omis-o printr-o prescurtare de gândire), după care revelaţia lui Yahve s-ar face de asemenea anumitor oameni care nu sunt izraeliţi. Universalismul cultului lui Yahve este unul dintre fundamentele creştinismului.

[7]. Acest lucru o fi evident, dar numai pentru Iudeea. În ceea ce priveşte Galileea propriu-zisă, mereu gata de secesiune şi de unde se trăgea Iisus Hristos, lucrul este discutabil. Cf Ioan, 6, 14-15: „Iar oameni (care trăiau în apropierea Lacului Tiberiadei) văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: Acesta este într-adevăr Proorocul, care va să vină în lume. Cunoscând, deci, Iisus că au să vină și să-l ia cu sila ca să-l facă rege, S-a dus iarăși în munte, El singur“.

[8]. Totuşi, dacă epitetul regional, care califică adesea un om, este legat de locul naşterii acestuia, unde el a crescut şi de la care şi-a însuşit particularismele populaţiei respective, Iisus Hristos ar trebui atunci să fie numit „Galilean“. Practic, însă, nu s-ar schimba nimic, căci Galileea este şi ea o provincie plurietnică şi multiconfesională, într-un grad mai înalt chiar decât Iudeea. În consecinţă, cuvântul „galilean“ este şi mai depărtat de cuvântul „jidan“, decât acela de „iudean“. În cele ce urmează, termenul modern de jidan va fi analizat de autor în toate semnificaţiile lui.

[9]. Dicţionarul Félix Gaffiot din 1934 prezintă următoarele intrări:

Judaea, ae, nom fém. (din gr. ioudaia): Iudeea (Pline, 5, 70, Suetonius, Viaţa lui Titus 4, Tacit, Istorii 5, 2.

Judaeus, a, um, adj., de Judee, juif. Plin: 13, 46; 31, 95. Substantivat la masculin plural: les Juifs. Cicéron: Pro Valerio Flacco 37. Horațiu: Satires, 1, 5, 100. Tacite: Istorii 5, 2.

Judaea, nom. fém., femme juive. Juvénal: 6, 543.

În acest punct, întrucât dicţionarul însuşi îl contrazice pe Benjamin Freedman, camuflarea unei aşa erori devine imposibilă… Totuşi, numai o lectură superficială ne face să presupunem această eroare. Să nu ne furăm singuri căciula. Freedman nu învârte cuvintele pentru a arăta că Iisus Hristos nu era „jidan“, cum se spune, ci „iudeen“. După cum se va preciza în continuare, problema lui Freedman este explicarea evoluţiei naturale prin care de la latinescul iudaeus s-a ajuns la cuvântul englezesc jew, francezul juif, germanul juden, românescul jidan etc. Această evoluţie este la originea unei confuzii dramatice. Este vorba de o confuzie pe care o vehiculăm fără să băgăm de seamă, când desemnăm adepţii autentici ai religiei lui Yahve, din Vechiul Testament, prin termenul de „jews“, „juifs, „jidani“ etc. Aceeaşi confuzie se produce când credem că jidanii“ de astăzi sunt descendenții adepţilor autentici ai religiei Vechiului Testament. Ne-ar trebui două cuvinte, pentru a distinge aceste două realităţi distincte, singurul mod de a permite gândirii să iasă din acest amalgam. Pentru a depăşi acest inconvenient major, am putea utiliza expresia de iudeu, eventual pe aceea de „izraelit adevărat“, lansată de Blaise Pascal, pe cât se pare pe baza Evanghelistului Ioan 1, 47 („Iisus a văzut pe Nathaniel venind către el, şi a zis despre el: iată cu adevărat izraelit, în care nu este vicleșug“). Pascal ne permite, astfel, să punem capăt confuziei între cei ce caută a înşela şi cei ce îl onorează cu adevărat pe Yahve. Această fericită expresie apare în capitolul 13 al „Dovezilor religiei creştine“, cunoscute sub numele de Panseuri ale lui Pascal: „(Iisus Hristos) ne-a învăţat că aceste lucruri nu sunt decât figuri, ce înseamnă un adevărat izraelit, o adevărată tăiere împrejur, o adevărată Pâine din Cer etc.“. Asta nu înseamnă că chiar știm ce este aceea o tăiere împrejur, de ce în ziua a opta și numai a opta, cine și în ce fel îndeplinește acest ritual magico-chirurgical, care sunt consecințele lui endocrinologice, de exemplu.

[10]. Ioan, 19, 21.

[11]. După câte ştiu, Evangheliile sunt singurele documente care atestă protestul. Ca documente scrise care relatează anumite evenimente (fie acestea cu caracter religios), Evangheliile sunt documente istorice autentice, chiar dacă trebuie interpretate cu precauţia relativă documentelor cu caracter religios. Astfel, documentaţia istoriei „Evreilor“ ca și a Jidanilor și a altor popoare provine aproape în întregime din Vechiul Testament, ca şi istoria Arienilor din India, bazată şi ea tot pe texte sacre.

[12]. Din singularul ioudaiwv.

[13]. Ioan, 19, 21: „scripsit autem et titulum Pilatus et posuit super crucem erat autem scriptum Iesus Nazarenus rex Iudaeorum“ (Vulgata).

[14]. Este adevărat, nici o religie din epoca respectivă nu purta un nume derivat din „Iuda“ sau „Iudeea“, lucru valabil pentru toate limbile, inclusiv „ebraica“. Dacă eventual un astfel de cuvânt va fi existat în sfera greco-romană, nu a putut fi vorba decât de ceva foarte recent, întrucât nu găsim nici o urmă scrisă înainte de Flavius Iosif. Situaţia religioasă din Galileea era mult prea complexă pentru a încăpea într-un singur şi unic cuvânt.

[15]. În ceea ce priveşte prima accepţie a cuvântului „juif“ (jidan, în franceză), există exemple mai timpurii decât în engleză, cazul Etiénne Boileau, în veacul al XIII-lea (Dictionnaire Etymologique et Historique Larousse). Cuvântul „judaïsme“ (iudaism) apare pentru prima dată la Gautier de Coincy, tot în secolul al XIII-lea. Originea acestor cuvinte urcă la latinul Iudaeus, din grecescul ioudaiwv, derivat din substantivul propriu ioudaia, venit din ebraicul yehudi şi însemnând „al lui Iuda“, subînţeles „Regatul lui Iuda“, de asemenea „al regatului tribului Iuda“, subînţeles „al regatului tribului constituit de fii lui Iuda“, subînţeles „regatul tribului constituit de fii lui Iuda, el însuşi al patrulea fiu al lui Iacob-Israel“ etc. Tribul lui Iuda a dat în Antichitate numele de Iudeea, provinciei primite (alături de aceea a tribului Benjamin) la împărţirea Canaanului. În ceea ce ne privește, ca Români, Glossariu care coprinde vorbele d’in limb’a romana (Laurianu și Massimu, Bucuresci, 1871) cuprinde termeni ca jidovesce, jidovu, judanu (din judæus), jidovia, jidovime, jidovi, jidovismu, judanismu, jidovoica, jidovescu, fără termenii evreu, israelit sau iudeu. Din perspectiva care ne interesează, în urmă cu 150 de ani, străbunicii noștri știau ce vorbeau, când catadixeau să îi bage în seamă pe hazaro-jidani, fără să riște un proces în numele vreunei scelerate Ordonanțe de Urgență Guvernamentală, în genul sceleratei și neconstituționalei 31/2002, adoptată hoțește, sub guvernarea pușcăriașului Adrian Năstase.

[16]. Benjamin Freedman, op. cit., pag. 18; pentru a constata „modernizarea“ prin introducerea lui Jew în text, vezi: William Shakespeare, COMPLETE PLAYS. Fall River Press, New York, 2012, pag. 401.glontul-afis-e1334243681335

[17]. La fel stau lucrurile cu cuvântul francez „juif“.

[18]. Benjamin Freedman, op. cit., pag. 19.

[19]. Ibidem, pag. 21.

[20]. Ibidem, pag. 22.

[21]. Cămilă, în limba engleză.

[22]. Cazul profesorului Ion Coja, de exemplu, personalitate cu o mare contribuție la problematica iudeo-jidovească și hazară din România, în partea ei holocaustică. Dintr-o prietenie admirabilă în sine, prof. Coja folosește aproape fără excepție cuvântul „evreu“, ignorând realitățile și distincțiile existente și cuvenite. Am văzut, nu toți semiții sunt evrei. Cu toată legenda din jurul numelui lui Heber, nu a existat un trib al acestuia, deci nu se poate vorbi, legitim, de o etnie sau popor evreiesc. Fără să vorbească de Heber, unii istorici admit existența unui trib „hebraic“, al „ebreilor“, dispăruți înainte de Avraam, a căror contribuție unică în Istorie este de natură lingvistică: existența cuvântului „hébraïque“, „hébreu“, adică „ebreu“, „evreu“ pe româneşte. Tribul lui Avraam, orice nume ar fi purtat el, a adoptat „ebraica“ înainte de Avraam. Confuzia este scuzabilă, s-a produs în toate timpurile și locurile, nu, însă, pe pământ palestinian, nici în vechiul Israel sau în Iudeea. În urmă cu aproape 150 de ani, la 1866, tipografia Teodor Vaidescu din București publica interesanta broșură a lui Hasdeu: Talmudul ca profesiune de credință a poporului Israelit. Nu se știe precis dacă „poporul Israelit“, amintit de Hasdeu, a fost semit. Vreme de secole, în jurul anului 1.000 înaintea erei noastre, regatul celor zece triburi în frunte cu Israel a refuzat să recunoască evoluția ideologico-religioasă a Regatului Iudaic (triburile Iuda, Benjamin și o parte dintre Leviți), religia lui fiind un mozaism mai rațional decât al Iudeilor, care i-a dus pe aceștia la fariseism, talmudism, iudaism, sionism. Talmudul nu este creația lui Israel, dispărut din Istorie, împreună cu cele zece triburi, în 722 î.e.n. Comentarea Torei și începuturile constituirii Mișnei sunt anterioare cuceririi Regatului Iudaic de către Nabucodonosor, la 597 î.e.n., 125 de ani după ducerea în sclavie, de către Asirieni, a celor zece triburi, cu Israel în frunte. Începută probabil prin secolele nouă sau opt î.e.n, redactarea Talmudului a continuat sub robia babiloniană și după aceasta, atât la Babilon, cât și în Iudeea, fiind încheiată practic după cincisprezece secole, prin veacul al VI-lea după Hristos. Dacă într-adevăr s-a încheiat! Talmudul nu poate fi atribuit poporului israelit, iar acesta nu poate fi confundat cu evreii, nici cu iudeii. Totuși, confuzia s-a comis, inclusiv de către savantul lingvist și istoricul Hasdeu. Lucrul se explică prin manipularea lumii creștine, pe tema convertirii hazarilor la talmudism, manipulare veche de treisprezece secole. Pentru a pune capăt confuziei multiseculare și manipulării unora de către alții, se impune să terminăm cu aproximările în folosirea termenilor de evrei, izraeliți, iudei, hazari, jidani și a derivatelor acestora. Este evident efortul unor jidani sau hazari de a vrea să treacă drept „evrei“. Să fie denumiți „evrei“ în România, pe motiv că termenul jidan ar fi „peiorativ“! Am relevat mai sus că nu este peiorativ, ci este un termen consacrat istoric  și științific – adică reflectând realitatea. Și am arătat că în celelalte țări sunt desemnați ca fiind „jidani“, adică  prin echivalentul cuvântului „jidan“ în limbile respective: juif, jew, jüde, judió etc. și nu prin echivalentul cuvântului „evreu“: hébreu/hebrew. Așadar, nu au motiv să se supere. Și, apoi, asta este problema lor, nu a noastră. Nu putem silui limba română pentru a face plăcere prietenilor, oricât de scumpe ne-ar fi prieteniile. Poporul român nu poate și nu trebuie să plătească datoriile personale contractate de unii sau alții. Lucrul este foarte important, întrucât manipularea aceasta de treisprezece secole este încă în plină desfășurare. Cât despre prietenii profesorului Coja, se știe că unul dintre ei este illustrissimul Alexandru Graur, foarte academician, care, de-a lungul primilor zeci de ani ai comunismului se străduia să ne învețe românește, pe noi, vorbitorii de română de când lumea și pământul. Aceluiași Alexandru Graur, în semn de omagiu, Păstorel Teodoreanu i-a dedicat o călduroasă epigramă: „Domnul Graur se căznește / Să ne-nvețe românește / Noi l-om crede când i-o crește / Bucățica ce-i lipsește!“ Bucățica respectivă nu este neglijabilă în ceea ce privește necesara distincție între termenii de jidan, evreu, izraelit și alții. De altfel, deși nu foarte corect, toată lumea spune jidan, adică jew, juif, jude, judió etc. De ce am spune noi altfel. Pentru că suntem mai lași decât englezii, francezii, germanii, spaniolii, rușii, ungurii, sârbii și alții?

[23]. Astfel, Longman English dictionary, un fel de DEX ilustrat pentru englezi, dă următoarea definiţie cuvântului „Jew“ (Jidan): „Membru al unui popor a cărui religie este iudaismul, care a trăit cândva pe pământul lui Israel, unii trăind (astăzi) în Statul modern Israel, ceilalţi în diverse ale ţări ale lumii“.

[24]. Josef Kastein, HISTORY AND DESTINY OF THE JEWS. Simon Publications, 2001, pag. 7.

[25]. Alexandra-Iulia Zărnescu, „Cuvântul xenofobie trebuie scos din uz“, pe http://www.altermedia.info/romania/2008/08/29/cuvantul-xenofobie-trebuie-scos-din-uz/.  

[26]. Benjamin Freedman, op. cit., pag. 68-72.

[27]. I. B. Pranaitis, THE TALMUD UNMASKED. The Secret Rabbinical Teaching Concerning Christians. ICGtesting, USA, f.a., pag. 77 şi urm.

[28]. Benjamin H. Freedman, op. cit., pag. 58 și urm.

[29]. Ion Coja, «Experimentul „IVRIT“ și Alexandru Graur», 20 ianuarie 2015, pe http://ioncoja.ro/doctrina-nationalista/experimentul-ivrit-si-alexandru-graur/.

[30]. Ion Coja, „Ipoteza Gheorghe Mateevici“, 28 octombrie 2010, pe http://ioncoja.ro/holocaust-in-romania/ipoteza-gheorghe-mateevici/.

[31]. Ion Coja, Ebraica veche sau aramaica? Mihai Vinereanu vine cu deslușiri, sporind misterul…“, 16 februarie 2015, pe http://ioncoja.ro/textele-altora/ebraica-veche-sau-aramaica-mihai-vinereanu-vine-cu-deslusiri-sporind-misterul/.

[32]. Nahum Slouschz, La civilisation hébraïque & phénicienne à Carthage: conférence faite à l’Institut de Carthage, pe http://www.worldcat.org/title/civilisation-hebraique-phenicienne-a-carthage-conference-faite-a-linstitut-de-carthage/oclc/7500874.

[33] Cf. http://www.gale.com/pdf/facts/EncyJudaica.pdf.

[34]. Paul Giniewski, ANTISIONISME: LE NOUVEL ANTISÉMITISME. Cheminements, 2005, pag. 252-260.

[35]. Sabina Ghiorghe, «Povestea „monstrului cu cârlig“. Primul terorist român care a montat o bombă cu ceas în spatele unei perdele dintr-o cameră a Senatului», în Adevărul, 31 mai 2015, pe http://adevarul.ro/locale/vaslui/incredibila-povestea-monstrului-carlig-terorist-roman-montat-bomba-ceas-spatele-perdele-dintr-o-camera-senatului-1_5568c32bcfbe376e35ba8308/index.html?ref=yfp. Vă rog să rețineți și greșeala Sabinei Ghiorghe – ca să nu zic prostia ei patentă, fiindcă se supără – din redactarea titlului: scrie „primul terorist român“, deși, din probitate ziaristică și din respect pentru români, trebuia să pună măcar între ghilimele cuvântul „român“. Dar, mai corect era să scrie „jidan“, deoarece, pe vremea aceea, așa se denumea un astfel de minoritar: jidan, ovrei, jidov. În fond, folosea timpul istoric, pentru că așa este normal să se procedeze în asemenea cazuri pentru a reda atmosfera istorică. Sau dacă îi este frică – și se vede că îi este frică – trebuia să fi formulat altfel: „Primul terorist din România…“; „Primul terorist așchenaz care…“; sau mai clar: „Primul terorist iudeu care…“ Vedeți că este o căcăcioasă?! Cu asemenea ziariști, care compun „a patra putere în stat“, nu mai scoatem noi țara din nenorocirea în care ne-au băgat jidanii.

Colonel (rtg.) Vasile I. Zărnescu

Cuvantul „jidani“: concept geopolitic si istoric

$
0
0

 

 Cuvântul „jidani“: concept geopolitic şi istoric

 Cuvântul „jidani“ semnifică un concept geopolitic şi istoric, prin care se indică aria geografică iniţială de atestare istorică a existenţei jidanilor, cu cele două ramuri foarte diferite genetic, dar „unite“ cultic: jidanii-sefarzi și jidanii-așkenazi. Jidanii-sefarzi, atâți câți mai sunt și considerați ca fiind descendeții „evreilor“ biblici, s-au răspândit în Orientul Apropiat și în jurul Mediteranei. Jidanii-așkenazi își au obârșia geografică în zona situată la nordul şi nord-estul Mării Caspice, iar originea etnică este cea turco-mongolă a poporului respectiv: khazarii. De aceea, termenul „jidan“ nu are nimic peiorativ în el, cum pretind „somitățile“ din Academia Română – în particular de la Institutul de Lingvistcă al Academiei – manevrate de jidani și care le cântă în strună jidanilor tocmai pentru ca ei, jidanii, să îşi mascheze originea non-iudaică-biblică, dar cu scopul perfid de a se da drept „evrei“, căci, ca așa-ziși „evrei“, ar avea un pedigri biblic, transformat într-unul eminamente rasist – „poporul ales“, deci, unicul „popor ales“ – şi, astfel, şi-ar aroga superioritatea asupra tuturor celorlalte popoare! Din acelaşi motiv au acaparat Comitetul de atribuire a premiilor Nobel, spre a le acorda cu prioritate jidanilor-așkenazi, ca să impună şi în acest mod ideea superiorităţii intelectuale a jidanilor, în esență, a „poporului ales“.

Remarcabil este faptul că, în rândul contestatarilor „Holocaustului unic“ –pe care-l clamează cu neruşinare incontinentă escroci internaționali ca Elie Wiesel[1], Simon Wiesenthal, istorici improvizați ca Léon Poliakov, Efraim Zuroff[2], Marco K. Katz[3], Radu Ioanid[4] şi alţii mai mărunţi de la noi, ca Teşu Solomovici, Aurel Vainer, Emil Constantinescu, Andrei Marga şi „escrocul politic“[5] Răzvan Theodorescu – se înregimentează şi revizionişti jidani, dar cinstiţi, competenţi şi renumiţi în profesia lor, ca Norman Finkelstein, cu deja faimoasa lui carte INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI[6], ca eminentul filolog și politolog Noam Chomsky, ca istoricul și chimistul Israel Shahak sau ca Bobby Fischer, celebru ca şahist, dar mai puţin cunoscut în România ca negaţionist vehement şi perseverent al holocaustului: „A negat holocaustul şi şi-a anunţat intenţia de a demasca crimele evreilor şi a susţinut că Statele Unite sunt o «farsă controlată de evrei ticăloşi, circumcişi, murdari şi coroiaţi»“[7] – afirmaţie din cauza căreia a fost persecutat și alungat din S.U.A. Pentru că Bobby Fischer a încercat să organizeze un meci de șah în Iugoslavia – spre a sfida S.U.A. încălcând astfel embargoul impus de „patria libertății și a democrației“ –, Statele Unite i-au retras cetățenia şi l-au fugărit peste tot, până la moarte[8]!

Fireşte, toţi aceşti „negaţionişti“ jidani au fost denigraţi şi chiar persecutaţi (Norman Finkelstein, Israel Shahak sau Bobby Fischer, Benjamin Freedman), ca să nu mai spunem de alţii, ne-„evrei“ – cum e cazul cu autorul memorabilei cărţi Mistificarea secolului XX, Arthur Robert Butz, sau băgaţi la închisoare, ca David Irving, Ernst Zündel, Jürgen Graf, Germar Rudolf, sau cei care au fost bătuţi, ca Roger Garaudy, Paul Rassinier, George Pișcoci-Dănescu, Robert Faurisson şi alţii.

În opinia comună, și chiar a celor preocupați mai intens de „chestiunea jidănească“, este puternic înrădăcinată ideea unei disjuncții curioase, disjuncție a cărei „victimă“ i-am fost o vreme[9], până ne-am dumirit: anume că noțiunea „jidani“ s-ar aplica numai așkenazilor, adică descendenților actuali ai poporului hazar, pe când noțiunea „evrei“ i-ar desemna pe sefarzi, adică pe așa-zișii „evreii adevărați“. Trebuie să facem aici corectura radicală.

Chiar și fără să comentăm cât de „adevărați“ mai sunt sefarzii ca presupuși descendenți ai „evreilor“ după trei milenii de relativă metisare și de preumblare prin teritoriile din Orientul Apropiat și din hinterlandul Mării Mediterane și, apoi, prin toată lumea, această disjuncție este absolut falsă din două motive: 1) denumirea unei etnii nu se dă numai după rasă, ci și după limba vorbită, după baștină, adică după locul naşterii (natul!, care dă şi conceptul de naţiune) şi, de aici, în genere, după teritoriul pe care îl locuieşte din vremuri ancestrale, adică denumirea unei etnii se face după elementele constitutive ale naţiunii; și 2), şi acesta este motivul fundamental al falsităţii, disjuncţia între „jidani“ și „evrei“ nu se face și nu se impune decât în România, fiindcă, în mod ocult, jidanii au reuşit să impună în țara noastră folosirea cuvântului „evrei“ şi continuă să o facă, vrând, nici mai mult, nici mai puțin decât folosirea exclusivă a cuvântului „evrei“ – adică au cerut, cum se ştie, scoaterea cuvântului „jidan“ din dicţionare, la fel ca ţiganii, care şi ei vor scoaterea cuvântului „ţigan“ din dicţionare. În alte țări, și mai ales în Occident, jidanii sunt desemnați prin noțiunile jew, juif, jude, judió, giudio etc., adică prin cuvintele corespunzătoare în limba română a denumirii „jidan“ – toate aceste denominații fiind formele autohtone din respectivele țări, forme derivate toate din latinescul judaeus/i!

În țările Europei Centrale și de Est – Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Rusia etc. – se utilizează, în mod firesc și acceptat cu naturalețe de jidani, cuvântul de sorginte slavă „jidov“, în diferitele sale forme fonetice și grafice, în funcție de geografia locului. Astfel, în Al Doilea Război Mondial, jidanii și-au înființat diverse organizații obștești și paramilitare pentru a lupta contra germanilor. Situația din Polonia este dezvăluită cu nonșalanță chiar de către marea mincinoasă holocaustistă Lucy S. Dawidowicz, fără să-și dea seama că oferă o excelentă muniție „antisemiților“. Numai că de data aceasta ea a fost nevoită să redea realitatea, deoarece aceasta era favorabilă jidanilor. «The Left Labor Zionists favored two apparatus, for „every armed undertaking in the ghetto must be weighed and measured; we dare not permit any reckless acts that might bring about a premature liquidation of the Warsaw ghetto“. Even if all the Jews were to expire in the ghetto, the party still carried an obligation for its acts to the Jews throughout the world and its fraternal parties abroad. „We do not want to be maligned in our graves for reckless acts committed here“. The Left Labor Zionist insistence that political parties the combat organization finally prevailed. The organization was called Źydowska Organizacja Bojowa (ŹOB; Jewish Combat Organization)»[10]. Pe românește: «Muncitorii Sioniști de stânga optau pentru existența a două aparate de conducere pentru că „orice acțiune armată din ghetou trebuie bine gândită și evaluată; nu ne putem permite acțiuni nesăbuite, care să ducă la lichidarea prematură a ghetoului din Varșovia“. Chiar dacă toți evreii din ghetou urmau să moară, partidul purta responsabilitatea actelor sale față de evreii din toată lumea și față de partidele frățești din străinătate. „Nu vrem ca după moarte să fim vorbiți de rău pentru actele iresponsabile comise pe această lume“. Insistența Muncitorilor Sioniști de stânga ca partidele politice să controleze organizația de luptă a avut în cele din urmă câștig de cauză. Organizația s-a numit Źydowska Organizacja Bojowa (ŹOB: Organizația de luptă a evreilor)“»[11]. Traducerea fiind făcută la editura jidănească Hasefer, denumirea „Organizația de luptă a evreilor“ este incorectă și trebuie citită și pronunțată „Organizația de luptă a jidanilor“. Literele „Ź“ și „w“ se pronunță în limba polonă „j“ și, respectiv, „v“; deci se pronunță „Jidovsca Organizacia Bojova“, unde „Jidovsca“ nu înseamnă „evreiască“, ci „jidovească“, „jidănească“.

„Confronted with the need for such political representation, the de facto combat organization then coopted, besides the Left Labor Zionists, also the General and Right Labor Zionists. These parties, together with the youth groups (Hehalutz, Hashomer Hatzair, Dror), constituted the Źydowski Komitet Narodowy (ŹKN; Jewish National Committee), which was to serve as the political arm of the combat organization[12]“ – „Confruntată cu necesitatea asigurării unei astfel de reprezentări politice, organizația de luptă deja existentă a cooptat, pe lângă Muncitorii Sioniști de stânga, și pe Sioniștii generali, ca și pe cei de dreapta. Aceste partide, împreună cu grupările de tineret (Hehalutz, Hashomer Hatzair, Dror), au construit Źydowski Komitet Narodowy (ŹKN: Comitetul Național Evreiesc), care urma să funcționeze ca braț politic al organizației de luptă“[13]. La fel, corect se pronunță: Jidovski Komitet Narodovi, Comitetul Național Jidănesc. De asemenea, s-au înființat Źydowska Samopomos Spolecźna[14] (ŹSS; Jewish Communal Self-Help – Organizația Jidănească de Întrajutorare Comunitară), Źydowski Zwiaczek Wojskowy (ŹZW: Uniunea Militară Jidănească), Źydowski Komitet Koordynacyjny (ŹKK: Comitetul Jidănesc de Coordonare)[15]. În Slovacia, „on September 26, 1940, a new decree established the Ùstredna Žydov (Center of Jews) as the only authority permitted to represent the Jews, responsible to the Central Economy Office (under the Minister of the Interior) and obliged to transmit its instructions to the Jews“[16] – „pe 28 septembrie 1941, printr-un nou decret, a fost înființată Ùstredna Židov (Centrala Evreilor), ca unică autoritate cu drept de reprezentarea evreilor, subordonată față de Biroul Economic Central (al Ministerului de Interne) și obligată să transmită evreilor instrucțiunile ce trebuiau aduse la îndeplinire“[17]. De fapt, e vorba, în limba slovacă, de Ustredna Jidov, adică Centrala Jidanilor – așa cum, și în România avea să se înființeze „Centrala Evreilor“, condusă de Radu Lecca.

După cum se vede din notele bibliografice, Lucy Dawidowicz analizează aceste organizații jidănești pe zeci de pagini; e-adevărat că ea nu mai repetă – probabil de jenă – denumirea integrală a organizațiilor – Źydowska Organizacja Bojowa, Źydowski Komitet Koordynacyjny, Źydowski Zwiaczek Wojskowy etc. –, ci doar sigla acestora, ŹOB, ŹKK, ŹZW, ŹKN, ŹSS, dar în care litera Ź indică inițiala J a numelor lor autentice, oficiale, înregistrate în documentele lor jidănești interne, în măsura în care organizațiile erau înființate legal de către Guvernământul General al celui de-Al Treilea Reich, sau chiar în documentele oficiale ale statelor în care funcționau: „Jidănească“, „Jidănesc“. Așadar, jidanii din Polonia, Slovacia, Ungaria („jid») și Rusia („jidov“) își zic ei înșiși jidani, au organizații în ale căror denumiri sunt incluse cuvintele „Jidănească“, „Jidănesc“, „Jidov“. Și nu se mai supără nimeni că se autojidănesc sau că se autojignesc! Numai în România ni se impune folosirea cuvântului „evreu/i“, care nu are nici o noimă fiindcă nu reflectă nici o entitate etnică istorică: nu a existat un popor numit „evreu“. De ce se face această presiune contra României? În mod clar pentru a testa voința românilor de a li se opune jidanilor sau pentru a le întări atitudinea lor obedientă față de jidani, ca în zilele noastre[18].

Vom relua, ulterior, analiza cuvântului „jidan“.

Așadar, aceasta este corectura pe care o introducem și care trebuie reținută: nu există nici o deosebire între „evrei“ și „jidani“: toți sunt numai „jidani“. Desigur, mai puţin pentru prof. Ion Coja, pentru care toţi „jidanii“ ar fi „evrei“ şi asta fiindcă, pe de o  parte, el are „mulți prieteni evrei“ – cum repetă frecvent – și, pe de altă parte, el se mai află încă în siajul admiraţiei sale neţărmurite faţă de fostul lui profesor, academicianul Alexandru Graur[19]. Acest „Graur“ (nu am reușit să aflu numele de jidan avut anterior), fiindcă „se împământenise“ atât de mult, a crezut că ar fi în măsură – din postura lui de academician jidan bolşevic, membru al Partidului Comunist din România din 1938 – să le ceară românilor să nu mai folosească, pentru denumirea posteriorului uman median, decât cuvântul „cur“.

Dar, pe aceste locuri numai românii sunt pământeni, din vremuri imemoriale, adică dintotdeauna, şi, ca atare, au o trăsătură caracterologică deosebită: au o profundă pudoare. În plus, „românul e și poet“, de aceea folosește diverse figuri de stil și denumește această parte anatomică prin cuvintele fund, posterior, spate, dos, tur, șezut, dar şi forme uzitate în argou, precum tuhăs, băsănău, tender, pătul, târtiță etc. Cuvântul „cur“ este folosit de români extrem de rar, în înjurături sau în limbajul colocvial pentru a-și arăta disprețul față de persoana sau situația în cauză. Sfatul academicianului Graur a fost însușit și aplicat doar de Horia-Roman Patapievici-Patibularu’, odraslă de spioni sovietici[20], care și-a manifestat disprețul profund față de poporul român, fiindcă el nu face parte din poporul român, ci din poporul jidănesc: „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării“[21].

Din păcate, în ultima vreme, din cauza lipsei unei minime autocenzuri a autorilor și a unei suficiențe pe deplin condamnabile de care dau dovadă lefegiii Consiliul Național al Audiovizualului, s-a produs degradarea limbajului în presa și spectacolele de scandal, vulgarizarea scriiturii este văzută de unii mâzgălici ca o figură de stil, ca în cazul lui Adrian Halpert, Horațiu Mălăele, Mircea Cărtărescu, Mircea Badea și al altor asemenea indivizi. Dar, din când în când, prin contagiune, desigur de la Graur, și de prof. Coja[22].

De aceea, pentru eliminarea completă a dubiului privind diferența dintre „jidani“ și „evrei“, în următorul capitol vom face o expunere lămuritoare și, cred, cvasicompletă a acestei probleme, pentru a nu ne mai lăsa intimidați și manevrați de pretențiile absurde, dar cu substrat politic ale jidanilor.

Notă. Acesta este un subcapitol al volumului 1 din ediția a doua a cărții HOLOCAUSTUL: GOGORIȚA DIABOLICĂ. Extorcarea de „bani de holocaust“.

Colonel (rtg. ) Vasile I. Zărnescu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] Vezi: *** „Elie Wiesel impostorul sau pseudowiesel (3)“, pe http://ro.altermedia.info/romania/2011/11/13/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-3/

Vezi şi: http://robertfaurisson.blogspot.ro/1986/03/un-grand-faux-temoin-elie-wiesel.html

[2] Cf. http://revistapresei.hotnews.ro/stiri-subiectele_zilei-12973017-efraim-zuroff-centrul-simon-wiesenthal-rfi-dan-sova-oaspete-binevenit-iran-revoltator-afla-guvern.htm

[3] Cf. http://www.badpolitics.ro/tag/marco-maximilian-katz/

[4] Vasile Zărnescu, „Radu Ioanid sperjurul: persona non grata“, pe  http://www.altermedia.info/romania/2012/09/21/radu-ioanid-sperjurul-persona-non-grata/

[5] Cf. http://www.napocanews.ro/2013/09/ar-fi-o-adevarata-nenorocire-sa-apara-un-zelea-codreanu-in-momentul-de-fata-excrocul-politic-razvan-theodorescu-lehamitea-tinerilor-nu-trebuie-sa-se-transforme-intr-o-misc.html/comment-page-1

[6] Cf. http://ro.altermedia.info/romania/2004/10/21/industria-holocaustului/

[7] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Bobby_Fischer

[8] Cristian Sima, MAREA SPOVEDANIE a brokerului fugar. Editura Integral, 2015, pag. 19-20.

[9] Vasile Zărnescu, „Holocau$tul, jidanii și palestinienii“, AlterMedia, 22 ianuarie 2009, pe http://www.altermedia.info/romania/2009/01/22/holocautul-jidanii-si-palestinienii/  Cf. și: https://deveghepatriei.wordpress.com/2011/10/27/colonel-r-vasile-zarnescu-intre-holocaust-si-holocah/

[10] Lucy S. Dawidowicz, The War Against the Jews 1933-1945. Bentam Books. New York, Toronto, London, Sydney, Auckland, May 1986, pag. 315. Vezi și pag. 316-318, 319-320, 329 etc.

[11] Lucy S. Dawidowicz, RĂZBOIUL împotriva evreilor. Editura Hasefer, București, 1999, pag. 287.

[12] Ibidem, în ediția Bentam Books, pag. 316; vedeți și pag. 335, 336.

[13] Ibidem, în ediția Hasefer, pag. 288; vedeți și paginile următoare.

[14] Ibidem, în ed. Bentam Books, pag. 243-246, 266, 301; în ed. Hasefer, pag. 228-230 etc.

[15] Ibidem, în ed. Bentam, pag. 317, 319, 332-334, 340, 431; în ed. Hasefer, pag. 288-290 etc.

[16] Ibidem, în ed. Bentam, pag. 378.

[17] Ibidem, în ed. Hasefer, pag. 342.

[18] Vezi, în acest sens, de ex., conferința „Extremism, antisemitism, naţionalism – pericolele contemporane ale Europei“, ținută în 24 iulie 2015 la Cercul Militar Național, și condusă de jidanii g-rl. (rez.) Mihail E. Ionescu și Radu Ioanid, la care a vorbit și unul dintre lacheii sioniștilor, fostul director al S.R.I., George Maior, pe http://adevarul.ro/cultura/istorie/extremism-antisemitism-nationalism-pericolele-contemporane-europei–masa-rotunda-adevarul-live-vineri-24-iulie-1_55b0bf61f5eaafab2cdaf4ce/index.html Cf. și: https://deveghepatriei.wordpress.com/2015/07/24/priviti-l-pe-masonul-betiv-george-maior-fostul-director-al-structurii-jidanesti-masonice-sri-carpele-de-sters-pe-picioare-ale-mossadului-cum-sta-langa-jidani-si-scuipa-pe-istoria-neamului-romanesc/https://deveghepatriei.wordpress.com/2015/07/24/bozgorul-mason-george-maior-mojor-alaturi-de-jidanul-radu-ioanid-romania-este-vinovata-de-holocaust-jidanii-masoni-din-sri-in-sfarsit-isi-dau-arama-pe-fata-mizeriile-securiste-din-sri-au/

[19] Ion Coja, „Dar unde sunt evreii de altădată?…“, 15 iunie 2006, pe http://ioncoja.ro/holocaust-in-romania/dar-unde-sunt-evreii-de-altadata%E2%80%A6/

[20] Aurel I. Rogojan, FEREASTRA SERVICIILOR SECRETE. Editura Compania, Bucureşti, pag. 24, 27, 30-31, 80 şi altele.

[21] H.-R. Patapievici, Politice. Editura Humanitas, București, 1966, pag. 63. Vezi și comentariul lui Corneliu Florea, „Patibularul Patapievici atacă“, pe http://www.altermedia.info/romania/2005/07/23/patibularul-patapievici-ataca/

Vezi și: http://www.altermedia.info/romania/2005/06/04/patibularul-patapievici/  http://www.altermedia.info/romania/2007/05/01/cazul-patibularului-patapievici/

[22] http://ioncoja.ro/amestecate/intrebarile-dlui-puiu/

Viewing all 13 articles
Browse latest View live